Merg acasa, in Constanta, maxim o data pe luna, din varii motive, de la jobul si facultatea care imi mananca mai tot timpul, pana la dragostea mea eterna pentru capitala imbacsita de zgomote si de prea mult din orice. In subconstientul meu, nu am plecat niciodata pentru facultate sau pentru o viata mai buna, ci pentru ca am vrut sa uit. Am fugit invartindu-ma de liceul pe holurile caruia am aflat ca mai degraba as fi luat 10 cu felicitari la psihologie sau literatura decat in materie de relatii. De restaurantul in care am jurat ca nu mai calc dupa unele dezamagiri care m-au taiat in carne vie, chiar daca la cativa ani dupa scoaterea copcilor acesta si-a schimbat numele. De parcul in care eu si Habiba incercam sa cream amintiri fotografice, sa oprim timpul intr-un loc, chiar daca acum acesta parca a crescut odata cu noi. De stradutele pe care mergeam cu teama pe intuneric, pentru ca rareori pasii mei au urmat altii puternici care sa-mi deschida calea si sa ma protejeze. De cafenelele ticsite de aceleasi povesti, privi, oftaturi si lacrimi inghitite. De drumuri batatorite de greturile sufletului si de tristeti de copila. Si mai ales de oameni, de acei oameni care mi-au pus zeci de piedici in timp de alergam cu entuziasm spre ei, astfel incat acum o iau la fuga in cealalta directie la simpla vedere a umbrei lor.
Am fost deseori intrebata daca dupa finalul facultatii o sa ma intorc acasa, in Constanta. Am spus de multe ori ca in Bucuresti am deja o viata, o cariera, un scop, un iubit, cele mai bune prietene. Am omis sa spun ca aici am si cea mai buna ascunzatoare in care nu ma poate gasi nimeni.
Of, câtă dreptate ai!
RăspundețiȘtergereCine oare când apare o problemă spune ”hai s-o rezolv și pe asta” ca și cum s-ar duce să mănânce fiindu-i foame? Nu ai altă alternativă decât să treci peste :)
RăspundețiȘtergere