Eu n-am reusit aproape niciodata sa pun punctul pe I in ceea ce priveste cele mai importante prioritati ale mele sau, cel putin, cele mai memorabile evenimente din viata mea. Nu am fost prima, ci printre primii. Nu am fost cea mai buna, ci printre cei mai buni, si asta datorita in mare parte destinului meu care m-a ursit sa fiu plina de noroc precum broasca de pene. Pentru ca, in viata, poti sa fii cat vrei tu de muncitor si sa ai cea mai mare ambitie cand este vorba de urcat pe scara sociala, dar nu se stie niciodata cum din cauza unei denivelari sau a unei pietricele aparute ca din senin, te poti impiedica de vreo treapta si da cu nasul de asfalt...

Marti dupa-amiaza, in timp ce imi schimbam lenjeria patului, primesc un telefon de la sefa de grupa care ma felicita si ma anunta ca am iesit sef de promotie. Recunosc, intr-un fel sau altul, ma asteptam si ma macina intens acest lucru, tocmai pentru ca imi treceau prin minte toate acele scene in care ma pregateam fizic si psihic sa imi fie recunoscute si apreciate meritele, ca mai apoi, in ultima secunda, sa imi dispara toate din fata ochilor la o pocnitura din degete...Mi-am gasit cuvintele pe parcursul conversatiei telefonice, am multumit. Apoi am inchis, m-am pravalit printre asternuturi cu pernele in brate si am inceput sa plang cu sughituri. Pentru ca, stiti voi cliseul acela cu "acest premiu reprezinta incununarea tuturor eforturilor si a muncii depuse"? La naiba, la mine chiar a fost valabil! A fost cireasa de pe tort pentru toate zilele in care ma plimbam intre sediile facultatii de la Piata Romana, Gara de Nord sau Victoriei, pentru zile la rand de stat in casa in sesiuni, pentru nervi mancati si sechele din urma proiectelor, pentru dor de casa, de toti si de toate, dar, mai ales, pentru acea perioada in care cu incapatanare maxima am decis sa imbin jobul cu mersul la facultate. Cum sa nu plang...?

Nu imi amintesc sa fi avut vreodata emotii mai mari atunci cand a fost vorba de sustinerea unui discurs. Imi tremurau gleznele si nu stiam daca mi se intampla acest lucru din cauza tocurilor mult prea inalte pentru cineva care tine mai mult nasul in carti si cursuri decat in reviste, sau din cauza emotiilor, firesti dealtfel. Am urcat pe scena, habar neavand cum sa ma descurc in acelasi timp cu medalia, toca, florile, diploma sau microfonul. Si apoi am inceput sa vorbesc si mi-am descarcat toate gandurile si sentimentele pe care le poate avea un sef de promotie fericit.

Inca nu stiu cum au trecut cei 3 ani de facultate. Cred ca i-am pierdut undeva prin Bucurestiul asta mare, pe la BCU, prin carti, printre randurile lucrarilor scrise, printre stradutele pe care ma pierd si acum. Stiu doar ca si peste 10 si peste 20 de ani, voi avea in fata ochilor aceasta perioada ca si cum totul s-ar fi intamplat ieri, si sunt sigura de asta, pentru ca, la finalul ei, am reusit sa pun si eu in sfarsit punctul pe I!




Oamenii nu se maturizeaza niciodata din anumite puncte de vedere. Ramanem fie tocilarii din prima banca, elevii silitori care au dus acasa parintilor an de an carnetele numai cu note de 10, fie elevii care prefera sa chiuleasca prin parc, sa ii arate cu degetul pe cei care isi tocesc coatele de bancile scolii, sa ii judece, sa arunce cu mere in ei si sa le faca glume proaste.

Nu incetam niciodata in viata sa ii criticam sau sa ii ironizam pe cei care muncesc mai mult ca noi. Habar nu avem cum fac, dar nici nu ne chinuim sa ii intelegem vreodata, pentru ca e mai usor sa radem de ei si sa lovim cu replici care de care mai dureroase, decat sa le privim prioritatile si motivele mai de aproape, dar sa ii mai si ajutam...!

In scoala generala, uneori, o profesoara te lua deoparte ca sa te consoleze si sa iti spuna ca e bine ce faci. La maturitate, mai ai cate o prietena sau o colega care iti spune ca esti pe drumul cel bun si sa nu indraznesti sa renunti dintr-o prostie. Insa sunt atatia care parca isi doresc sa pierzi cumva calea aia, si tu esti doar un om, si nu mai poti, nu mai stii pe unde sa cauti curaj si intelegere, nu mai stii cum sa iti spui de fiecare data ca eforturile merita si ca lucrurile bune vin la cei care muncesc pentru ele... Chiar daca la scoala ai fost mereu elev model si n-ai stat niciodata la colt, la maturitate, oamenii nu vor inceta niciodata sa te trimita acolo, ba chiar cu genunchii in coji de nuci daca se poate...

Nu sunt nicidecum "te iubesc!". Asta este o idee creata de generatii dupa generatii pentru ca ne place sa credem cu tarie in romantismul omenirii. Nu e greu sa ii spui cuiva ca il/o iubesti, pentru ca noi, oamenii, nu stim sa facem altceva mai bine in afara de asta, este lucrul la care ne pricepem cel mai bine pentru ca ne nastem cu iubirea in sange. Un copil de cativa ani poate la fel de bine sa ii spuna mamei "te iubesc" asa cum o poate face un adult in toata regula. Da, uneori ne impiedicam de orgolii, incapatanari si alte sentimente si ajungem sa rostim aceste doua cuvinte pline de vanatai, din cauza asta probabil ne este greu. Dar nu foarte.

Nici de "iti multumesc!" nu e mare lucru. E adevarat ca oamenii isi arata rareori recunostinta din tot sufletul lor, de cele mai multe ori fiind obligati de politete si de regulile sociale. Ii multumim cuiva pentru ceva chiar si atunci cand ne vine sa il radem de pe fata pamantului. E un "multumesc" printre dinti cu nuante stridente de injuraturi.

Cu toate ca "sorry seems to be the hardest word", nu este. Spunem "iarta-ma!" ca sa imbunam pe cineva, ca sa trecem peste, ca sa ne simtim mai usurati dupa ce am facut vreo prostie. Spunem asta pentru ca stim ca are efect, ca trezeste ceva in persoana pe care am suparat-o sau ranit-o in vreun anume fel si pentru ca stim ca si noua ni se ia un bolovan de pe inima.

Cred cu tarie insa ca cele mai grele doua cuvinte din lume sunt "am gresit". Pentru ca este primul si cel mai dureros pas catre a spune "am gresit, te iubesc", "am gresit, iarta-ma, iti multumesc pentru ajutor" etc. Ne calcam pe suflet si pe mandrie cu bocancii sa o spunem, iar cuvintele care ne ies pe gura parca smulg in urma lor toti dintii. In "t"-ul de la final parca se aude sfarmata orice urma de orgoliu, si ne vine sa inchidem ochii pentru ca suntem constienti ca e aproape imposibil de recapatat. Dar stim ca merita, sentimentul este de nepretuit...
Exista insa oameni (si Doamne, cati am cunoscut), care mai bine s-ar da cu capul de pereti de mii de ori, in acelasi loc, decat sa admita ca au gresit. Sunt oamenii care de-a lungul timpului se stranguleaza cu propria lor vina, care se ineaca probabil cu sute de cuvinte ce ar urma dupa acel "am gresit". Ei nu stiu cat de mult merita si ce valoare imensa au aceste doua vorbe. Tocmai de-asta, degeaba le tin pentru ei, nu vor deveni niciodata bogati sufleteste, si mai impliniti nici atat.


Nu am dus niciodata dorul marii, pentru ca am fost la doi pasi de ea. Cand locuiam in Constanta, nu imi puneam problema de a-mi organiza dupa-amiezile sau zilele astfel incat sa ajung pe plaja, sa ma bronzez sau pur si simplu sa fac o banala plimbare pe faleza. A fost nevoie sa ma mut in Bucuresti si sa ajung doar doua saptamani pe vara in Constanta ca sa apreciez Marea Neagra la adevarata ei valoare. A trebuit sa caut disperata cu privirea marea de la etajul 6 al apartamentului din Militari si sa n-o gasesc si a trebuit sa am impresia de multe ori dimineata ca inspir aer sarat ca sa imi fie un dor nebunesc de casa si de plaja.

Nu mi-am apreciat niciodata parintii asa cum trebuie. Probabil ca nici un copil sau nici un adolescent n-o face pana la un punct, dat depinde pana unde. De-abia dupa ce m-am trezit la distanta de sute de kilometri de tata si mii de kilometri de mama mi-am dat seama ca nu am pretuit cei cativa zeci de centrimetri care ne desparteau in casa parinteasca. A fost nevoie sa ne auzim fie 10 minute seara la telefon, fie sa ne vedem o jumatate de ora pe saptamana pe internet, prin imagini distorsionate si sunet prost ca sa imi dau seama de ce pot inseamna ei pentru mine. Sau poate a fost varsta, si inseamna ca a fost nevoie sa cresc si sa privesc viata cu ochi ingrijorati de adult ca sa realizez rolul parintilor pe lumea asta.

Am crezut intotdeauna ca sunt mica si ca am timp. Facultate, absolvire, job, responsabilitati plicticoase, dar serioase, pareau toate atat de departe ca nici nu le puteam vedea, iar acum tot ce fac este doar sa intind putin mana in fata ca sa le ating. Nu cred ca imi pot aminti zilele in care singura mea grija era cu ce sa ma imbrac pentru a iesi la o plimbare sau pur si simplu la cumparaturi. Bineinteles, nu apreciam nici atunci cand gaseam hainele curate si calcate sau cand la o simpla deschidere a usii frigiderului gaseam orice imi doream.

E asa de nesuferita firea asta omeneasca de a avea intotdeauna nevoia (sau impresia de nevoie) de mai mult. Da, n-am fi ajuns nicaieri daca am fi crezut ca limita este cerul, dar nu ne-am gandit niciodata ca atunci cand vom ajunge in spatiu ne va lipsi pamantul de sub picioare...



De un an incoace, imi incep aproape fiecare dimineata la ora 7:30. Aglomeratia de la metroul de 8:30 sau cel de 8:37 a ajuns sa mi se para la fel de fireasca precum vantul puternic de la gura de metrou Tineretului. Uneori pasesc alene pe strada, cu castile in urechi, savurand o melodie, alteori grabesc pasul, luand-o inaintea ritmului acesteia. Dupa cateva urari somnoroase de "neata!", stau la birou, in fata calculatorului meu, citindu-mi mailurile si savurandu-mi cafeaua din ziua respectiva.

Am implinit astazi un an de cafele baute in Saatchi & Saatchi PR. Un an petrecut alaturi de persoane care au avut o rabdare inumana in a-mi arata ceea ce se numeste meseria de om de PR, chiar si in acele momente in care eu insumi as fi dat cu mine de pamant. Am dus la bun sfarsit zeci de taskuri, unele mai comune, altele care mi-au aratat limitele, dar nici una de pe urma careia sa nu raman cu senzatii de "pot mai mult", de "ahaaa, deci asa se face", de "imi bag picioarele, trebuie sa o iau de la capat", de "nu pot sa cred ca mi-a iesit". Le-am terminat pe toate in deadline-uri lejere, cu pauze de meditat sau in ore pe care parca le scapam printre degete si incercam sa le culeg disperata de pe jos.

In acest an am primit sute de intrebari mai firesti sau mai stupide despre cum ma descurc si cu licenta, si cu facultatea si cu jobul. Si probabil voi avea un raspuns final in iulie, cand voi trece peste multe hopuri. Pana atunci, raspunsul meu provizoriu este mereu un zambet, care uneori tine locul oboselii si al stresului, alteori al unei satisfactii nebune, dar niciodata al unui regret. Pentru ca daca ar fi sa iau din nou o decizie, as lua-o pe aceeasi. Doar ne dorim sa facem la nesfarsit lucrurile pe care le iubim, nu?

De un an incoace sunt parte din echipa Saatchi & Saatchi PR si sunt un om care a inceput sa se simta implinit profesional. Imi amintesc perfect fiecare detaliu al trimiterii CV-ului, al interviurilor sustinute, al primei mele zile de internship, al primului lucru bine facut, al primei greseli. Poate cu timpul voi uita aceste detalii, dar cu siguranta imi voi aminti mereu oamenii care au crezut si cred in mine, care imi tin spatele atunci cand am nevoie si care imi poarta grija in felul lor . Sunt oamenii ale caror chipuri le voi avea mereu in fata ochilor atunci cand voi reusi, oameni pe care mi-i voi aminti ca sefi, profesori si colegi, ca cei de la care am "furat" meserie. Si inca ce meserie...si inca ce oameni...