Se afișează postările cu eticheta rasarit. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta rasarit. Afișați toate postările
De cativa ani incoace am inceput sa am o pasiune pentru rasaritul la malul marii. Prima data l-am vazut acum 4-5 ani, dupa care s-a intamplat pur si simplu sa nu ma mai duc. Incepand de vara trecuta am reluat traditia si ceva imi spune ca o voi continua...
Cam asa se face ca pentru cele 2-3 minute in care soarele iese din mare si urca pe cer, eu platesc cu trezit pe la 5 dimineata si cu ceva tremurat pe plaja. Efortul meu merita insa, intrucat rasaritul pe plaja este unul dintre cele mai romantice, mai aducatoare de liniste, mai frumoase si mai placute momente din viata unui om. Imaginea ramane adanc in suflet pentru o perioada, pana cand valurile timpului o spala usor, nu de tot, ci doar pana la urmatorul rasarit.
Din toata plaja pustie, dar plina de sezlonguri, eu si iubitul meu ne-am ales unul si ne-am intins imbratisati pe el, in speranta ca o sa ne tinem putin de cald. Cum era destul de racoare, tipenie de om nu pasea pe nisip, fata de anii trecuti cand turistii innebuniti nu stiau cum sa se pozeze mai bine si din ce unghi ar fi mai indicat sa filmeze. Din motivul asta tresaream de fiecare data cand mai vedeam cate un nebun ca noi care la 5:30 ori manat de insomnie, ori de dorinta de a prinde rasaritul, ori din obisnuita de a face jogging, se afla pe plaja la momentul respectiv. Am inceput sa ma ridic, sa ma tot uit in partea dreapta, ma zgandaream pe sezlong si nu imi gaseam linistea necesara savurarii rasaritului roz. Ma uitam lung ca un copil care isi asteapta un parinte dupa mosuletul care trecea in fiecare an pe malul marii, la aproximativ aceeasi ora, cu aceleasi haine. Ma gandeam ca nu mai e, ca poate nu-l mai tin puterile sa parcurga acelasi traseu zilnic sau ca poate l-au rapus batranetile si acum doar sufletul lui mai pluteste deasupra marii. M-am intristat putin si am luat-o din loc, m-am urcat pe un dig impreuna cu prietenul meu, ne-am facut cateva poze si exact cand vroiam sa ne plecam spre casa, il vad! Purta alte haine si intrase cu picioarele in apa ca sa spele ceva, dar l-am recunoscut dupa chip, dupa parul alb si dupa silueta sa in sine. Am coborat in viteza de pe dig si nu stiam cum sa scot telefonul mai repede ca sa ii fac o poza. Din cand in cand mai privea in urma, noi ne faceam ca nu il observam. Dovada ca mosuletul este inca destul de lucid si ca nu ne voma fla la ultima noastra intalnire. L-am privit cum se tot apleca dupa scoici sau obiecte pierdute si le spala in mare, cum se indrepta spre pescarusi, cum isi continua drumul pe care il face in fiecare dimineata la rasarit. Si in acele minute m-am simtit ca acasa, in acele minute am simtit magia momentului si a locului, m-am intors fericita catre strada cu gluga trasa pe cap, cu un zambet infantil si cu imaginea bine intiparita in suflet si in memorie. Si in telefon.
Cam asa se face ca pentru cele 2-3 minute in care soarele iese din mare si urca pe cer, eu platesc cu trezit pe la 5 dimineata si cu ceva tremurat pe plaja. Efortul meu merita insa, intrucat rasaritul pe plaja este unul dintre cele mai romantice, mai aducatoare de liniste, mai frumoase si mai placute momente din viata unui om. Imaginea ramane adanc in suflet pentru o perioada, pana cand valurile timpului o spala usor, nu de tot, ci doar pana la urmatorul rasarit.
Din toata plaja pustie, dar plina de sezlonguri, eu si iubitul meu ne-am ales unul si ne-am intins imbratisati pe el, in speranta ca o sa ne tinem putin de cald. Cum era destul de racoare, tipenie de om nu pasea pe nisip, fata de anii trecuti cand turistii innebuniti nu stiau cum sa se pozeze mai bine si din ce unghi ar fi mai indicat sa filmeze. Din motivul asta tresaream de fiecare data cand mai vedeam cate un nebun ca noi care la 5:30 ori manat de insomnie, ori de dorinta de a prinde rasaritul, ori din obisnuita de a face jogging, se afla pe plaja la momentul respectiv. Am inceput sa ma ridic, sa ma tot uit in partea dreapta, ma zgandaream pe sezlong si nu imi gaseam linistea necesara savurarii rasaritului roz. Ma uitam lung ca un copil care isi asteapta un parinte dupa mosuletul care trecea in fiecare an pe malul marii, la aproximativ aceeasi ora, cu aceleasi haine. Ma gandeam ca nu mai e, ca poate nu-l mai tin puterile sa parcurga acelasi traseu zilnic sau ca poate l-au rapus batranetile si acum doar sufletul lui mai pluteste deasupra marii. M-am intristat putin si am luat-o din loc, m-am urcat pe un dig impreuna cu prietenul meu, ne-am facut cateva poze si exact cand vroiam sa ne plecam spre casa, il vad! Purta alte haine si intrase cu picioarele in apa ca sa spele ceva, dar l-am recunoscut dupa chip, dupa parul alb si dupa silueta sa in sine. Am coborat in viteza de pe dig si nu stiam cum sa scot telefonul mai repede ca sa ii fac o poza. Din cand in cand mai privea in urma, noi ne faceam ca nu il observam. Dovada ca mosuletul este inca destul de lucid si ca nu ne voma fla la ultima noastra intalnire. L-am privit cum se tot apleca dupa scoici sau obiecte pierdute si le spala in mare, cum se indrepta spre pescarusi, cum isi continua drumul pe care il face in fiecare dimineata la rasarit. Si in acele minute m-am simtit ca acasa, in acele minute am simtit magia momentului si a locului, m-am intors fericita catre strada cu gluga trasa pe cap, cu un zambet infantil si cu imaginea bine intiparita in suflet si in memorie. Si in telefon.
Toata saptamana aceasta am avut doar cateva melodii in playlist-ul de la birou, insa mi-au umplut foarte bine orele care parca se tarau in patru labe pana la sfarsitul fiecarei zile. Mai aruncam cate un ochi la Tudor Chirila care canta "Suflet normal", in timp ce monitorizam presa. Ma gandeam ca sufletul meu e plecat la mare de ceva timp, ca si-a dat jos camasa de birou si a plecat la plaja cu rucsacul in spate. Ca alterneaza o Cola rece cu o bere Redd's in timp ce sta tolanit pe nisip cu ochelarii la ochi, ascultand valurile si privind lumea din apa. Ca e pe undeva pe la o terasa, savurand un Frappe si stand la barfa cu alte suflete care au ajuns la distractie inaintea lui. Ca il poarta pasii pe undeva prin Constanta in timp ce mediteaza vag la toamna care urmeaza. Da, cu siguranta sufletul meu a plecat la mare cu o pereche de blugi scurti si chiar si asa, acum probabil moare de cald printr-un maxi taxi sau vreun autobuz.Eu o sa-l prind din urma in seara asta. Si o sa il scot la plimbare in fiecare seara timp de doua saptamani ca sa nu mai planga de atata dor de duca. Cand o sa se termine vacanta, o sa-l consolez amintindu-i ca inainte sa incepem primul an de facultate nu ascultam numai Vama, ci si Bruno Mars - Billionaire, in timp ce goneam cu masina pe bulevard si visam cu ochii deschisi la tot ce inseamna Bucuresti. Am sa-i spun sa fie impacat si sa aiba curaj, pentru ca toate visele alea de pe Tomis incep sa prinda contur si toate dorintele de pe stradutele din centrul vechi al Constantei se implinesc pe rand, ca si cum le-as sufla pe fiecare in parte de pe un tort. Si o sa ma inteleaga. Dar pana atunci, il asteapta multe rasarituri si apusuri pe malul marii si multe amintiri pentru toate golurile mai mici sau mai mari pe care le-a acumulat de-a lungul anului. O sa fie un suflet fericit...
A fost ieri. Si nu cred ca o voi uita prea curand, tocmai datorita simplitatii sale.
Nu mai vazusem un rasarit la mare de fix 3 ani, de cand eram o pustoaica de liceu, care terminase cu 10 pe linie si, pentru ca ramasese fara griji, s-a gandit sa isi ia un job pe litoral. Tocmai pentru ca avea doar 16 ani si era bleguta, a dat de ce era mai greu. De atunci, tot ce a insemnat munca a fost usor pentru ea. Asa ca rasaritul de atunci a picat ca o premiera relaxanta si ca o experienta de neuitat. Anul acesta a fost cel putin la fel. Cu toate ca eram obositi, mi-am trezit prietenul pe la 5 dimineata si l-am tarat pe malul marii, pe un sezlong. Rasaritul s-a lasat asteptat aproximativ o ora si a durat doar cateva minute. Dar a fost absolut spectaculos: mov, roz, portocaliu, somon, galben si ditamai bila de foc ce parea sa iasa din marea linistita. In atmosfera aia placuta si romantica, vad cum din dreapta mea apare un personaj cunoscut. Initial, nu stiam de unde sa-l iau, apoi mi-am amintit de o poza pe care Habiba i-o facuse acum 3 ani, absolut intamplator: un mosulica usor cocosat, imbracat simplu, cu o sapca pe cap si o traista pe umar. Mi-a tremurat usor buza inferioara si mi-au dat cateva lacrimi...era acelasi om de acum cativa ani, trecea prin aceeasi zona, in aproximativ aceeasi perioada, tot la rasarit. L-am privit intens pana cand nu l-am mai putut zari. La fel ca rasaritul, trecerea lui a durat cateva minute, dar mi-a ramas adanc tiparita in suflet si mai ales in minte, datorita zecilor de intrebari si comparatii la care ma tot gandeam.
Dupa-amiaza, dupa o ultima baie in mare, am plecat catre Bucuresti pe la ora 18:00. Drumul a fost infernal, in sensul ca la ora 20:00 si ceva de-abia intram pe autostrada. Am injurat atat de tare mersul bara la bara, incat m-am potolit de-abia cand am vazut acelasi soare portocaliu de dimineata stralucind exact langa podul vechi de la Cernavoda. M-am uitat cu ochii mari pana cand a disparut dupa copaci si am incercat sa imi aduc aminte cand am vazut ultima oara un apus atat de frumos...
Cu totii simtim cate un gol in suflet atunci cand ne intoarcem din vacanta sau dintr-un loc drag noua. Eu nu cred ca l-am simtit vreodata mai intens ca acum...mai ales cand in noaptea respectiva, prietenul meu mi-a spus la telefon, odata cu clasicul "noapte buna!": "azi ai vazut si rasaritul, si apusul...".
Nu mai vazusem un rasarit la mare de fix 3 ani, de cand eram o pustoaica de liceu, care terminase cu 10 pe linie si, pentru ca ramasese fara griji, s-a gandit sa isi ia un job pe litoral. Tocmai pentru ca avea doar 16 ani si era bleguta, a dat de ce era mai greu. De atunci, tot ce a insemnat munca a fost usor pentru ea. Asa ca rasaritul de atunci a picat ca o premiera relaxanta si ca o experienta de neuitat. Anul acesta a fost cel putin la fel. Cu toate ca eram obositi, mi-am trezit prietenul pe la 5 dimineata si l-am tarat pe malul marii, pe un sezlong. Rasaritul s-a lasat asteptat aproximativ o ora si a durat doar cateva minute. Dar a fost absolut spectaculos: mov, roz, portocaliu, somon, galben si ditamai bila de foc ce parea sa iasa din marea linistita. In atmosfera aia placuta si romantica, vad cum din dreapta mea apare un personaj cunoscut. Initial, nu stiam de unde sa-l iau, apoi mi-am amintit de o poza pe care Habiba i-o facuse acum 3 ani, absolut intamplator: un mosulica usor cocosat, imbracat simplu, cu o sapca pe cap si o traista pe umar. Mi-a tremurat usor buza inferioara si mi-au dat cateva lacrimi...era acelasi om de acum cativa ani, trecea prin aceeasi zona, in aproximativ aceeasi perioada, tot la rasarit. L-am privit intens pana cand nu l-am mai putut zari. La fel ca rasaritul, trecerea lui a durat cateva minute, dar mi-a ramas adanc tiparita in suflet si mai ales in minte, datorita zecilor de intrebari si comparatii la care ma tot gandeam.
Dupa-amiaza, dupa o ultima baie in mare, am plecat catre Bucuresti pe la ora 18:00. Drumul a fost infernal, in sensul ca la ora 20:00 si ceva de-abia intram pe autostrada. Am injurat atat de tare mersul bara la bara, incat m-am potolit de-abia cand am vazut acelasi soare portocaliu de dimineata stralucind exact langa podul vechi de la Cernavoda. M-am uitat cu ochii mari pana cand a disparut dupa copaci si am incercat sa imi aduc aminte cand am vazut ultima oara un apus atat de frumos...
Cu totii simtim cate un gol in suflet atunci cand ne intoarcem din vacanta sau dintr-un loc drag noua. Eu nu cred ca l-am simtit vreodata mai intens ca acum...mai ales cand in noaptea respectiva, prietenul meu mi-a spus la telefon, odata cu clasicul "noapte buna!": "azi ai vazut si rasaritul, si apusul...".
