Imi luasem o cutiuta roz cu catifea, la fel ca dorintele mele pentru noul an. Am scris mai multe biletele cu litere mici, parca ascunse de teama ca nu cumva sa imi fure cineva visele, desi cine le-ar fi vrut asa, neimplinite? Le-am inghesuit adanc in suflet, dar m-am gandit totusi ca ar sta mai bine in fundul dulapului de acasa. Si apoi m-am intors in Bucuresti.

Nu stiu daca pana acum am mai avut un astfel de an. Pentru ca au fost zile in care imi simteam propriile grimase in drum spre birou. Zile in care grijile mi se strangeau undeva intre linile incruntarilor mele, curgandu-mi deasupra ochilor si inchizandu-mi pleoapele fix in fata lucrurilor cu adevarat importante. Saptamani la rand numaram pe degete zile, in timp ce asteptam culoarea verde la trecerea de pietoni; si le pierdeam sirul, nu pentru ca erau multe, ci pentru ca nu vedeam mare lucru dincolo de unele. Am pierdut zeci de nopti urmarind cu degetul aratator milioane de randuri doar pentru a ajunge la cel care conta cu adevarat - randul din fata. Multe dati in care am plans si nu mai stiu de ce, sunt insa destul de sigura ca de teama sau disperare, pentru ca lacrimile sunt intotdeauna ultimatumul cuvintelor noastre nerostite si al gandurilor impotmolite. Imi aduc aminte cum curgeau printre gropitele din obraji si se prelungeau pana spre cele din maini, iar eu incercam sa le usuc si sa astup intr-un fel sau altul craterele care erau de fapt.

Si nici acum nu stiu cum m-am intamplat in ultimele 12 luni. Am incercat sa tin pasul cu cateva biletele aruncate intr-un borcan in care se vroiau a fi pastrate momentele de fericire din 2013, astfel incat, acum, la final, sa il sparg precum o pusculita si sa ma imbogatesc de zambete. Ele au fost insa doar un pumn de hartii si anul a venit cu multe palme. Cumva, intre ele, imi aduc totusi aminte de senzatia de implinire si de iarba mai verde pe care o ai numai dupa boala, chiar daca toata lumea poate fi in realitate pierduta si gri. De ziua in care am reusit sa pun punctul pe I, de cea in care radiam de fericire necontrolata si nePR-izata. De fiecare veste buna care ma lovea, de fiecare secunda mult prea pretioasa pentru a fi pierduta pe cautarea unui pix si a unei coli spre insemnare. De scurta perioada in care mi-am bagat mainile in buzunare odata ajunsa la trecerea de pietoni, pentru ca asta era urmatorul pas care nu imi iesea niciodata la socoteala. De fiecare data cand reuseam sa ma accept pe mine asa cum eram la finalul zilei: castigatoare sau cu dorinta de a participa din nou.

Acum, mi-am mazgalit iarasi toate dorintele. Le-am aruncat in aceeasi cutie roz cu catifea si le-am inghesuit in dulap, desi cred totusi ca ar fi mai siguranta in planurile mele de orice inceput de zi. Am sa ma intorc in Bucuresti si apoi acasa, pentru ca acestea sunt drumurile pe care am sa le bat an de an. O sa imi fac rost de zapada, de rasete frenetice si de multe artificii care sa ma incalzeasca si sa imi straluceasca in 2014. N-o sa am incheiere cu multe metafore pentru acest articol si, implicit, nici pentru un an care mi-a mirosit in continuu a calamina si care mi-a implinit unele vise cu lingurita. O sa am doar un inceput cu iz dulce de incredere, care stiu ca imi va aduce impliniri cu sacul. 



00:27

00:38
La inceput, eram eu si un brad natural imens care mirosea in toata casa. Ma intepam in acele lui de fiecare data cand paseam cu piciorusele goale ca sa mai jumulesc vreo ciocolatica. Merita mereu efortul. Erau ai mei si un catel Spaniel de jucarie, de care imi feream toate papusile pentru ca puteam sa jur ca avea sa mi le manance cand m-as fi intors cu spatele. Erau bunica si mamaia care framantau cozonaci invartind cate trei castroane deodata. Si o casa cu o curte mare, cu zapada, cu tata care imi facea om de zapada si cu soba fierbinte de care ma lipeam cu picioarele, in timp ce stateam intinsa pe spate si ma uitam la televizor, la reclame.

Apoi am fost eu si mama, carand un brad artificial de vreo 2 metri. Era dimineata de Craciun in apartamentul prin care ma dadeam pe gresie ca pe gheata, cu un brat de dulciuri si hainute noi. Dormitorul meu mic si plin de jucarii de plus in care ma inchideam cu orele ca sa citesc volumele cu Harry Potter primite de la Mos Craciun. Erau fini si nasi, erau multi musafiri si cadouri la orice pas. Oameni tineri si copii.

In urma cu cativa ani, eram eu si fetele. Inghetam in statie, asteptand-o pe Habiba, ca sa mergem in vesnicul mall pentru a le lua cadouri alor nostri. Nu ne luam si noi una pentru cealalta, pentru ca stiam ca nu aveam suficienti bani si ne intelegeam perfect, ba chiar nu aveam nicio pretentie. Era acelasi brad artificial in fata caruia o machiam pe mama pentru ca trebuia sa plecam in vizite. Era un sms pe care il asteptam in timpul mesei de Craciun si care nu mai sosea. Era o nerabdare de a pleca departe de orice ruda, desi nu stiam exact de ce si nici incotro unde.

Acum sunt eu si ai mei si bradul impodobit doar de mama, pentru ca eu vin mereu prea tarziu din Bucuresti. Ne vom strange, la fel ca in ultimii 3 ani, in jurul sau, ca sa deschidem cadouri. Vor fi cateva fotografii facute stangaci, dar descarcate imediat si printate la scurt timp dupa sarbatori, pentru ca stim noi de ce. Voi fi eu cu tata uitandu-ne la televizor, eu cu mama, tinandu-i companie in bucatarie si ascultand colindele care ii plac ei. Vom fi noi toti sperand fiecare la nimic altceva decat liniste, familie si un inceput de poveste asemanator cu cel de acum 20 de ani. Poate si un catel Spaniel de jucarie, as spune eu.


15:47
Scriu din ce in ce mai rar si oamenii ma intreaba "de ce?". E o intrebare nefiresc de personala pentru mine, ca si cum o femeie ar fi intrebata de ce nu isi mai iubeste sotul. Si nu stiu. As spune pentru ca avem cu totii momentele noastre de tacere, pentru ca, in orice relatie, chiar si cea cu sine, intervin unele perioade de liniste.

Nu pot ridica din umeri, pentru ca mainile nu tin niciodata loc de explicatii si nici nu umplu spatii goale. Nici privirea din pamant nu functioneaza, pentru ca nu mi-e rusine sa spun ca sunt in pauza tehnica. De cafea, de cuvinte, de rotite care nu mai merg bine, de acel ceva care nu mai ticaie in mine.

Am scris din ce in ce mai rar si nu e lipsa de inspiratie, pentru ca am plamani suficient de puternici ca sa imi strig fluturii, florile, buruienile, spinii, arsurile, dulceturile. Si nu promit ca am sa revin imediat. Asa ca nu pot decat sa dau vina pe timp. Daca nu il am pentru mine, de ce l-as avea pentru gandurile mele? Dar daca el m-ar avea pe mine, m-ar pierde doar ca sa scrie?

20:32
 

23:12
"Sunt o femeie ca oricare alta.
Cum de am fost in stare sa fac o fata ca tine?
Atat de frumoasa, de isteata
si atat de buna..."

Draga mami,

Eu am avut intotdeauna probleme cu timpul, cu primele dati, cu inceputurile, si tu stii cel mai bine asta, doar m-ai asteptat 7 ani. Si cu toate ca, paradoxal, lucreaz in comunicare, stiu ca nu te miri ca articolul de fata vine la cateva zile dupa ce ai  implinit 49 de ani - trebuie sa sap ceva mai adanc dupa cuvintele din inima, pentru ca cele de la suprafata se duc pe rapoarte si prezentari zilnice.

Sunt multe lucruri pe care nu le cunosti despre mine, dar pe care ai fi putut sa le stii. Multe despre care ai fi putut sa ma inveti mai bine sau cu care ai fi putut sa ma ajuti. M-am prins totusi de mult ca nu esti vreo eroina, pentru ca nu m-ai putut prinde ori de cate ori am cazut, dar cred ca esti cel mai puternic om din lume pentru ca ai avut rabdare sa cresti bine un copil care nu stia sa se fereasca de balauri. Si mai stii cand te intrebam de ce nu ai si tu unghii lungi si lacuite, ca alte mamici? Am realizat atunci ca nici printesa nu esti, dar ca totusi, cumva, eu eram cea mai bogata fetita din lume. Pe masura ce am crescut, mi-am dat seama ca si tu credeai ca esti cea mai avuta mamica din lume, cand te intorceai fericita de la sedintele cu parintii in care stateai mereu in prima banca, doar ca sa auzi mai bine laudele despre mine.

Poate ca nu esti cea mai buna mama din lume, dar nici eu n-am fost cel mai minunat copil, si in ochii mei esti perfecta. M-ai invatat sa nu renunt, pentru ca asa suntem noi, nu reusim de prima data. N-am avut niciodata vreo depresie, pentru ca tu mi-ai repetat de miliarde de ori ca orice problema se rezolva. M-am ascuns de multe ori dupa fusta atunci cand imi era teama, si acum se ascund altii dupa mine, pentru ca omul asta m-ai invatat sa fiu. Am mai multa scoala decat tine, dar tu stii sa-mi citesti cel mai bine gandurile si privirile de fiecare data cand apar in pragul usii. Nu sunt o persoana prea deschisa, vorbele despre ceea ce simt nu ma dau afara din casa, dar rasuflu usurata pentru ca tu stii ca te iubesc fara sa ti-o spun zilnic.

Imi pare rau ca iti spun asta atat de tarziu, dar sa stii ca de-abia am inceput. Stiu ca am ratat ziua ta de nastere si ca ani la rand nu am avut ce altceva sa iti daruiresc in afara de prostiile alea de felicitari pe care le pastrezi cu sfintenie. Stiu ca anii trec si peste mine, si peste tine, si ca in curand o sa imi fie ciuda pe timp si pe firea mea. Sunt constienta ca iti cer prea mult, chiar daca tu imi spui calma ca "mama o sa fie mereu langa tine", dar mai ai putina rabdare cu mine. Promit ca o sa merit asteptarea.


15:06
Se spune ca dragostea dureaza trei ani. In primul an cumperi mobila, in al doilea o asezi si in al treilea o imparti. Ca fiecare om intalneste o singura data o mare iubire in viata sa si ca toate relatiile care o preceda sunt iubiri de rodaj. Ca dragostea incepe cu apa de trandafiri si se incheie cu laturi. Citat din Frederic Beigbeder. Din memorie.

Tot liceul am crezut ca o relatie serioasa dureaza maxim cateva luni. Eram sigura ca iubirea te pocneste peste ochi la colt de strada in drum spre ore si ca arde la foc puternic pana nu mai ramane nimic din ea, in afara de cateva amintiri, regrete si porcismele ulterioare aferente oricarei despartiri. Pe mine m-a batut pe umar intr-un fast food si nu s-a lasat cu galagie si noduri in gat, dimpotriva chiar, imi inghiteam cartofii si hambugerul foarte elegant. Urmatoarele luni au fost acelea care m-au facut sa ma intreb de ce ani la rand mi-am dorit o lovitura puternica insotita de o vanataie care avea sa treaca oricum, cand puteam sa am parte de mangaieri constante care sa-mi faca mai fin sufletul atins parca pana atunci numai cu glaspapir.

In trei ani abia am invatat ca iubirea nu trebuie sa fie cu foc de artificii si bubuituri, ci cu luminite calde si silentioase, ca cele din bradul de Craciun. Ca marile romane eterne nu se compara cu povestioarele zilnice in care el nu se joaca Super Mario pe telefon atunci cand e plictisit, doar pentru ca stie ca imi place mie si ca m-as bosumfla daca mi-ar strica nivelul. Ca barbatii care organizeaza cine romantice cu duzine de trandafiri palesc in fata celui care mananca la McDonalds numai cu mine si nimeni altcineva. Ca "pana la adanci batraneti" e nimic pe langa zece zile in care o varicela urata te transforma intr-un soi de monstru si el te minte ca a avut aceasta boala in copilarie doar ca sa fie sigur ca iti mananci supa si ca te dai cu calamina.

As spune ca inceputul dureaza trei ani. Eu cred ca un cuplu n-are nevoie de mobila, si ca tot ce trebuie sa imparta este un zambet si-un asternut. Si cred ca nu poti vorbi despre cea mai mare iubire pana pe patul de moarte, iar atunci preferi doar sa-ti pastreazi gandurile pentru tine. Si mai cred ca e o prostie ca dragostea sa miroasa a apa de trandafiri, cand ar putea sa poarte pur si simplu parfumul noptilor voastre. Citat din Dana Carastoian. Din suflet.

00:02

11:11
"Habiba, eu nu vreau sa ma pozezi cu aparatul asta, uite si tu, imi scoate toate punctele.."

Ma uitam la poza pe care Habiba mi-o facuse si strambam din nasul care mi se parea plin de pori. Ea dadea din cap entuziasmata si ranjea larg, neintelegand supararea mea. Ma incruntam la obiectivul care fotografia ceata din parcul Tabacariei, dar cu fiecare cadru, imi mai disparea cate o incretitura de pe frunte...

"Hai stai acolo, asa, asa, nu, mai la dreapta, mai, maaaai, gata! Suuuper!"

Erau primii ani de liceu si a doua zi de Pasti. Habiba primise cadou de iepuras un Canon EOS 350D si dupa ce a reusit sa isi usuce lacrimile de fericire din ochi ca sa poata sa il vada mai clar, m-a scos la o plimbare. Am lasat finii si nasii sa chefuiasca si noi ne-am vazut de propria noastra sarbatoare. Pe la 13 ani saream in sus de fericire cand prindeam telefonul cu camera al fratelui Habibei mele. Ne-am pozat cu el si de sus, si de jos, si din profil, pana cand ne-am prins ca partile noastre bune sunt cele stangi si ca eu trebuie sa stau in fata ei, cu spatele la ea, dar cu capul usor inclinat a pisiceala. Ambitia a lovit-o pe Habiba intr-un Craciun si a decis sa isi cumpere o camera digitala. Era un pas mic pentru omenire, dar unul de urias pentru noi si vietile noastre sociale, pentru ca eram singurele care la vremea aceea nu urmam trendul odios cu pozele cu telefonul in oglinda - de ce am fi facut-o, daca noi stiam atat de bine cum da cealalta frumos intr-o fotografie normala?



"Treci in dreapta, asta e partea mea buna!"

Asa ca in acea zi racoroasa de Pasti, atinsesem apogeul - Habiba, increzatoare, il prinsese pe Dumnezeu de un picior, eu, mai sceptica, doar de glezna. Ea incantata de claritatea cu care ieseau pozele, eu il dubiu, gandindu-ma la firele de par care stateau aiurea si alti demoni care pot strica fotografiile fetelor. La scurt timp, m-am vindecat frumos de fobia claritatii si mi-am dat seama, pentru a mia oara in viata, ca imi plac lucrurile bine conturate. Am descoperit ca toata frumusetea amintirilor sta in pozele alb negru, ca ochii mei dau cel mai bine cu frunzele uscate ale toamnei, ca imi place sa ma tavalesc prin nisip si Habiba cu aparatul odata cu mine, ca tineretea noastra stralucea puternic in locurile vechi si ca e minunat sa ai cu ce sa iti surprinzi fericirea, ca sa te minunezi de ea in momentele mai grele.

"Hai ma!!! Serios...? Hai maaa!!!"

Din nou, incruntata, cu nasul in laptop, astazi, intr-o seara ploioasa si rece. Habiba imi spune ca are un cadou pentru mine si brusc m-am gandit la ziua mea de care ma mai desparte cateva saptamani bune. Imi intinde din pragul usii o punga gri. Nu fac legatura. Bag nasul in ea. Era aparatul nostru vechi, pe care nu il mai foloseam de mult, pentru ca ne-am intins ca apa pe tarm (asta ca sa nu spun ca tiganul) la cel al iubitului Habibei mele, mult mai performant. Era chiar aparatul cu care ne pozam ca sa ne consolam cand eram suparate, cand ne simteam frumoase, cand vroiam sa nu ne pierdem privirile de la fiecare varsta. Aparatul care m-a vindecat de rusinea de camera si m-a facut sa zambesc sincer catre toti fotografii care si-au indreptat obiectivele catre mine, care m-a facut sa nu pun mai pun de ani de zile mana in fata unei lentile. Este aparatul nostru care a trecut de la ea la mine, pentru ca imi doream unul. Si nu unul oricare: cel in fata caruia am crescut, cel care poarta urmele degetelor noastre si fotografiile facute in fuga, asa cum ne place noua dealtfel.

"Habiba, acum!"

00:30
Am abandonat in urma cu cativa ani ideea de a face sport, si oricat de mult am incercat sa o resuscitez, ceva din mine se opune cu strictete. Fiecare hotarare de a nu merge la sala intr-o anumita dimineata si de a ramane acasa pentru inca o ora de somn, a fost platita cu remuscari si bosumflare. Dar la finalul fiecarei zile, in momentul in care imi arunc geanta pe orice scaun din apropiere si raman intinsa in pat pentru cateva minute cu paltonul pe mine, imi dau seama...

Eu am alergat toata viata mea. Un permanent, uneori involuntar si extenuant maraton, si numai Dumnezeu stie cati kilometri mai am si cate garduri mi-au ramas de sarit. 
Am alergat de mica dupa note mari, dupa carti bune, dupa orice m-ar putea ajuta sa ma dezvolt personal si profesional. M-am impiedicat de critici constructive sau menite sa darame tot ce cladisem, m-am acoperit in bandaje si plasturi si am mers mai departe, smulgand apoi unul cate unul de fiecare data cand reuseam ce imi propuneam.
Din prea multa dragoste sau vise adolescentine hranite de romane frantuzesti, am alergat dupa baieti care n-au fost in stare sa ridice nici macar o greutate pentru mine. Am ramas de multe ori fara aer si m-am trezit cu dureri intr-o parte sau alta, ca dupa jogging. Am pus o mana in sold si am ales sa continui, pentru ca stiu sigur ca la linia de sosire ma va astepta cineva suficient de puternic pentru amandoi.
Alerg de multe luni ca o nebuna intre birou si facultate, mancand pe fuga pe peron, asteptand metroul si ferindu-ma pe cat posibil de cainii de pe la Piata Romana. M-a prins noaptea de sute de ori pe stradutele din Militari, tarandu-mi picioarele obosite dupa mine, dar trezindu-ma a doua zi la aceeasi ora si pasind cu draptul in fata stangului, cu tot cu febra musculara.

Am alergat toata viata mea dupa vise, obiective, oameni, dupa "asa se cuvine" si "asa e mai bine", si nu e de mirare ca privesc ironic la o banda amarata dintr-o sala oarecare. Sunt deja campioana la sprint-uri si curse de rezistenta si am demonstrat deja ce era de demonstrat si in mod sigur nu ma voi opri aici. Asa ca, o banda...? Pe bune?!






15:12

19:56
Am descoperit-o pe Alexandrina Hristov acum 4 ani, intr-o vara caniculara in care eu si Habiba ne stingeam emotiile prin Carturesti, innecandu-ne amarul negru intr-un ceai si mai si. Ne-am indragostit de "Numai tu", pentru ca vorbea despre niste ochi verzi si cateva rani pe care parca le simteam pe undeva. Ne ascundeam de refrenul ei prin apusurile din Vama Veche si dupa-amiezile caldute de pe malul marii. Ne-a urmarit insa pana in lunile urmatoare, cand a dat frigul, si bine a facut, pentru ca, in anumite zile, era singurul care mie cel putin, imi aducea putina caldura.

Alexandrina Hristov se asculta toamna si nu stiu de ce. Musai intr-un septembrie in care incep sa cada frunzele, intr-un octombrie racoros si un noiembrie tarziu. Ii inteleg versurile doar atunci cand sunt bagata cu capul sub plapuma si imi vine sa ma legan usor pe muzica ei numai daca am un halat pufos pe mine. La melodiile ei ma gandesc de fiecare data cand ploaia imi bate in geamul autocarului sau cand trenul in care ma aflu calatoreste printre troiene, in drum spre Constanta. Datorita ei am o ditamai cutia de iasomie in casa si nu trebuie sa astept insomniile ca sa imi odihnesc cu o cana de ceai gandurile care imi alearga uneori disperate prin minte.

Cred ca nu exista melodie de-a ei pe care sa nu fi lacrimat macar un pic vreodata. De suparare, de fericire, de liniste, de saxofon si pian, de stare de caldut si bine. Nu stiu de ce o ascult pe Alexandrina numai toamna, probabil pentru ca "baby, baby, baby, viata-i frumoasa" doar cand sunt frunze uscate prin jur si poate ca fericirea este intr-adevar o cana de ciocolata calda bauta in noiembrie.

21:14
Era o zi ploioasa si rece exact ca asta in urma cu trei ani cand ajungeam in Bucuresti. Intr-o zi de miercuri, am ajuns cu Habiba in capitala cu doua masini de "strict necesar". Apartamentul era plin de moloz si ai nostri n-au reusit sa plece fara lacrimi in ochi si indoieli serioase. In prima seara, am inundat cinci etaje. Vecini se perindau pe holul nostru lung si noi ne gandeam cat de ghinioste puteam fi. In prima noapte, eu si Habiba am adormit tinandu-ne de mana. Casa era mare, noi singure, iar zgomotele puternice si multe pentru un bloc de pensionari. A doua zi, un vecin a intrat peste noi, si la scurt timp dupa asta, a regretat ca a intrat asa intr-o locuinta de fete. In a doua seara, Stefan, prietenul nostru, a dormit la noi, si ne-am simtit mai bine. Apoi a venit Delia si ne-am dat seama ca e mai fain sa fim speriate toate trei, decat doar doua.

Tot intr-o zi ploioasa, am reusit sa iau fiecare balta in drum spre prima zi de facultate, nu inainte sa ma pierd inevitabil prin pasajul Unirii. Purtam o bascuta neagra care mi-a picat pe ochi cand am intrat in sala, pentru ca se umpluse de apa. Incepuse apoi deja sa ninga si sa se faca baltoace in ziua in care am realizat ca ma aflu in locul potrivit, pentru ca adunasem multe stelute la seminarul lui Carlan.

Incepea sa picure in seara in care ma grabeam cu Habiba si cu baiatul meu cu maini calde catre concertul Alexandrinei Hristov. Era prima zi de noiembrie si primele noastre saptamani in care ne dezmeticeam unul pe celelalt. Stateam la balconul dinauntrul Operei si ii zambeam larg la poze Habibei care era la parter. De dupa parul meu ondulat, scotea si el capul, privind dezorientat in toate partile. Ala a fost momentul in care am realizat ca acel noiembrie a fost cel mai special de pana atunci.

Au trecut trei veri in care am preferat sa renunt in mare parte la soarele din Constanta si inca trei ierni in care am uitat ce inseamna o iarna blanda. Am avut parte de multe zile ploioase si reci in Bucuresti: la unele ma asteptam, altele m-au luat prin suprindere si mai sunt si acelea care mi-au rupt umbrela de tot. Nu cred insa ca voi regreta vreodata furtuna pe care am pornit-o plecand de acasa. La urma urmei, Bucurestiul este un uragan si nu esti fericit pana cand nu incepe sa te ia pe sus.

23:46

22:32
Daca m-ar intreba cineva care sunt cele mai importante lucruri pe care le-am invatat in agentie, ar ramane probabil dezamagit sa auda ca nu sunt dezvoltarea strategiilor de comunicare sau organizarea conferintelor de presa. Ar fi cu siguranta uimit daca i-as spune ca cel mai frumos si mai semnificativ lucru pe care l-am invatat aici a fost cum sa imi port bataliile.

De un si jumatate invat ca nimic nu este imposibil. Ca daca vrei sa rezisti, trebuie neaparat sa inveti cat mai mult. Ca uneori esti obligat sa joci dupa reguli, alteori dupa intuitie, dar niciodata la intamplare. Ca un raspuns poate veni din orice parte, doar daca arunci o intrebare. Ca poti castiga un razboi, chiar daca ai pierdut mai multe batalii. Ca uneori trebuie sa faci un pas inapoi ca sa vezi campul de lupta si de-abia dupa sa pasesti inainte. Ca nu trebuie sa disperi cand ai un puzzle in fata, ci sa iti planifici atent asezarea fiecarei piese. Ca trebuie neaparat sa inveti sa pierzi, sa stii cum sa aterizezi atunci cand urmeaza sa cazi. Sa iti lingi ranile atunci cand sangerezi si sa mergi mai departe, pentru ca daca ramai pe loc, nu ai nimic de castigat. Sa poti sa lasi in urma fara sa uiti ce s-a intamplat. Dar, mai ales, ca ai o armata de oameni langa tine pregatiti sa inceapa sa traga odata cu tine, daca este cazul.

Ani la rand ne pregatim pentru viata. Citim despre ea, scriem despre ea, o luam si o analizam pe toate partile, dam examene din cum ar trebui sa reactionam pe parcursul acesteia. Apoi, intr-o buna zi, cand te scufunzi o data in ea si apuci sa ii simti gustul dulce-amarui, orice vei primi in locul vietii iti vor parea laturi si bors. Pentru ca de ce ai vrea sa te intorci din nou la carti, cand tu ai rupt de mult copertile si ai reusit sa ajungi in miezul povestii...?





00:42
Adulţii la care se manifestă sindromul Peter Pan sunt cei care, asemenea personajului de poveste, refuză să crească. Orice acţiune ce implică asumarea unor responsabilităţi, pe cont propriu, nu are nicio şansă în faţa acestor adulţi doar în buletin, cu vârste cuprinse între 25 şi 39 de ani. Continuă să se comporte ca nişte adolescenţi şi trag de timp pentru a mai putea să copilărească o vreme, motiv pentru care sociologii i-au botezat generic şi „adultescenţi“. (continuarea aici)

Sunt convinsa ca mama nu a vrut sa munceasca de la 16 ani, doar ca nu avea ce manca. Si stiu ca si tata a avut multe zile proaste in care prefera sa stea sub plapuma si sa nu mearga la job, doar ca in camera alaturata era odrasla lui care incepuse sa bombane ceva despre plecatul de acasa si mutatul in Bucuresti. Ceea ce vreau sa spun este ca nu suntem noi cea mai imatura generatie, suntem fix la fel ca restul, nici ai nostri nu au vrut sa creasca, oamenii din toate timpurile au vrut sa ramana copii. Dar stiti ce? Cu toate ca nu le-a placut, ei nu s-au impotrivit cursului firesc al vietii, n-au avut dupa ce fusta de mama exagerat de blanda sa se ascunda si au pasit cumva in viata de adult, cu stangul sau cu dreptul, si cu genunchii tremurand.

Nu stiu cum se face, dar generatia mea e alergica la responsabilitati. Simptomele sunt urate rau de tot: depresii cand vine vorba de invatat ceva, asurzire la ofertele de joburi si senzatii puternice de greata (uneori si paralizie) atunci cand vine vorba de avut grija de o casa. Paradoxal, suntem insa suficient de maturi pentru orice poate contine alcool, clar adulti atunci cand vine vorba de sex neprotejat, iar tigari fumeaza orice smecher inca de la 12 ani.

N-am imbatranit inainte de vreme, chiar nu, doar ca nu inteleg cum un adult in adevaratul sens al cuvantului agata o femeie intr-un bar cu banii parintilor, ca sa o duca apoi acasa la ai lui pentru o noapte. A doua zi, daca mama lui e de treaba, o sa ii faca domnisoarei o cafea de dimineata sau poate si niste clatite. Ideea este ca nu suntem "adultescenti", asta e o prostie, suntem doar rasfatatii societatii moderne. Noi suntem generatia lui Peter Pan pe timpul zilei, doar ca sa ne ocupam noaptea cu lucruri pe care, in mod normal, oamenii de varsta Capitanului Hook le-ar face. Dar ghiciti ce? Ceasul din burta crocodilului ticaie, si ticaie, si ticaie...

22:44

19:19
Cu toate ca este mai bine ca uneori sa ascultam de cel patit pentru ca nu avem timp sa facem toate greselile din lume, preferam sa acceptam provocarea timpului si sa ii dam inainte. N-am intalnit om care sa nu spuna ca ar avea nevoie de un sfat in legatura cu ceva anume, in schimb, pot sa ii numar pe degetele de la o singura mana pe cei care au si luat in considerare parerile altora atunci cand le-au cerut.

Asa am ajuns la concluzia ca, in unele situatii, cele mai bune sfaturi sunt cele pe care nu le dai. Pareri pe care simti nevoia sa le impartasesti unei persoane apropiate, deoarece o vezi ca da cu batul in balta chiar in fata ta, dar pe care ti le mormai in minte si mergi mai departe. Dincolo de conceptia ca asta ar putea fi un indicator clar pentru egoism si rautate, eu zic sa dam iadul la o parte si sa privim partea ingereasca a deciziei. Exista oameni care trec prin viata persoanala/profesionala (sau poate chiar prin ambele) cu ochelari de cal la ochi. Si poate bine fac, pentru ca vietile si relatiile noastre sunt aparte. Din pacate, nu sunt chiar atat de unice, pentru ca incercarile prin care trecem la un moment dat le-au dat bataie de cap cu siguranta si milioanelor de oameni de dinaintea noastra (cam nimic nu e mai nou sub soare, si nici sub luna). Doar ca unii prefera sa puna mana si sa se arda singuri, chiar daca au vazut cu ochii lor cicatricile celor patiti. Si poate este mai bine sa faca asta decat sa urmeze parerea ta. Daca nu vor atinge focul, vor spune ca este vina ta. Daca il vor atinge si ii va durea, vor spune ca tu esti vinovatul. In ambele cazuri risti sa pierzi o persoana draga tie, doar din cauza unui singur foc, si in viata au loc incendii mult mai mari. Nu e mai bine, deci, ca in unele situatii sa stai langa oameni si sa le bandajezi ranile in tacere, decat sa nu ii mai ai langa tine pentru ca ai preferat sa le arati toate scanteile din vietile lor?

*observatia nu este universal valabila.

alice in wonderland, black and white, disney, girl, movie - inspiring animated gif picture on Favim.com
22:58

Imi aduc aminte doar franturi de vara, asta pentru ca pana pe la jumatate lunii iulie nici macar nu am constientizat ce anotimp era...

Ma incerca o senzatie de ochi grei si cuib de serpi in stomac. A fost unica, pentru ca exact asa m-am simtit in dimineata (sau noaptea, mai bine spus) de dinaintea examenului de licenta.

Imi urmaresc pasii mergand catre o statuie din Cismigiu, in timp ce mama scotocea prin geanta dupa telefon. La insistentele ei, m-am lasat pozata in fata ingerasului de metal unde ma mai prinsese o data in cadru, fix in urma cu 16 ani.

Aud numai "la multi ani!" si "sanatate!" pe un fundalul unor pahare ciocnite. Vad multe maini in aer, blitzuri de aparate foto si pe colegii mei dansand pe la 03:00 dimineata la balul de absolvire pe melodia "Gasca mea".

Ma vad pe mine in fata comisiei, aruncandu-le profesorilor in fata un maraton de cuvinte. Nu imi mai aduc aminte nimic de la prezentarea licentei in afara de palme transpirate si de vocea unui profesor exclamand "ooo, domnisoara sefa de promotie!".

Imi simt gustul lacrimilor amare dintr-o zi de vineri cand eram mica si speriata si aveam impresia ca toate se vor prabusi peste mine. Apoi imi amintesc ca nu am mai reusit sa vad nimic, pentru ca fetele din birou s-au napustit asupra mea pentru o imbratisare de grup, si a fost singurul moment din viata mea in care m-am simtit confortabil vazand negru in fata ochilor.

Ma aud razand zgomotos cand am lansat primul lampion pe plaja alaturi de iubitul meu. Ma aduc aminte tinandu-mi rochia lunga ridicata, ca sa nu o tarasc prin tot nisipul. A fost cea mai luminoasa noapte din vara aceasta, mai plina chiar de stralucire decat unele zile, insa, sper, nu mai linistita si mai frumoasa decat urmatoarele nopti de toamna.


tangled

22:05

18:17
Sunt Dana si nu-mi plac schimbarile.

Sunt haotica lunea, sambata si uneori seara, dupa ora 22:00.
N-am avut niciodata o depresie adevarata, ci doar perioade in care nu ma regaseam in raspunsurile celorlalti.
Nu stiu daca vorbesc mai bine decat scriu.
Vorbesc noaptea in somn si visez ziua, dar doar atunci cand trebuie.
In generala, mi-am dorit sa fiu poeta, pana cand diriga mi-a spus ca asta nu e o meserie. Ce stie ea...
Copil fiind, imi placea mult culoarea roz, desi niciodata nu am vazut lucrurile asa.
Uneori, cand am cosmaruri noaptea, ma ridic in picioare si tip, pentru ca pe timpul zilei sunt nevoita sa imi infrunt visele urate.
M-am nascut si am crescut la mare, dar nu stiu sa inot si sunt fericita cu asta. Oamenii care s-au nascut la munte escaladeaza cu totii masivele muntoase?
Iubesc mult, dar imbratisez rar.


Sunt Dana si nu-mi plac schimbarile. Cred ca nici ele nu ma plac pe mine.



23:48
Frumusetea lucrurilor mici sta intr-un nivel de asteptare pe masura acestora. 

Premiile mari nu ne incanta la fel de tare ca o apreciere sincera, pentru ca le putem vedea venind de departe si ne putem pregati ca atare. De-asta inrosim mai tare atunci cand suntem felicitati decat atunci cand tinem un dicurs, pentru ca nu poti repeta in fata oglinzii un asemenea sentiment caldut.
Niciodata n-o sa zambim larg pentru o rochie de gala, pentru ca ne gandim zile la rand la ea, in orice moment -  la cafeaua de dimineata, la coada de la cantina, in metrou in drum spre casa. Paietele nu fac insa nici cat negrul sub unghie atunci cand vine vorba despre o palarie cu urechiuse de pisica pentru o fetita botoasa cu ochisorii mari, pentru ca stralucirea de pe haine nu se reflecta la fel de frumos ca cea din ochii unui copilas.
Sampanie bauta din pahare de cristal nu poate avea gustul unei cutii de Coca Cola Vanilla, gasita intamplator, cand te asteptai mai putin, intr-un supermarket izolat. Pentru ca stim ca sampania e pentru ocazii speciale, dar stim oare ca o Cola poate fi atat de usor deliciul celei mai frumoase zi banale?

Fericirea sta in lucrurile mici. Din pacate, la fel si nefericirea.


21:50

10:07
Majoritatea femeilor trecute de prima tinerete privesc fastacite in pamant atunci cand sunt intrebate cati ani au. Zambesc in coltul gurii si isi gasesc ceva de asezat la sacou sau la rochie. Daca persoana care intreaba este un barbat care n-a fost prea inspirat atunci cand a rostit intrebarea ce le loveste fix in moalele capului, brusc, isi gasesc cu totul altceva de facut. La insistente colosale, cu noduri marinaresti in gat si rostind cuvinte grele ca piatra in care parca isi sparg dintii, doamnele isi marturisesc varsta - minus 2-3 ani, bineinteles.

Ce te faci insa atunci cand de-abia ai ajuns la prima tinerete si cand fruntea ta plana denota altora ca la fel este si experienta ta profesionala sau, pur si simplu, de viata? Ce te faci cand n-ai nici un rid in care sa se ascunda vreo experienta grozav de marcanta care sa atraga cu sine invataturi pretioase, ba dimpotriva, ai cateva gropite inca vizibile de la varicela, semn ca de-abia acum ai terminat cu bolile copilariei? Ridici privirea pe pereti si bagi mainile in buzunar. Zambesti in coltul gurii si gasesti ceva de asezat la blugi sau la tricou. Daca persoana care intreaba are o postura impozanta si te miroase ca tu inca te jucai cu papusi pe vremea cand ea dansa in discoteca pe "Casablanca" sau "Coco Jambo", primesti o lovitura serioasa sub centura. Dupa zeci de apropouri batute, cu balbe si priviri complice cu prietenii sau colegii care sunt ceva mai mari ca tine, iti marturisesti varsta - adevarata varsta, pentru ca, bineinteles, esti mic si fraier, si te tradeaza ochii inca stralucitori asortati cu "datul din coada" la orice ai nou de invatat.

Nu stiam ca situatii de acest fel pot exista. Nu credeam ca o varsta mai inaintata si una prea frageda au vreun punct de intersectie. Dar da, pana la urma varsta chiar este doar un numar. Este intocmai suma gandurilor si a presupunerilor pe care un om le poate face despre altul. Si nu da niciodata cu virgula, pentru ca este fixa si cat se poate de exacta, ca doar altfel nu s-ar mai putea numi prejudecata.

19:55
De parca nu e si asa destul de greu de stat intr-un piept...

Unele piepturi sunt prea mici pentru inimile mari care par sa sara de la locul lor la fiecare emotie. Nu e ca si cum ele ar vrea sa ajunga tocmai in gat, pentru ca apoi vor deveni cuvinte si toata lumea stie ca inimile care vorbesc ajung sa fie reduse la tacere de cele care nici macar nu stiu sa bata.

Alte piepturi sunt prea mari si inimile se pierd in ele, in cautarea curajului de a privi macar o data catre o alta inima. Ele sunt cele care trebuie sa fie gasite, pentru ca se ascund dupa vreo coasta sau chiar in spatele unui plaman - poate ca de-asta ni se taie cateodata respiratia atunci cand ne indragostim.

Exista apoi piepturile puternice, mai rezistente decat piatra, otelul si tristetea. Sunt facute din amintirile oamenilor care au rupt ceva din interiorul individului, din cuvintele rostite doar noaptea in somn si niciodata cu ochii deschisi, de lumina si aerul proaspat al fiecarei zile care urmeaza sa vina. Sunt piepturile dure care protejeaza inima de orice, dar care nu stiu sa se lase imbratisate de alte piepturi.

In final, sunt piepturile slabe. Poate au fost asa de la inceput sau poate s-au inmuiat odata cu anii. Sunt piepturile in care "te iubesc!", "multumesc!", "esti cel mai important om pentru mine" patrund cu usurinta. Din nefericire, la fel fac si "te urasc!" sau "nu te mai vreau in viata mea". Inimile lor sunt smulse, vertebrele nu reusesc sa tina de ele intrucat coloana e de fiecare data paralizata de durere. Smulse si aruncate in lume. Seci si singure. De ce si-ar mai dori oare sa revina intr-un piept gol, plin de amintiri neplacute? De ce si-ar mai dori oare sa simta alte inimi batand alaturi de ele..?

Tumblr
12:49

21:51
Eu cred cu tarie ca ranile sunt pur si simplu parti ale noastre. Firesti, la fel ca o mana sau un picior. Si fara de care nu putem trai, pentru ca, in cele din urma, nu ne-am mai simti oameni. Doar pentru ca bratele tale sunt grase si nu iti plac, asta nu inseamna ca nu ai nevoie de ele sau ca nu le vrei.
Mi se pare ciudat ca ne-am adaptat la orice schimbari, dar ca nu ne putem obisnui cu ranile. Probabil fac parte din seria celor mai importante puncte comune ale oamenilor din toate vremurile: au mai existat oameni fara maine si picioare, dar nimeni care sa scape neranit.

Google Image Result for http://24.media.tumblr.com/tumblr_m6jxwnehgR1rsdyato1_500.jpg
22:47
Avem impresia ca, odata cu timpul, toate ranile se inchid. Insa, uneori, e nevoie doar sa vedem un cutit ca sa incepem sa sangeram din nou...


Hungryjoker~ | via Facebook
09:32

11:14
Pe bancile facultatii invatam ca suntem noi si ei. Doua "specii" diferite, doua lumi diferite. De zeci de ani se tot scriu carti despre meseriile noastre si ale lor, si fiecare citeste despre celalalt pentru a invata cum gandeste dusmanul.

Acum mult timp, jurnalistii si oamenii de PR nu se intelegeau mai deloc. Dupa anii '90, ambele tabere s-au mai calmat un pic, cel putin aparent. Neintelegerile dintre noi si ei sunt totusi la fel de firesti ca oricare altele din istoria lumii, pentru ca suntem ca apa si focul: ei se aprind la orice ar putea fi un material care sa le propulseze cariera cat mai departe, noi incercam sa stingem orice urma de scandal, pentru binele clientului si al meseriei noastre.

In cursurile noastre, la capitolul care trata organizarea unei conferinte de presa, ni se sublinia clar ca riscam un esec daca anuntam ca incepem la o anumita ora si intarziem, pentru ca jurnalistii sunt oameni ocupati si se vor ridica imediat de pe scaune. In cursurile lor, la acelasi capitol, ei erau invatati ca nimeni nu ii asteapta si ca vor pierde informatia daca nu sunt acolo la fix. Timp de 3 ani, profesorii nu au pierdut nici o ocazie pentru a ne aduce aminte (in modul cel mai subtil, bineinteles) ca jurnalistii sunt niste fiare insetate de scandal, care vor pune vesnic intrebari incomode, care vor da cu noi de totii peretii si chiar si dincolo de acestia. Fix in acelasi interval de timp, ei sunt invatati ca noi, oamenii de PR, avem mereu ceva de ascuns, ca tragem o cortina rosie si frumoasa peste orice dezastru. Te cam uiti chioras la portretul "monstrului" cand una dintre cele mai bune prietene ale tale este jurnalista si traiti impreuna sub acoperis de ceva timp. Cand toata facultatea ati impartit acelasi pat in care stateati si lucrati separat la cate ceva - una la o tema pentru radio, alta la un plan de campanie, cand v-ati oprit de atatea ori una la tocul usii celeilalte pentru discutii interminabile, cand v-ati inteles asa cum nimeni nu o mai facea atunci cand ati decis sa lucrati si sa faceti facultatea in acelasi timp, iti cam vine sa te intrebi de ce oare ai vrea sa iei 10 la un examen al carui curs incearca sa te invete ca unul din oamenii preferati din viata ta nu este de fapt om la fel ca tine...?


11:47
... absolventi de liceu din toata tara vin in Bucuresti pentru inscrierea la examenul de admitere in facultate. Vin coplesiti de emotii si total debusolati. Au bratele pline de tot felul de hartii pe care le tin strans pentru ca sunt "importante". Celor carora le lipseste vreuna alearga disperati pe stradutele ticsite de oamenii prea ocupati ca sa ii remarce. Metroul este un mare mister pentru ei; harta, directiile, peroanele sunt adevarate labirinturi chiar si pentru parintii care ii insotesc si care, cel mai probabil, isi compatimesc odraslele si le atentioneaza de zeci de ori cu "sa ai grija, mama, la metrou, sa nu te pierzi, Doamne fereste, cine stie pe unde". Intreaba in stanga si in dreapta cum se ajunge in cutare loc si chiar si atunci cand afla, se uita pierduti catre drumul pe care il au de parcurs, si o sa-l priveasca asa pentru inca vreo jumatate de an de-acum incolo, pana cand vor invata sa paseasca mai cu siguranta pe trotuarele capitalei.

Acum 3 ani pe vremea asta, am ocupat impreuna cu Habiba ultimele doua locuri in autocarul ce ducea catre Bucuresti. Aveam la noi minunatele dosare pregatite minutios, sticle de apa, banuti si o gramada de griji. Am decis sa plecam singure, fara parinti sau alte ajutoare, pentru ca asa aveam sa fim de-atunci incolo: doar noi doua. Inevitabil, ne pierdusem pentru cateva momente, ne oprisem in mijlocul strazii cu ditamai harta si cu soarele in cap - noi si turistii chinezi. Le-am facut pe toate intr-o zi si le-am facut bine. Decizia asta ne-a purtat noroc, de atunci ne tot dam peste cap de trei ori ca sa reusim ce ne-am propus sau ce trebuie musai realizat si n-am mai obosit, si nici nu ne-am lovit atat de tare incat sa nu ne mai ridicam.

In fiecare an vin mii de absolventi de liceu in Bucuresti cu asteptari, cu intrebari, cu vise, cu speranta de a se maturiza - in cluburi sau pe bancile facultatii. Cred ca ceea ce vreau sa spun este sa incercati sa nu faceti parte din multimea indecisilor hipnotizati de luminitele bucurestene. Veniti cu gandurile voastre si nu vi le pierdeti pe bulevardele mari care deja sunt cimitirele dorintelor multor tineri, tineti-le pentru voi - o sa intelegeti peste cativa ani de ce.

22:30

23:31
"In ochii tai rade marea..."



Imi aduc aminte ce ochi de lapte aveam. Nu puteam contura cu adevarat ziua de maine, dar o vedeam in pasteluri. Era o primavara-vara in care descoperisem Vama Veche si stateam tolanita in patul cu elefantei roz citind romane de dragoste. Erau zilele in care am descoperit-o pe Amelie Nothomb, in care cartile de pe noptiera imi erau perna, in care cutreieram cu Habiba fiecare colt din oras. Serile in care stateam pana tarziu si imi numaram visele pe degetele intinse, inclestand apoi pumnul a secret de copil si a zambet naiv asortat. Erau dupa-amiezile in care prima frunza incepea sa cada din iulie si in care eu vedeam mii de subintelesuri. Descoperisem apoi ca aveam o pasiune obscena pentru pozele alb-negru si incercam sa ma ascund cu o senzualitate infantila printre asternuturi albe, nisip fin, valuri calde, doar-doar Habiba avea sa prinda ceva cu obiectivul ei.

Deschideam ochii larg ca sa nu pierd nimic. Erau zile calde in care eu invatam ca unii oameni erau reci. Si eu scriam poezii despre ei. Si o proza proasta care acum imi suna a suferinta roz. Prea mult timp...



"...in ochii tai sunt si eu..."

00:10
La sfarsitul lunii mai, pe cand ma pozam cu toca si roba la absolvire si ma chinuiam sa inchei fermoarul rochiei de bal, am citit undeva pe Facebook urmatoarea chestiune referitoare la absolventii de facultate: "Felicitari! Felicitari pentru terminarea celei mai usoare etape din viata voastra!".

De cativa ani, eu nu mai simt verile ca fiind veri. Sunt intruchiparea vie a paradoxulului constanteanului contemporan: ajung la plaja doar de vreo 4-5 ori si ma bronzez un pic, doar cat sa nu spun ca nu m-au "manjit" un pic razele de soare. Insa, ca vara asta parca nu trece nici una. Am dormit si am orbecait prin casa in prima zi de iunie, mahmura fiind dupa bal. Apoi am revenit la birou, la cafelele de la ora 09:00 baute in fata calculatorului, citind mailuri. Sfarsitul acestei luni m-a aruncat printre sute de foi de invatat, emotii, dureri de cap si stari de greata la ora 04:00 dimineata. Mi-am petrecut pana acum cam toate weekendurile insorite ascunsa dupa o draperie de la etajul noua, intr-o camera in care nu stiam daca ma trec transpiratiile de la caldura sau de la gandul la momentele care aveau sa vina.

Cred ca asta face parte din povestea aia cu ce inseamna sa fii adult. Sa ai concediu adevarat de odihna doar vreo 2 saptamani pe an si sa nu stii cum trece pe langa tine. Fug de perioada aceea ca de dieta si ma inraiesc sa profit la maxim de fiecare dupa-amiaza libera a lunii iulie, de fiecare weekend fara proiecte, licenta si cursuri. Zilele mele de vara s-au topit pana acum sub un soare arzator pentru ca nu am vrut sa aud un "Felicitari!" anemic pentru incheierea studiilor, ci unul bine meritat. Promit ca de maine incolo, dupa ultimul hop, am sa dau dracului tot pentru ceva timp si o sa ma bucur de acele zile in care o sa pun cuburi de gheata in orice bautura, ca sa fiu sigura ca aceste momente nu se vor tranforma in simple balti sau mocirle ale unor ploi de vara.

19:27

23:35
Am fugi mancand pamantul de fiecare data cand ne-am lovi de dureri, de neplaceri, de greutati. Direct in partea opusa, in celalalt colt al lumii, daca ar fi posibil. Pentru ca uneori cred ca nu exista oameni responsabili sau curajosi, ci doar oameni care nu au unde sa o rupa la fuga, sa se ascunda si sa isi linga ranile.

Merg acasa, in Constanta, maxim o data pe luna, din varii motive, de la jobul si facultatea care imi mananca mai tot timpul, pana la dragostea mea eterna pentru capitala imbacsita de zgomote si de prea mult din orice. In subconstientul meu, nu am plecat niciodata pentru facultate sau pentru o viata mai buna, ci pentru ca am vrut sa uit. Am fugit invartindu-ma de liceul pe holurile caruia am aflat ca mai degraba as fi luat 10 cu felicitari la psihologie sau literatura decat in materie de relatii. De restaurantul in care am jurat ca nu mai calc dupa unele dezamagiri care m-au taiat in carne vie, chiar daca la cativa ani dupa scoaterea copcilor acesta si-a schimbat numele. De parcul in care eu si Habiba incercam sa cream amintiri fotografice, sa oprim timpul intr-un loc, chiar daca acum acesta parca a crescut odata cu noi. De stradutele pe care mergeam cu teama pe intuneric, pentru ca rareori pasii mei au urmat altii puternici care sa-mi deschida calea si sa ma protejeze. De cafenelele ticsite de aceleasi povesti, privi, oftaturi si lacrimi inghitite. De drumuri batatorite de greturile sufletului si de tristeti de copila. Si mai ales de oameni, de acei oameni care mi-au pus zeci de piedici in timp de alergam cu entuziasm spre ei, astfel incat acum o iau la fuga in cealalta directie la simpla vedere a umbrei lor.

Am fost deseori intrebata daca dupa finalul facultatii o sa ma intorc acasa, in Constanta. Am spus de multe ori ca in Bucuresti am deja o viata, o cariera, un scop, un iubit, cele mai bune prietene. Am omis sa spun ca aici am si cea mai buna ascunzatoare in care nu ma poate gasi nimeni.

22:08
Exista acei oameni carora le doresti tot binele din lume, in cel mai sincer mod posibil, cu toate ca fiecare dintre noi este o persoana egoista in sine.

Le doresti sa fie fericiti in felul lor, nu in al tau, sa ii vezi ca realizeaza toate acele lucruri despre care vorbeati pe holurile facultatii sau in pauza de masa. Si apoi ca le povestiti cu orele la telefon sau in soapte in timpul unui curs.

Iti doresti sa fie acei oameni alaturi de care iti doresti sa iti petreci anii, sa scoti pe rand poze de la naftalina si amintiri pretioase de la saltea. Sa adunati cat mai multe momente frumoase impreuna si sa reusiti sa nu le uitati.

Sunt oamenii carora le doresti sa fie iubiti, sa ii vezi mereu indragostiti si incapabili de magarii telenovelistice fata de perechea sa.

Si, mai presus de toate, urarea mea de suflet pentru oamenii pe care ii iubesc, tine de putere. De multa putere pentru a trece peste relele din lume, de propria teama, de ironiile sortii, de ceea ce ne facem cu propria noastra mana sau cu a altora - e nevoie de mult curaj ca sa nu o rupem.

Exista acei oameni carora le doresti tot binele din lume, in cel mai sincer mod posibil. Pentru ca stii ca si ei simt la fel pentru tine.

08:09

23:07
Scriu rar. Obosesc repede. Trec prin multe. Am din ce in ce mai putin timp. Devin din ce in ce mai ametita. Tai zilele din calendar una cate una, sper sa treaca la o clipire din gene, dar, din pacate, pot sa flutur din ochi pana imi lacrimeaza, pentru ca nu pot grabi unele momente. Pe altele ma chinui sa le pastrez: intr-o cutie, intr-o poza, intr-o floare uscata si bine ascunsa, in gandurile mele. Cele mai multe imi scapa printre degete si printre griji, asa ca raman cu ce pot…

Din fericire, pentru perioadele de genul prin care trecem cu totii exista leacuri. Se numesc recompense. Cadouri, aprecieri, hrana pentru orgoliu, mangaieri pentru ochi, urechi si suflet. Ele sunt ziua de maine a noptilor pe care le pierdem lucrand, gura de aer a clipelor in care ni se taie respiratie de emotie, linistea de dupa furtuna, rasaritul dupa o noapte lunga. Si Doamne, cat de bine este uneori sa te trezesti, sa ridici privirea si sa mai poti vedea si soarele…

16:35
Eu n-am reusit aproape niciodata sa pun punctul pe I in ceea ce priveste cele mai importante prioritati ale mele sau, cel putin, cele mai memorabile evenimente din viata mea. Nu am fost prima, ci printre primii. Nu am fost cea mai buna, ci printre cei mai buni, si asta datorita in mare parte destinului meu care m-a ursit sa fiu plina de noroc precum broasca de pene. Pentru ca, in viata, poti sa fii cat vrei tu de muncitor si sa ai cea mai mare ambitie cand este vorba de urcat pe scara sociala, dar nu se stie niciodata cum din cauza unei denivelari sau a unei pietricele aparute ca din senin, te poti impiedica de vreo treapta si da cu nasul de asfalt...

Marti dupa-amiaza, in timp ce imi schimbam lenjeria patului, primesc un telefon de la sefa de grupa care ma felicita si ma anunta ca am iesit sef de promotie. Recunosc, intr-un fel sau altul, ma asteptam si ma macina intens acest lucru, tocmai pentru ca imi treceau prin minte toate acele scene in care ma pregateam fizic si psihic sa imi fie recunoscute si apreciate meritele, ca mai apoi, in ultima secunda, sa imi dispara toate din fata ochilor la o pocnitura din degete...Mi-am gasit cuvintele pe parcursul conversatiei telefonice, am multumit. Apoi am inchis, m-am pravalit printre asternuturi cu pernele in brate si am inceput sa plang cu sughituri. Pentru ca, stiti voi cliseul acela cu "acest premiu reprezinta incununarea tuturor eforturilor si a muncii depuse"? La naiba, la mine chiar a fost valabil! A fost cireasa de pe tort pentru toate zilele in care ma plimbam intre sediile facultatii de la Piata Romana, Gara de Nord sau Victoriei, pentru zile la rand de stat in casa in sesiuni, pentru nervi mancati si sechele din urma proiectelor, pentru dor de casa, de toti si de toate, dar, mai ales, pentru acea perioada in care cu incapatanare maxima am decis sa imbin jobul cu mersul la facultate. Cum sa nu plang...?

Nu imi amintesc sa fi avut vreodata emotii mai mari atunci cand a fost vorba de sustinerea unui discurs. Imi tremurau gleznele si nu stiam daca mi se intampla acest lucru din cauza tocurilor mult prea inalte pentru cineva care tine mai mult nasul in carti si cursuri decat in reviste, sau din cauza emotiilor, firesti dealtfel. Am urcat pe scena, habar neavand cum sa ma descurc in acelasi timp cu medalia, toca, florile, diploma sau microfonul. Si apoi am inceput sa vorbesc si mi-am descarcat toate gandurile si sentimentele pe care le poate avea un sef de promotie fericit.

Inca nu stiu cum au trecut cei 3 ani de facultate. Cred ca i-am pierdut undeva prin Bucurestiul asta mare, pe la BCU, prin carti, printre randurile lucrarilor scrise, printre stradutele pe care ma pierd si acum. Stiu doar ca si peste 10 si peste 20 de ani, voi avea in fata ochilor aceasta perioada ca si cum totul s-ar fi intamplat ieri, si sunt sigura de asta, pentru ca, la finalul ei, am reusit sa pun si eu in sfarsit punctul pe I!



15:33

19:25
Oamenii nu se maturizeaza niciodata din anumite puncte de vedere. Ramanem fie tocilarii din prima banca, elevii silitori care au dus acasa parintilor an de an carnetele numai cu note de 10, fie elevii care prefera sa chiuleasca prin parc, sa ii arate cu degetul pe cei care isi tocesc coatele de bancile scolii, sa ii judece, sa arunce cu mere in ei si sa le faca glume proaste.

Nu incetam niciodata in viata sa ii criticam sau sa ii ironizam pe cei care muncesc mai mult ca noi. Habar nu avem cum fac, dar nici nu ne chinuim sa ii intelegem vreodata, pentru ca e mai usor sa radem de ei si sa lovim cu replici care de care mai dureroase, decat sa le privim prioritatile si motivele mai de aproape, dar sa ii mai si ajutam...!

In scoala generala, uneori, o profesoara te lua deoparte ca sa te consoleze si sa iti spuna ca e bine ce faci. La maturitate, mai ai cate o prietena sau o colega care iti spune ca esti pe drumul cel bun si sa nu indraznesti sa renunti dintr-o prostie. Insa sunt atatia care parca isi doresc sa pierzi cumva calea aia, si tu esti doar un om, si nu mai poti, nu mai stii pe unde sa cauti curaj si intelegere, nu mai stii cum sa iti spui de fiecare data ca eforturile merita si ca lucrurile bune vin la cei care muncesc pentru ele... Chiar daca la scoala ai fost mereu elev model si n-ai stat niciodata la colt, la maturitate, oamenii nu vor inceta niciodata sa te trimita acolo, ba chiar cu genunchii in coji de nuci daca se poate...

19:12
Nu sunt nicidecum "te iubesc!". Asta este o idee creata de generatii dupa generatii pentru ca ne place sa credem cu tarie in romantismul omenirii. Nu e greu sa ii spui cuiva ca il/o iubesti, pentru ca noi, oamenii, nu stim sa facem altceva mai bine in afara de asta, este lucrul la care ne pricepem cel mai bine pentru ca ne nastem cu iubirea in sange. Un copil de cativa ani poate la fel de bine sa ii spuna mamei "te iubesc" asa cum o poate face un adult in toata regula. Da, uneori ne impiedicam de orgolii, incapatanari si alte sentimente si ajungem sa rostim aceste doua cuvinte pline de vanatai, din cauza asta probabil ne este greu. Dar nu foarte.

Nici de "iti multumesc!" nu e mare lucru. E adevarat ca oamenii isi arata rareori recunostinta din tot sufletul lor, de cele mai multe ori fiind obligati de politete si de regulile sociale. Ii multumim cuiva pentru ceva chiar si atunci cand ne vine sa il radem de pe fata pamantului. E un "multumesc" printre dinti cu nuante stridente de injuraturi.

Cu toate ca "sorry seems to be the hardest word", nu este. Spunem "iarta-ma!" ca sa imbunam pe cineva, ca sa trecem peste, ca sa ne simtim mai usurati dupa ce am facut vreo prostie. Spunem asta pentru ca stim ca are efect, ca trezeste ceva in persoana pe care am suparat-o sau ranit-o in vreun anume fel si pentru ca stim ca si noua ni se ia un bolovan de pe inima.

Cred cu tarie insa ca cele mai grele doua cuvinte din lume sunt "am gresit". Pentru ca este primul si cel mai dureros pas catre a spune "am gresit, te iubesc", "am gresit, iarta-ma, iti multumesc pentru ajutor" etc. Ne calcam pe suflet si pe mandrie cu bocancii sa o spunem, iar cuvintele care ne ies pe gura parca smulg in urma lor toti dintii. In "t"-ul de la final parca se aude sfarmata orice urma de orgoliu, si ne vine sa inchidem ochii pentru ca suntem constienti ca e aproape imposibil de recapatat. Dar stim ca merita, sentimentul este de nepretuit...
Exista insa oameni (si Doamne, cati am cunoscut), care mai bine s-ar da cu capul de pereti de mii de ori, in acelasi loc, decat sa admita ca au gresit. Sunt oamenii care de-a lungul timpului se stranguleaza cu propria lor vina, care se ineaca probabil cu sute de cuvinte ce ar urma dupa acel "am gresit". Ei nu stiu cat de mult merita si ce valoare imensa au aceste doua vorbe. Tocmai de-asta, degeaba le tin pentru ei, nu vor deveni niciodata bogati sufleteste, si mai impliniti nici atat.

15:45

21:19
Nu am dus niciodata dorul marii, pentru ca am fost la doi pasi de ea. Cand locuiam in Constanta, nu imi puneam problema de a-mi organiza dupa-amiezile sau zilele astfel incat sa ajung pe plaja, sa ma bronzez sau pur si simplu sa fac o banala plimbare pe faleza. A fost nevoie sa ma mut in Bucuresti si sa ajung doar doua saptamani pe vara in Constanta ca sa apreciez Marea Neagra la adevarata ei valoare. A trebuit sa caut disperata cu privirea marea de la etajul 6 al apartamentului din Militari si sa n-o gasesc si a trebuit sa am impresia de multe ori dimineata ca inspir aer sarat ca sa imi fie un dor nebunesc de casa si de plaja.

Nu mi-am apreciat niciodata parintii asa cum trebuie. Probabil ca nici un copil sau nici un adolescent n-o face pana la un punct, dat depinde pana unde. De-abia dupa ce m-am trezit la distanta de sute de kilometri de tata si mii de kilometri de mama mi-am dat seama ca nu am pretuit cei cativa zeci de centrimetri care ne desparteau in casa parinteasca. A fost nevoie sa ne auzim fie 10 minute seara la telefon, fie sa ne vedem o jumatate de ora pe saptamana pe internet, prin imagini distorsionate si sunet prost ca sa imi dau seama de ce pot inseamna ei pentru mine. Sau poate a fost varsta, si inseamna ca a fost nevoie sa cresc si sa privesc viata cu ochi ingrijorati de adult ca sa realizez rolul parintilor pe lumea asta.

Am crezut intotdeauna ca sunt mica si ca am timp. Facultate, absolvire, job, responsabilitati plicticoase, dar serioase, pareau toate atat de departe ca nici nu le puteam vedea, iar acum tot ce fac este doar sa intind putin mana in fata ca sa le ating. Nu cred ca imi pot aminti zilele in care singura mea grija era cu ce sa ma imbrac pentru a iesi la o plimbare sau pur si simplu la cumparaturi. Bineinteles, nu apreciam nici atunci cand gaseam hainele curate si calcate sau cand la o simpla deschidere a usii frigiderului gaseam orice imi doream.

E asa de nesuferita firea asta omeneasca de a avea intotdeauna nevoia (sau impresia de nevoie) de mai mult. Da, n-am fi ajuns nicaieri daca am fi crezut ca limita este cerul, dar nu ne-am gandit niciodata ca atunci cand vom ajunge in spatiu ne va lipsi pamantul de sub picioare...



17:47
De un an incoace, imi incep aproape fiecare dimineata la ora 7:30. Aglomeratia de la metroul de 8:30 sau cel de 8:37 a ajuns sa mi se para la fel de fireasca precum vantul puternic de la gura de metrou Tineretului. Uneori pasesc alene pe strada, cu castile in urechi, savurand o melodie, alteori grabesc pasul, luand-o inaintea ritmului acesteia. Dupa cateva urari somnoroase de "neata!", stau la birou, in fata calculatorului meu, citindu-mi mailurile si savurandu-mi cafeaua din ziua respectiva.

Am implinit astazi un an de cafele baute in Saatchi & Saatchi PR. Un an petrecut alaturi de persoane care au avut o rabdare inumana in a-mi arata ceea ce se numeste meseria de om de PR, chiar si in acele momente in care eu insumi as fi dat cu mine de pamant. Am dus la bun sfarsit zeci de taskuri, unele mai comune, altele care mi-au aratat limitele, dar nici una de pe urma careia sa nu raman cu senzatii de "pot mai mult", de "ahaaa, deci asa se face", de "imi bag picioarele, trebuie sa o iau de la capat", de "nu pot sa cred ca mi-a iesit". Le-am terminat pe toate in deadline-uri lejere, cu pauze de meditat sau in ore pe care parca le scapam printre degete si incercam sa le culeg disperata de pe jos.

In acest an am primit sute de intrebari mai firesti sau mai stupide despre cum ma descurc si cu licenta, si cu facultatea si cu jobul. Si probabil voi avea un raspuns final in iulie, cand voi trece peste multe hopuri. Pana atunci, raspunsul meu provizoriu este mereu un zambet, care uneori tine locul oboselii si al stresului, alteori al unei satisfactii nebune, dar niciodata al unui regret. Pentru ca daca ar fi sa iau din nou o decizie, as lua-o pe aceeasi. Doar ne dorim sa facem la nesfarsit lucrurile pe care le iubim, nu?

De un an incoace sunt parte din echipa Saatchi & Saatchi PR si sunt un om care a inceput sa se simta implinit profesional. Imi amintesc perfect fiecare detaliu al trimiterii CV-ului, al interviurilor sustinute, al primei mele zile de internship, al primului lucru bine facut, al primei greseli. Poate cu timpul voi uita aceste detalii, dar cu siguranta imi voi aminti mereu oamenii care au crezut si cred in mine, care imi tin spatele atunci cand am nevoie si care imi poarta grija in felul lor . Sunt oamenii ale caror chipuri le voi avea mereu in fata ochilor atunci cand voi reusi, oameni pe care mi-i voi aminti ca sefi, profesori si colegi, ca cei de la care am "furat" meserie. Si inca ce meserie...si inca ce oameni...




23:11

Life isn't tied with a bow, but it's still a gift.


45 life lessons, written by a 90 year old





11:41

- De ce iti faci griji?! O sa fie totul bine, e vineri! Vinerea n-are cum sa nu fie bine!

Sunt cuvintele pe care mi le spunea Gabi, una dintre colegele mele de birou, la un pahar de vin si la un cocktail de fructe, intr-o joi seara, la finalul unei zile interminabile pentru mine, care nu facea decat sa prevesteasca inca una la fel. Imi zambea dulce si sincer si ma atingea pe umar intr-un fel in care ma facea sa o cred pe cuvant si sa-i raspund inapoi cu un suras la fel de onest, dar totusi nesigur. Doar ca ziua respectiva de vineri a venit si, la naiba, chiar a fost bine! Si au mai venit alte cateva zile de vineri si cu toate ca se anuntau negre, parca s-au decolorat cumva. De o luna incoace am in minte vorbele colegei mele...au devenit unul dintre cele mai linistitoare ganduri ale mele, ale unei persoane care cel mai probabil o sa isi inghita sufletul intr-o zi de mult ce sta cu el la gura...

19:08
Copyright © 2015 Dana Carastoian | Designed by VeeThemes.com