Imi luasem o cutiuta roz cu catifea, la fel ca dorintele mele pentru noul an. Am scris mai multe biletele cu litere mici, parca ascunse de teama ca nu cumva sa imi fure cineva visele, desi cine le-ar fi vrut asa, neimplinite? Le-am inghesuit adanc in suflet, dar m-am gandit totusi ca ar sta mai bine in fundul dulapului de acasa. Si apoi m-am intors in Bucuresti.
Nu stiu daca pana acum am mai avut un astfel de an. Pentru ca au fost zile in care imi simteam propriile grimase in drum spre birou. Zile in care grijile mi se strangeau undeva intre linile incruntarilor mele, curgandu-mi deasupra ochilor si inchizandu-mi pleoapele fix in fata lucrurilor cu adevarat importante. Saptamani la rand numaram pe degete zile, in timp ce asteptam culoarea verde la trecerea de pietoni; si le pierdeam sirul, nu pentru ca erau multe, ci pentru ca nu vedeam mare lucru dincolo de unele. Am pierdut zeci de nopti urmarind cu degetul aratator milioane de randuri doar pentru a ajunge la cel care conta cu adevarat - randul din fata. Multe dati in care am plans si nu mai stiu de ce, sunt insa destul de sigura ca de teama sau disperare, pentru ca lacrimile sunt intotdeauna ultimatumul cuvintelor noastre nerostite si al gandurilor impotmolite. Imi aduc aminte cum curgeau printre gropitele din obraji si se prelungeau pana spre cele din maini, iar eu incercam sa le usuc si sa astup intr-un fel sau altul craterele care erau de fapt.
Si nici acum nu stiu cum m-am intamplat in ultimele 12 luni. Am incercat sa tin pasul cu cateva biletele aruncate intr-un borcan in care se vroiau a fi pastrate momentele de fericire din 2013, astfel incat, acum, la final, sa il sparg precum o pusculita si sa ma imbogatesc de zambete. Ele au fost insa doar un pumn de hartii si anul a venit cu multe palme. Cumva, intre ele, imi aduc totusi aminte de senzatia de implinire si de iarba mai verde pe care o ai numai dupa boala, chiar daca toata lumea poate fi in realitate pierduta si gri. De ziua in care am reusit sa pun punctul pe I, de cea in care radiam de fericire necontrolata si nePR-izata. De fiecare veste buna care ma lovea, de fiecare secunda mult prea pretioasa pentru a fi pierduta pe cautarea unui pix si a unei coli spre insemnare. De scurta perioada in care mi-am bagat mainile in buzunare odata ajunsa la trecerea de pietoni, pentru ca asta era urmatorul pas care nu imi iesea niciodata la socoteala. De fiecare data cand reuseam sa ma accept pe mine asa cum eram la finalul zilei: castigatoare sau cu dorinta de a participa din nou.
Acum, mi-am mazgalit iarasi toate dorintele. Le-am aruncat in aceeasi cutie roz cu catifea si le-am inghesuit in dulap, desi cred totusi ca ar fi mai siguranta in planurile mele de orice inceput de zi. Am sa ma intorc in Bucuresti si apoi acasa, pentru ca acestea sunt drumurile pe care am sa le bat an de an. O sa imi fac rost de zapada, de rasete frenetice si de multe artificii care sa ma incalzeasca si sa imi straluceasca in 2014. N-o sa am incheiere cu multe metafore pentru acest articol si, implicit, nici pentru un an care mi-a mirosit in continuu a calamina si care mi-a implinit unele vise cu lingurita. O sa am doar un inceput cu iz dulce de incredere, care stiu ca imi va aduce impliniri cu sacul.
