Pauza tehnica. Pana de cuvinte

Scriu din ce in ce mai rar si oamenii ma intreaba "de ce?". E o intrebare nefiresc de personala pentru mine, ca si cum o femeie ar fi intrebata de ce nu isi mai iubeste sotul. Si nu stiu. As spune pentru ca avem cu totii momentele noastre de tacere, pentru ca, in orice relatie, chiar si cea cu sine, intervin unele perioade de liniste.

Nu pot ridica din umeri, pentru ca mainile nu tin niciodata loc de explicatii si nici nu umplu spatii goale. Nici privirea din pamant nu functioneaza, pentru ca nu mi-e rusine sa spun ca sunt in pauza tehnica. De cafea, de cuvinte, de rotite care nu mai merg bine, de acel ceva care nu mai ticaie in mine.

Am scris din ce in ce mai rar si nu e lipsa de inspiratie, pentru ca am plamani suficient de puternici ca sa imi strig fluturii, florile, buruienile, spinii, arsurile, dulceturile. Si nu promit ca am sa revin imediat. Asa ca nu pot decat sa dau vina pe timp. Daca nu il am pentru mine, de ce l-as avea pentru gandurile mele? Dar daca el m-ar avea pe mine, m-ar pierde doar ca sa scrie?