Când cea mai bună prietenă a mea ieșise pe ușă cu ultimele bagaje, mă podidise plânsul și mai tare pentru că începusem să realizez ce avea să se întâmple. Mă plimbam prin casa pe jumătate goală doar cu întrebările mele răsunând între pereții săi și știm cu toții că ecoul nu dă cele mai bune sfaturi...

I-am văzut lucrurile lui buluc în casă într-o zi de duminică. Am încercat să îi fac loc în dulapuri, dar nu știam cum să reamenajez camera Corinei. Apoi am înțeles și de ce: nu mai avusesem niciodată o sufragerie a mea de decorat. După ce am reușit să mut câteva cutii, ne-am tot urmat unul pe altul cu grijă, cu o anumită teamă parcă de a nu ne sparge la o privire sau o ciocnire în bucătăria minusculă. Am priceput din nou de ce: nu mai stătusem niciodată doar noi doi în toată casă și nu știam în ce încăpere ar trebui să ne petrecem mai mult timp.

Către primele nostre nopți reușesc acum să privesc ușurată, deși cuvintele ne ieșeau pe gură cu greutăți de zece kilograme în jurul lor. Ne cuibăream în plapumă și, acolo, în acele momente de semi liniște, avea el curaj să spună ceva ce ne frământa pe amândoi: 3 zile de când stăm împreună și încă te iubesc. Apoi ne umfla râsul pe amândoi, din nou însă, cu o măsură înjumătățită.

Au trecut cinci ani de când ne iubim, dar două săptămâni de când locuim împreună și trăim un nou început. I-am dat cu teamă cheile de la casă, fără să realizez că pe cele de la inima mea le avea de mult, și că dacă nu a stricat nimic acolo, niște farfurii sparte în bucătărie ar fi fost o prostie. Ne-am pus amândoi atâtea întrebări, fără să știm că ne-am răspuns constant la ele, în fiecare zi, de acum cinci toamne încoace. Ne-am gândit atât de mult la locul din casă în care ar trebui să stăm, când el a fost mereu fix între noi, unul în brațele celuilalt. Dar am înțeles amândoi cât de fericiți eram de fapt, într-una din serile trecute când priveam către lună printre gene și am știut că nu avea niciun rost să ne întrebăm dacă aveam să dormim bine împreună, pentru că cele mai frumoase vise le trăiam deja.

Au trecut 1825 de zile și încă te iubesc, și o să continui să o fac mult după ce o să pierdem numărătoarea.



Ca orice suflet, m-am dat de multe ori peste cap și am aterizat diferit în fața oamenilor din viața mea. Foștii colegi de școală generală își aduc aminte într-un mod vivid pasiunea mea pentru culoarea roz. Mai târziu, cei care m-au cunoscut în liceu au făcut-o fie la evenimentele pe care le organizam după anotimpurile gândurilor mele de adolescentă, fie în Cărturești, ascultând Alexandrina Hristov și vorbind despre Paris. Cei cărora m-am prezentat câțiva ani mai târziu mă tot întreabă ce mai face Tibi și dacă mi-am luat pisică. Pentru fiecare dintre ei am fost pe rând "Dana cu rochiță", "Dana romantică", "Dana îndrăgostită", după anii care au trecut peste fiecare vis de-al meu ascuns bine în cele două gropițe simetrice din obraji.
Însă, pentru toți cei care m-au cunoscut, dincolo de mine de-atunci, cea care a dat o singură mână prinsă în sute de feluri de atâția oameni, stau eu, "Dana care scrie frumos", așa cum m-a numit o fostă colegă, surprinsă că mă vede după prea mult timp.
Am fost un șantier. Timp de doi ani, am construit la viața mea cărămidă cu cărămidă și m-am simțit ca un zid care nu se mai termină. Uneori m-am dărâmat atât de mult sub furtuni grele, încât am crezut că îmi văd temelia. Din când în când am rămas fără materiale și m-am încropit cu ce am avut la îndemână. Au fost multe dăți în care nu am știut de unde să mă apuc, așa că m-am zidit acolo unde am simțit că pot să mă înalț. Îmi lipsesc în continuare câteva țigle de pe casă și mai am nevoie de mici finisaje interioare, dar am reușit să curăț tot molozul din pragul meu. Sunt gata să îmi așez covorașul de la intrare față și să deschid ușa. Trebuie doar să îmi aduc aminte cum se aude un ciocănit.