La inceputul primei zile, Dumnezeu si-a suflecat manecile si a creat cel mai pretios si apreciat dar al lumii: mama. A separat cerul de pamant, pentru ca stia ca doar ea poate spune copilului ei povesti despre ingeri si il poate invata despre ce e bine si ce e rau in lume. A separat lumina de intuneric, pentru ca mama este ultima persoana care iti saruta fruntea inainte sa te culci si prima care te imbratiseaza cand se crapa de ziua, pentru ca doar ea te poate apara de visele urate din timpul noptii, dar si de monstrii care iti tulbura linistea din timpul unei zile. Apoi, in a doua zi, Dumnezeu a separat apele de sus de cele de jos si a pus cerul intre ele, pentru ca stia ca stia ca soarele mamei va fi doar copilul ei si in ziua a treia a facut ca pamantul sa devina roditor, pentru ca mama sa isi rasfete odrasla cu toate bunatatile posibile. In ziua a patra, a creat luna si stelele si i-a dat mamei puterea infinita de a-si sustine copilul sa le atinga. In urmatoarele doua zile, a creat vietuitoare mai mici si mai mari, dar nici una atat de apriga in a-si apara puiul precum este mama de om. Apoi a creat omul si l-a dat mamei in grija, sa ii fie copil toata viata. In ultima zi s-a odihnit si a vazut nu numai ca mamele sunt cel mai important dar pe care il putea face omenirii, dar si ca mamele sunt chiar intregul univers, sunt cel mai important astru din viata unui om.

La multi ani, mami! Ti-as oferi soarele de pe cer, dar nu ai nevoie, pentru ca stralucesti de un miliard de ori mai tare decat el. J
 
 
Exista lucruri mici care pot rapi cele mai mari si mai importante cuvinte in doar o clipa. Lucrusoare care iti incap in palma, si care totusi iti acapareaza intregul suflet. Sunt atat de marunte incat reflecta cu usurinta realizarile cele mai mari. Cel mai grozav sentiment de multe luni incoace: sa tin in mana prima mea carte de vizita. Speechless and priceless!


Nu dam vina pe noi aproape niciodata, caci e dureros sa porti pe un umar vina si pe celalalt infrangerea.



Mihaela Radulescu - "Intreaba-ma orice"

Adevarul este ca nu ne-am straduit prea mult sa ne iasa, dar nici nu am fost nepasatori. Sarbatorim ziua noastra in fiecare luna, dar nu numaram datile si nu le tinem contul, cu atat mai mult nu tragem nici linie dupa anumite perioade. Anii trec peste noi si noi peste ei.
Si adevarul este ca nu a fost intotdeauna numai lapte si miere, am avut si momente mai picante, destula sare si piper, ca pana la urma, mancarile condimentate sunt cele mai bune. Ne-am iubit si ne iubim ca sarea in bucate.
Mai presus de toate, este adevarat ca nu suntem perfecti. El are defecte mai mari sau mai mici, si, vorba aia, eu domnesc peste toti piticii pe care o persoana ii poate avea. Dar toate minusurile pe care le-am avut, le-am adunat si ne-au dat cu plus, pentru ca am avut rabdare  unul cu celalalt... mai multa sau mai putina.
Recunoastem ca nu suntem un cuplu exemplar, si nicidecum acel gen de iubiti din filmele americane care fac furori in ultimii ani. Daca ne intrebati,  v-am raspunde ca in cazul nostru romantismul are o definitie mai aparte si pastram conceptul numai pentru noi.

Adevarul este ca de doi ani ne iubim in felul nostru, cu tinut de mana cat de mult posibil, pisiceala si iubeala cat cuprinde, momente mici apreciate si rabdare reciproca. Nu suntem perfecti si nici nu tindem catre; de ce am face-o, cand suntem atat de fericiti in imperfectiunea noastra?

 
Am realizat subit ca exact in urma cu 3 ani m-am apucat de blogging, mai exact cam pe 16 octombrie 2009. M-am tot gandit la asta in ultimele luni, dar, recent, mi-a scapat total din minte. Cred ca asa se intampla cu lucrurile mari: ne gandim la ele in mod repetat si entuziast pana atunci cand incep sa se intample.
Mie imi place sa imi arhivez viata. Poate suna ciudat, dar da. Cititorii mei care din plictiseala sau din placere imi acceseaza periodic blogul probabil au observat pasiunea mea pentru povestiri, trairi, opinii de tot felul, evenimente importante, pe scurt, pentru tot ce inseamna amintiri. Nu vreau sa pierd nici un moment din ce poate insemna viata mea si trag cu disperare de orice lucrusor sau cuvintel care imi poate reaminti de o anumita prietena, cunostiinta, relatie, perioada de timp, realizare, durere etc.
Pe blogul aceasta si pe cel vechi am tinut un fel de "insectar". E cam urat spus, pentru ca, de fapt, prin acest concept, desemnez intr-un mod stangaci toate amintirile mele semnificative puse bine la pastrare. Le rasfoiesc din cand in cand, ma uit la data, la exprimari, parca ma vad in fata calculatorului (ulterior a laptop-ului) scriind incantata sau neagra de suparare despre ceva ce ma marcase. Adaug de fiecare data la el cate o mica fiinta, adica o particica din mine, si o impartasesc cu cei care vor sa vada si cu mine, cea de peste luni sau ani, care cu siguranta isi va dori sa revada tot. Blogul asta e un insectar, dar e plin de fluturi. Din stomac, din imaginatie, sau din suflet, cu drag sau cu furie. Oricum, cu intensitate.



Am fost mereu genul de om foarte radical si pragmatic din unele puncte de vedere si am mers des pe principii de genul "ochi pentru ochi si dinte pentru dinte". In orgoliul si in judecata mea, un obraz deja plesnit nu il cere intors si pe al doilea, ci mai degraba tipa pentru o razbunare pe masura palmei date. Cu remuscari sau fara, recunosc, si eu am fost rautacioasa, am intins curse oamenilor care la randul lor m-au facut sa alerg pana am picat lata si am aruncat diverse pastile unora si altora. Insa mi se pare de nejustificat si crud pana la Dumnezeu sa amesteci in toate aceste lupte de cand lumea si pamantul persoanele nevinovate sau neputincioase, numindu-le in sine ta "victime colaterale", de parca ai de dus un razboi cu intreaga lumea, si nu o antipatie cu un singur individ. E ca si cum ai arunca acea pastila unui bolnav de cancer sau ca si cum ai provoca un invalid la o proba de rezistenta ca sa vedeti care poate mai mult. Jocuri josnice ale umanitatii, nimic mai mult.

Noua oamenilor ne este atat de usor sa ne pierdem pentru ca suntem facuti din lucruri mici micute, insesizabile pana si de cele mai fine lupe. Ne uitam gandurile pe peste tot pentru ca Doamne, sunt cu milioanele, si capul nostru este doar unul. Ni le cautam apoi disperati prin agende, post it-uri si alarme pe telefon, prin tot felul de aplicatii complicate, dar nu suficient de complexe pentru a detecta orice mic gandulet lasat intr-un colt intunecat al apartamentului. Apoi ne ratacim sentimentele. Ne gandim si ne razgandim, plecam de langa un om si ne intoarcem la el, pentru ca inimioara noastra este una si trairile noastre de zi cu zi incap cu greu in fiecare bataie a ei. Si cuvintele - astea parca sunt menite sa fie pierdute, uitate pe moment, uitate definitiv, sau, dimpotriva, imposibil de indepartat din adancul persoanei noastre. Le scriem prin jurnale, prin sms-uri, biletele, uneori cu mana ferma, alteori cu ea tremuranda, ca si cum am smulge din intregul univers cateva litere pentru a forma doua sau trei cuvinte insemnate. Si deseori ne pierdem cu firea, ceea ce pentru mine este similar cu pierderea de sine. Uitam cine suntem cand devenim nervosi, suparati, panicati, extrem de agitati, ingrijorati. In acele momente cred ca nu avem altceva de facut decat sa ne cautam pe noi insine in fiecare coltisor care poate insemna "EU". In familie, persoane iubite, activitati preferate, in lucrurile cu adevarat importante care ne definesc. Treptat, adunam cate un gand, cate un sentiment, ne gasim cuvintele si ne revenim. Dar de fiecare data trebuie sa pornim de la ideea ca suntem doar oameni, si da, ne pierdem atat de des incat ma mir ca mai reusim sa dam de noi. Ideea este ca ni se intampla si trebuie sa trecem peste. Pana la urma, asta este un lucru care ne defineste ca oameni: pana si cel mai pragmatic si mai organizat dintre noi uita unde se pune pe sine cateodata.


Stii ca ai crescut atunci cand timpul nu mai trece atat de greu si tu esti mai rabdator cu asteptarea pentru ca inveti sa te resemnezi cu unele lucruri. Parca cele 3-4 ore petrecute pe tren sau autocar in drumul spre casa nu iti mai par o vesnicie, parca cele 15 minute de stat la coada la supermarket sunt mai rezonabile si nici cursurile si orele petrecute la munca nu ti se par ca trec greu, ba dimpotriva, parca zboara, mai ales cand stii cate ai de facut si te rogi ca ora sa aiba mai mult de 60 de minute.
Stii ca ai crescut atunci cand incepi sa critici comportamentul celor mai mici ca tine, fie si cu cativa ani. Daca ii vezi pierduti prin facultate si fara nici un orar in mana, ii crezi ametiti. Daca auzi ca pica pe capete la o materie  la care tu ai luat o nota mare pentru ca ti-ai tocit coatele invatand, ii crezi puturosi sau iresponsabili. Dar mai ales stii ca te-ai maturizat atunci cand te uiti piezis la fetele de liceu care la 18 grade poarta fuste scurte de o palma. Nu ca n-ai fi purtat si tu la fel cand erai ca ele, dar parca nu erai chiar asa, nu? Stii ca incepi sa fii adult atunci cand poate tot ce faceai acum cativa ani acum ti se par a fi prostii fara sens sau, in cel mai bun caz, amintiri placute si amuzante de genul "ce fraiera puteam sa fiu cand eram pustoaica".



Din punctul meu de vedere, din seria celor mai idioate si nefondate convingeri nu fac parte cele rasiste, sexiste sau religioase, in mod uimitor. Spre exemplu, mi se pare mult mai prostesc din partea multor adulti sa creada si sa spuna ca relatiile de iubire dintre copii sau dintre adolescenti nu sunt relatii adevarate, sau ca ce traiesc ei nu e iubire. E adevarat, o despartire la varsta de 15 ani nu inseamna un divort, dar asta nu inseamna ca nu este dureroasa si deprimanta. E ca si cum ar spune ca acei oameni in miniatura se prostesc si ca de fapt nu au sentimente, ca nu stiu ce inseamna adevarata dragoste sub nici o forma. Va intreb: cati dintre noi ajungem la 20, 30, 40 de ani si stim? Cati dintre noi putem muri impacati si fericiti cu gandul ca da, am iubit asa cum trebuie si am fost iubiti? Pauza. Din aceste opinii despre relatiile copiilor, mai rezulta inca o aberatie imensa din partea adultilor. E clasica, trebuie s-o fi auzit toata copilaria voastra, at least i know i have: "ce stii tu ce sunt problemele? Ce, astea-s probleme?". Evident, faptul ca iei un 2 la matematica nu se compara cu o concediere atunci cand ai nevoie mai mare de un job, si nici moartea animalutului de casa nu se compara cu moartea unei persoane dragi. Asta nu inseamna ca un copil de 5-10 ani sufera mai putin ca parintele lui. Stiti cum e, fiecaruia ii da Dumnezeu atat cat poate sa duca. La 10 ani ti se frange inimioara pentru ca baieteii din fata blocului nu vor sa joace fotbal cu tine, iar la 20 te imbeti singur intr-un bar pentru ca te-au parasit toti prietenii. Intreb din nou: exista un "durerometru" sau un "problemometru" pentru a vedea a cui situatie este mai grava sau mai dureroasa? Asa ma gandeam si eu.
Dar cea mai idioata conceptie posibila mi se pare urmatoarea: "Si mai ziceai ca esti la facultate...Degeaba esti, ia uite in ce hal te enervezi!". Da, pe asta o spun in general oamenii in varsta sau cei care nu au studii. E ca si cum o diploma te-ar scuti de stres si te-ar face imun la probleme, suparari si nervi. Ca si cum foaia aia de carton te-ar face sa uiti sa injuri cand te enerveaza cineva peste masura si te-ar tranforma in cel mai calm om de pe fata pamantului. Tot din categoria asta fac parte parerile despre meserii. "Medicii sunt medici si nu trebuie sa fumeze" sau "Specialistii in comunicare sunt specialisti in comunicare si trebuie sa stie sa vorbeasca absolut cu oricine". De parca persoanele din aceste categorii nu ar fi tot cu oameni cu vicii, defecte, lipsuri personale sau profesionale ca oricine altcineva.
Poate chestiunile punctate de mine sunt minore, dar destul de iritante in opinia mea, avand  in vedere ca ori le vad zilnic in jurul meu, ori ma lovesc eu personal de ele. Cum ar fi sa traim intr-o lume in care sa nu ti se puna din start in fruncte o eticheta de genul "esti...deci nu ai voie sa..." sau "esti...si nu poti sa..."? Frumos, dar imposibil.



 

"Ea este Dana, colega mea" a fost refrenul care m-a urmarit jumatate de viata. Mai in gluma, mai in serios, aveam colegi care mi-l cantau, cunoscuti, apropiati. La inceput, mi s-a parut dragut sa am o melodie numai a mea (vorba vine; a mea si a inca nu stiu cator Dane), dar dupa ce de fiecare data cand ma prezentam se gasea cel putin o minte luminata si originala care sa zambeasca in barba si sa murmure "Ea este Dana...", m-am cam saturat de aceasta dedicatie.
Acum, dupa ani buni in care melodia nu s-a mai auzit la radio si nici pustoaica blondina din videoclip n-a mai aparut pe la tv, Florin Ristei a revenit in forta alaturi de Freestay cu "Ea a fost Dana", o continuare a proiectului de acum ceva timp. Si mi-a placut din nou. Pentru ca mi-a adus aminte de copilarie, de oamenii care imi fredonau melodia, de ciclul gimnazial in care o fata incepe sa viseze cu ochii deschisi ca va gasi intr-o buna zi in banca "o floare, chiar si o scrisoare". Apoi m-a lovit brusc realitatea la partea cu "ea a fost Dana", pentru ca mi-am dat seama ca da, chiar a fost, a crescut si mai incalta din cand in cand tocuri inalte si rochii mulate.
In seara in care am dat peste un preview al noului proiect, m-am gandit ca daca l-as avea in fata ochilor pe Florin, i-as multumi pentru acest refren care, asa cum am spus, m-a urmarit juma de viata. Paradoxal, la 10 minute dupa, am primit un friend request din partea lui si am profitat de ocazie pentru a-i spune acest lucru. Acum, dupa lansarea piesei, as dori sa mai adaug si un "mult succes pe viitor si la cat mai multa inspiratie pentru versuri la fel de lipicioase". Cat despre mine, sunt extrem de curioasa cine imi va canta de data aceasta ultimele versuri ale melodiei.

Ea este Dana
Si m-a schimbat
Ea este Dana
M-ati disperat
Ea este Dana
M-a terminat
Ea a fost fata
Si gata!