Se afișează postările cu eticheta ochii. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta ochii. Afișați toate postările
"In ochii tai rade marea..."



Imi aduc aminte ce ochi de lapte aveam. Nu puteam contura cu adevarat ziua de maine, dar o vedeam in pasteluri. Era o primavara-vara in care descoperisem Vama Veche si stateam tolanita in patul cu elefantei roz citind romane de dragoste. Erau zilele in care am descoperit-o pe Amelie Nothomb, in care cartile de pe noptiera imi erau perna, in care cutreieram cu Habiba fiecare colt din oras. Serile in care stateam pana tarziu si imi numaram visele pe degetele intinse, inclestand apoi pumnul a secret de copil si a zambet naiv asortat. Erau dupa-amiezile in care prima frunza incepea sa cada din iulie si in care eu vedeam mii de subintelesuri. Descoperisem apoi ca aveam o pasiune obscena pentru pozele alb-negru si incercam sa ma ascund cu o senzualitate infantila printre asternuturi albe, nisip fin, valuri calde, doar-doar Habiba avea sa prinda ceva cu obiectivul ei.

Deschideam ochii larg ca sa nu pierd nimic. Erau zile calde in care eu invatam ca unii oameni erau reci. Si eu scriam poezii despre ei. Si o proza proasta care acum imi suna a suferinta roz. Prea mult timp...



"...in ochii tai sunt si eu..."

Noi nu ne-am vazut niciodata fata in fata si totusi ne iubim. Radem unul la altul si ne trimitem pupici virtuali incarcati de dor si usor deformati de pixeli. Mai vorbim serios, ne mai si tachinam. Ca doar asta fac oamenii care se iubesc, nu? Ne-am trezit strambandu-ne fericiti de atatea ori la camerele laptopurilor, dar si bolnavi, obositi sau suparati. Si tot nu ne-am respins si nu ne-am uitat.

Nu e intotdeauna adevarat ca ochii care nu se vad se uita. Ba dimpotriva, cred ca daca nu se intalnesc niciodata se cauta cu indarjire peste tot: in privirile strainilor, in intrebari care apar, in cadouri mici, in emotii, in voci, in toate colturile lumii.

In 3 ani de zile eu nu am reusit niciodata sa imi rasfat verisorul mai mic, sa il tin in brate, sa ma joc cu el sau pur si simplu sa ne suparam unul pe altul. Pentru ca nu ne-am vazut deloc fata in fata, ci doar virtual. Cu toate astea, tin la el mai mult decat la unii oameni cu care am crescut sau la alte rude carora le-am pupat mana si cu care ma vad, vorba unui prof din facultate, pe la botezuri, nunti si parastase dansante. Pentru ca felul in care uneori ia in brate laptopul sau pupa monitorul atunci cand vorbeste cu mine denota de zeci de ori mai multa iubire si caldura decat am simtit vreodata din partea unora sau a altora. Implineste maine doar 3 anisori si este la cel putin 2000 de kilometri departare. Dar stiu ca voi fi cumva langa el si atunci cand va sufla in lumanari, printre privirile numerosilor invitati, sper ca o va cauta si pe a mea. Pentru ca ochii care nu se vad...




Oamenii nu se pot abtine sa nu se uite. Si partea penibila este ca nu stiu sa fie subtili; mai pe romaneste, in loc sa traga doar putin cu coada ochiului, te scaneaza din cap pana in picioare.
Cand urc in metrou si ma asez, tot randul din fata mea ma fixeaza imediat. Cand trec pe langa un barbat/baiat, respectivul nu se poate abtine sa nu treaca razant pe langa mine, astfel incat sa ma si adulmece daca e posibil. Cand ma machiez mai mult sau cand nu machiez deloc, sunt inspectata foarte atent de toate domnisoarele care trec pe langa mine. Si sunt sigura ca voi, ca si mine, aveti unele momente in care vreti sa treceti cat mai neremarcati: fie ca va e rau, ca aveti o zi proasta, ca treceti printr-o despartire, ca plangeti, ca aveti ceva pe suflet...si e normal ca fiecare mica traire sa vi se vada pe fata, doar ca pe unele incercati sa le ascundeti cat mai mult posibil. In ultimele doua zile, eu ma chinui in fiecare dimineata sa imi aplic o masca de fond de ten pe nasul care de la rosu aprins trece treptat la movuliu. Evident, ma enerveaza teribil ca orice trecator sa se uite la mine si sa se schimonoseasca incercand sa ghiceasca de ce am atata machiaj pe nas; intr-un cuvant, vrea sa vada ce e in spatele cortinei. Solutia e una simpla: le intorc gestul, ii privesc fix in ochi.
Nu stiu cati dintre voi ati observat efectul unei priviri directe. E ca o lovitura sub centura, numai ca sunt frunte. Barbatii care ma fluiera sau se uita insistent la mine lingandu-se pe bot, nu se asteapta ca eu sa ii privesc fix in ochi, eventual si cu dezgust. Isi intorc repede privire sau le piere zambetul de pe buze. Pitipoanca ce ma judeca in sinea ei pentru faptul ca am iesit nemachiata la piata isi gaseste de indata o alta victima imediat ce o privesc intrebator:" is there any problem with my face?".
Nu stiu de ce s-a intamplat asta, adica de ce oamenii se tem de privirile directe ( mai ales cand ei sunt cei care se uita primii; de ce sa nu le fie intors gestul? ). Habar n-am daca a fost asa dintotdeauna sau de cand tehnologia a inceput sa se dezvolte si pana si discutiile banale se desfasoara pe mess. Cert e ca romanii ( nu stiu daca si cei din afara ) sunt speriati ca de bombe de uitatul in ochi. E
nasol, as zice eu. Pentru ca asa o sa ajungem sa inrosim si cand persoana iubita ne trimite o poza cu ea pe Yahoo!. Si indiferent cat de bine dotati in materie de tehnologie am fi, pot sa pun pariu pe ultimul model de Apple ca sclipirea din ochii iubitului/iubitei se vede de o mie de ori mai bine live decat in pixeli...!

Am gasit zilele astea pe facebook-ul revistei Cosmopolitan ( da, sunt o mare fana ) urmatoarea imagine si m-am gandit sa ii dau share ca sa o vada toata lumea. Si adevarul este ca sunt usor confuza...nu e nevoie de o privire de expert ca sa ne dam seama ca ochii acestia ar trebui sa apartina doar sexului frumos. Si nici greu de observat nu este faptul ca fiecare exemplu in parte este inconjurat de mai mult sau mai putin machiaj.
Lasand la o parte criticile si parerile mele, voua si se potriveste? Pentru ca despre scorpia de mine nu stiu ce sa zic...:-?

Nu stiu daca e din cauza inaintarii in varsta ( vorba vine ), a mediului in care traiesc sau a amandurora, dar intentiile si caracterele oamenilor incep sa mi se dezvaluie incet, incet...Si am vazut ca sunt oameni despre care ai o parere foarte buna si care ajung sa te dezamageasca atunci cand ii cunosti mai bine, ca sunt oameni pe care ii considerai modele si despre care ajungi sa vezi ca sunt de fapt sub tine, ca sunt oameni care au zambete dar si amenintari goale, ca sunt oameni care incearca sa te manipuleze, sa para ceea ce nu sunt, sa te complexeze, sa te faca sa iti formezi o impresie de milioane despre ei si sa iti inspire admiratie sau chiar inteligenta........dar unii dintre ei nu stiu ca alti oameni studiaza  comunicarea si ca intentiile si caracterele li se citesc in ochi, in fiecare rid de expresie sau in fiecare urcare si coborare a vocii.. :)