E ca si cum tu ar fi sa faci 5 buchete de flori intr-o zi, dar, la final, tu prezinti 10, si deja ai pregatite si fundele pentru cele din ziua urmatoare.
Oamenii care ofera tot ce au, ba chiar se chinuie sa isi intoarca intr-un fel sau altul buzunarele pe dos ca sa dea si mai mult, sunt pe cale de disparitie. Ceea ce nu este de mirat, pentru ca traim intr-o societate de o asa natura imputita, incat cel care sta cu mana intinsa doar primeste si nu apreciaza. Ba chiar baga in buzunar si mai asteapta sa scoti inca ceva cat mai repede. Si zicala aia despre "hai sa fim oameni unii cu altii" este calcata in picioare si arata de parca ar fi tarata prin toate santierele de muncitori lenesi pline de praf, transpiratie si nepasare.
Din pacate pentru mine, eu sunt acel gen de om care ofera mereu in plus. Si nu mi-au murit laudatorii, pentru ca numai bine nu mi-a fost. In liceu, pe langa temele mele, le mai faceam si pe ale unor colegi care nu se descurcau sau aveau nevoie de note de trecere. Colegialitate, solidaritate. In toate relatiile mele am fost mai intelegatoare decat imi permite caracterul si mi-am sustinut perechea asa cum au putut cele doua maini ale mele, unicul suflet si capul de pe umeri. Iubire, sprijin. In toate cele 12 clase nu m-am limitat numai la teme; am fost plina peste cap cu activitati extrascolare si am mancat voluntariatul pe paine timp de ani de zile. Partea proasta este ca mai nimeni nu a apreciat, si in spatele unor multumiri patetice de fatada, si-au facut loc cu coatele barfe, mistouri, rautati, pretentii mai mari si absurde, oale sparte in cap etc. Si poate unii nici macar nu s-au chinuit sa onoreze aparentele de rigoare.
Oamenii ca mine sunt prosti de buni in situatiile de genul. Cel mai rau este ca ni se da peste bot in mod regulat, dar noi nu ne lasam: totul trebuie pus pe tava, ba chiar si sub ea, indiferent daca e nevoie sau nu. Poate pentru cel care primeste nu valoreaza mult, sau poate mai deloc, dar pentru cel care ofera, pierderile materiale sunt majore. Ca sa nu mai spun de cele imateriale: timpul nu se intoarce inapoi si odata facute sentimentele si orgoliile praf, cu greu mai pot fi drese.
Cei care ofera mai mult decat au or sa dispara intr-o zi. Pentru ca, dupa atatea lovituri, nu vor mai putea ridica mai mult decat trebuie. Atunci o sa se vorbeasca despre ajutorul, loialitatea, iubirea, dedicarea, altruismul si omenia de alta data, la fel cum se vorbeste despre tinerii de acum zeci de ani. Fix cu aceeasi nostalgie sper sa se ofteze la fel de greu si sper sa doara lipsurile acestea la fel de tare cum i-au durut pe cei s-au vazut nevoiti sa renunte la ele, doar ca sa supravietuiasca sentimental si psihic intr-o lume in care nici buzele, nici sufletul, nu mai inteleg sensul cuvantelor "multumesc pentru tot!".


Pe Zully Mustafa si pe Alice Nastase le-am intalnit pe rafturile Carturestiului in niste zile de toamna in care aveam nevoie de gandurile lor si nici macar nu stiam acest lucru. Am citit "Strugurii s-au copt in lipsa ei", alaturi de "Nopti orientale" si "Dincolo de bine, dinacoace de rau" pe nerasuflate, ca si sufletul meu ar fi inspirat profund la prima pagina si ar fi expirat de-abia la frazele de incheiere.
Din pacate, asa cum am spus-o de multe ori, timpul e crud cu mine in ceea ce priveste lecturarea unor carti pe placul inimii mele. Ma hranesc insa din amintirea celor pe care le-am citit si din recomandarile pe care le fac prietenelor sau colegelor mele in materie de lectura. Despre Zully Mustafa nu am mai auzit mai nimic de cativa ani, dar de Alice Nastase mai dau pe Facebook, ma lovesc de articole pe care ea sau celelalte fete din redactia revistei "Tango" le publica. Ma mai opresc la anumite link-uri sau citesc doar lead-ul postarii, cat sa simt putin gustul, iar apoi sa ma retrag  in liniste la activitatile mele. Aseara am dat peste cateva ganduri de toamna pe care sigur le intalniti pe revistatango.ro, daca rasfoiti bine. Ca in cazul tuturor cartilor semnate sau a povestirile adunate de Alice Nastase, le-am parcurs din priviri incuviintand din cap dupa fiecare rand "da, da, da", la fel cum in urma cu cativa ani sufletul meu tolanit in pat se regasea in fiecare rand din "Dincolo de bine, dincoace de rau". Pentru ca, in fond, cu toate suntem femei, si nimic din ce e femeiesc nu ne e strain :).

"Simt primavara in ceturile reci ale lui Faurar, demasca toamna dupa felul in care suna lumina in frunzele plopilor si stiu ca e iarna inainte ca ea sa-si scuture cercelul solstitiului din ureche." - Angelica Lambru (articol integral aici)

"Toamna vroia să pară sobră, dar eu știam ca ea se joacă – avea raze aurii și sute de culori, apusuri frumoase și ne aducea mere coapte, cu nuci, miere și zahăr pudră presărat…" - Zina Zen (articol integral aici)


Am ajuns in sfarsit la ea. Poate ar fi trebuit sa o fi scris in urma cu ceva timp, sa fi publicat mai mult si mai des. Dar nu am facut-o. Si uneori regret, pentru ca multe lucruri pe care vreau sa le povestesc aici se pierd in orele mele petrecute la birou sau la facultate, dar alteori nu am nici o remuscare, pentru ca stiu ca nu consemnat aici decat ganduri pe care le-am considerat demne de povestit.
Au fost 100 de postari scrise deseori la sentimente puternice, de genul furiei sau extazului, postari scrise in momente de liniste, din comfortul casutei mele sau din deplasare, postari scrise mai la oboseala, mai in momente in care nici sa ma ridic din varful patului nu-mi ardea. Nu stiu daca sunt cele mai reusite, dar cu siguranta fiecare articol are intensitatea lui, mai redusa sau mai puternica, pentru ca fiecare reprezinta o mica parte din defularile mele si, de ce nu, din micile si ocazionalele mele frustari ca nu m-am facut "scriitoare", precum imi doream cand eram mica. Dar cine stie, poate pana la postarea cu numarul 200, o sa tin in mana un mic volum propriu de proza sau poezie; daca nu, o astept pe cea de-a 300-a, 400-a, etc. Pana atunci, ma bucur de acest numar ca un copil de ziua lui de nastere si imi doresc un sincer "la cat mai multe!"si poate si mai dese.

Thinking is more interesting than knowing, but less interesting than looking.
 
Goethe.



Imi place sa cumpar si sa trimit felicitari. De-alea frumoase, nu banale sau de "un umor neamuzant". Simple, dragute, din tot sufletul. Mi se pare ca au efect mai mare decat un telefon sau un sms de "la multi ani!", cu atat mai mult decat o postare superficiala pe Facebook. Cel putin asta cred eu si sper ca asta si transmit.
Eu intorc felicitarea pe toate partile pana ma gandesc ce sa scriu, pentru ca spatiul e limitat, am dreptul la cateva cuvinte si vreau sa le aleg pe cele mai potrivite, cu toate ca nu poti cataloga sentimentele pentru o persoana potrivite sau nepotrivite. Si detest felicitarile cu mesaj prestabilit, fara un minim efort de cateva ganduri scrise de mana. Le vad ca pe o tentativa superficiala de personalizare, ca pe un izvor neinspirat de urari din partea unor oameni care nu vor sa se straduiasca. Ii cumperi asa ceva doar cuiva pe care dai la propriu 2 lei - banii de timbru.
Apoi imi place sa lipesc plicul in dulcele stil clasic: sa dau cu limba pe marginea lui pana ma apuca strambaturi de la gust. Am emotii de fiecare data cand trec adresa, mi-e sa n-o gresesc. Imi tremura mana mai ales cand trimit ceva in Constanta, la propria mea adresa, pentru ca stiu sigur ca va ajunge in mainile cuiva drag. Si inevitabil am probleme cu timbrele, care au cam aceeasi soarta precum cea a plicului. Norocul (sau nenorocul) meu este ca destinarul nu imi vede fastaceala din spatele scrisorii. E doar o felicitare, dar imi place sa arate cat de "iubibil" posibil (ca tot e un termen la moda) si ma trec toate apele cand gresesc vreo litera sau inimioara de la sfarsit nu-mi iese bine.
Trimiti felicitari doar oamenilor pe care ii iubesti, celorlalti le trimiti cartoane banale umplute cu poze infatisand buchete anoste de flori, fete zambitoare sau glume legate de varsta. Te chinui sa "photophopezi" manual plicul pana cand iese exact ca cel pe care ai vrea tu sa-l primesti de la cineva drag. Si parca cel mai greu iti este cand completezi numele expeditorului, pentru ca na, e de la tine. Si o faci cu un ranjet imens pe buze.
Eu imi trec foarte rar numele pe un plic. De 10 ani folosesc formula pe care mi-o amintesc intotdeauna de la matusa mea: "Expediaza o ratusca, nu deschideti ca va musca!". Dar din nou, doar oamenii pe care ii iubesti primesc asemenea ratuste, restul vor avea intotdeauna mesajele prestabilite care musca la propriu, in sensul urat si dur al cuvantului.

Pe Richard Clayderman l-am descoperit din povesti. Prima data, se facea ca ma balansam la o terasa cu prietenele mele intr-o seara de vara, savurand cate un cocktail rece si vorbind cu atata pofta despre noi si altii, de zici ca se luptau pisicile la gura noastra. Ce e drept, cam asa se intampla de fiecare data cand ne vedem dupa multa vreme. Si in pauzele dintre subiecte, se auzea o melodie care ne calma patosul de vorba si ne redadea suflarea.
A doua oara, se facea ca eram cu iubitul meu intr-o dupa-amiaza calduroasa, eu jucandu-ma cu paiul intr-un frappe si el deschizandu-si berea, la fel, vorbind de-ale noastre, pupicindu-ne si urmarind trecatorii. Mancam amandoi romantic dintr-o pizza, un fel de poveste urbana in genul "Doamna si vagabondul", numai ca fara spaghette. Chiar si asa, tot ajungeam botic in botic dupa fiecare inghititura de mancare. Si fundalul muzical parca ne indemna sa ramanem asa lipiti acolo.
Ambele povesti au in comun terasa La Balansoar din Mamaia, locul in care asta-vara probabil se putea asculta cea mai relaxanta si mai frumoasa muzica din toata statiunea. Mi s-a parut mie ca erau melodii de poveste, si, de atunci, de fiecare data cand aud pianul lui Clayderman, parca revad acele momente frumoase pe un fundal roz pal si cu putin praf magic de zane presarat printre oamenii din ele. Uneori mai ascult melodiile la birou, in timp ce lucrez sau sunt agitata. Parca ma rup putin de lume si ma invaluie din primele secunde o stare pe care o capeti atunci cand asculti finalul fericit al unui basm sau al unei povesti de dragoste. Pianul lui Clayderman este o poveste pentru fericiti, pentru indragostiti, dar mai ales, pentru visatori...

Daca oamenii n-ar face niciodata lucruri prostesti, nu s-ar mai intampla nimic inteligent in veci.
 
Ludwig Wittgenstein



Exista genul de oameni care nu pot sa treaca peste. Eu fac parte dintre ei. Nu pot sa trec peste o jignire profunda, la fel cum nu pot uita nici un ajutor imens acordat din tot sufletul intr-un moment in care aveam nevoie de el ca de aer. Insa exista acele persoane care nu pot uita lucruri marunte sau evenimente care au ramas undeva in urma. Trag de ele in permanenta, cauta pretext de reactualizare si isi construiesc alte momente noi in jurul celor vechi. Isi aduc aminte cu regularitate de cineva cu care au avut ceva, dau paginile de internet cu fundu-n sus numai-numai sa le gaseasca, susotesc in urechile altora cuvinte strategie doar-doar or mai afla ceva, se hranesc cu detalii din vietile unor persoane care le-au lasat de mult in urma.
De acest gen de oameni imi este mila. Exista o gama variata de citate care sustin ideea ca nu poti pasi mai departe catre viitor daca lasi usa dinspre trecut deschisa, pentru ca face curent, si curentul te trage vesnic inapoi. De ce ai vrea sa urmaresti in permanenta pe cineva care te-a uitat atunci cand poti face totul ca sa ii tii langa tine pe oamenii care isi amintesc zilnic de tine si iti arata acest lucru? De ce ai vrea sa mergi de fiecare data pe strada cu privirea pieduta si cu gandurile mozolite de trecut, cand poti sa privesti inainte si sa vezi cum ti se zugraveste viitorul in fata ochilor? N-am sa inteleg in veci. Am pus intotdeauna pret pe amintiri, dar atunci cand acestea costa mai mult decat clipa sau ziua de maine, n-am sa scot sub nici o forma bani din buzunar pentru o asemenea risipa sufleteasca si psihica.

"In anii '60, tatii americani vorbeau, in medie, 45 de minute pe zi cu copiii lor. Astazi, cifra echivalenta e de 6 minute" (Ridderstrale & Nordstrom - Funky Business). Dezamagitor. Ai crede ca odata cu toate telefoanele cu mii de optiuni si minute, cu tot internetul, cu toate mijloacele de transport posibile, parintii pot face mai mult pentru copiii lor din anumite puncte de vedere. Well, they just can't.

Autumn is a second spring when every leaf is a flower.
 
Albert Camus

P.S: acest citat imi este foarte drag. Am dat de el acum 5 ani si, de atunci, printre altele, asociez mereu toamna cu aceste cuvinte ale lui Camus.



Am trecut pragul primei zile de vara cu o gramada de rapoarte la birou si cu sesiunea de mana. Unul din inceputurile fortate despre care am spus de atatea ori ca imi provoaca incomoditate sufleteasca. Si cum oricarui inceput ii sta scris in frunte un final, aseara s-a terminat vara cu tot ce a insemnat ea.
Ma asteptam sa fiu usor melancolica, de obicei cam asa sunt in ultimele zile din august. Nu de alta, iubesc toamna, dar ca orice om care se afla in orice fel de relatie, imi dau seama de ce am avut de-abia cand am pierdut. Asa ca dureaza putin pana cand imi dau seama cat de mult imi plac lunile septembrie si octombrie si cat de fericita sunt de obicei in noiembrie. Dar revenind, strop de melancolie nu am avut aseara pe fata.
Ultimele ore din aceasta vara m-au prins pe terasa unui restaurant din Targoviste cu o super priveliste si o mancare delicioasa (nici n-aveti idee cat conteaza detaliul asta pentru mine!). Si m-am trezit discutand cu iubitul meu despre oamenii pe care am avut placerea de a-i cunoaste in aceste trei luni, despre contractul de munca semnat cu emotie si entuziasm chiar ieri dimineata, despre cat de frumoasa a fost mini-vacanta din august petrecuta impreuna. M-am prins cu greu si cu neincredere precum Toma Necredinciosu' ca povestea din aceasta vara a fost cu happy ending pentru mine. Una dintre putinele. Cu binele care invinge raul, cu munca rasplatita, cu asteptare care merita, cu un curcubeu care apare dupa ploaie. Pentru prima oara dupa mult timp am pasit in toamna cu liniste, implinire, fericire si cu saluturi prietenoase catre vara. Vreau frunze aurii care sa inlocuiasca marea, vreau ploi scurte si tacute care sa suplineasca toata canicula, vreau continuare a ceea ce am inceput, vreau plimbarile lungi de mana prin parc in locul celor de pe litoral si, daca se poate, inca un happy ending peste trei luni. O toamna frumoasa tuturor si la cat mai multe povesti frumoase!