Aparatul foto in lentila caruia am crescut

"Habiba, eu nu vreau sa ma pozezi cu aparatul asta, uite si tu, imi scoate toate punctele.."

Ma uitam la poza pe care Habiba mi-o facuse si strambam din nasul care mi se parea plin de pori. Ea dadea din cap entuziasmata si ranjea larg, neintelegand supararea mea. Ma incruntam la obiectivul care fotografia ceata din parcul Tabacariei, dar cu fiecare cadru, imi mai disparea cate o incretitura de pe frunte...

"Hai stai acolo, asa, asa, nu, mai la dreapta, mai, maaaai, gata! Suuuper!"

Erau primii ani de liceu si a doua zi de Pasti. Habiba primise cadou de iepuras un Canon EOS 350D si dupa ce a reusit sa isi usuce lacrimile de fericire din ochi ca sa poata sa il vada mai clar, m-a scos la o plimbare. Am lasat finii si nasii sa chefuiasca si noi ne-am vazut de propria noastra sarbatoare. Pe la 13 ani saream in sus de fericire cand prindeam telefonul cu camera al fratelui Habibei mele. Ne-am pozat cu el si de sus, si de jos, si din profil, pana cand ne-am prins ca partile noastre bune sunt cele stangi si ca eu trebuie sa stau in fata ei, cu spatele la ea, dar cu capul usor inclinat a pisiceala. Ambitia a lovit-o pe Habiba intr-un Craciun si a decis sa isi cumpere o camera digitala. Era un pas mic pentru omenire, dar unul de urias pentru noi si vietile noastre sociale, pentru ca eram singurele care la vremea aceea nu urmam trendul odios cu pozele cu telefonul in oglinda - de ce am fi facut-o, daca noi stiam atat de bine cum da cealalta frumos intr-o fotografie normala?

"Treci in dreapta, asta e partea mea buna!"

Asa ca in acea zi racoroasa de Pasti, atinsesem apogeul - Habiba, increzatoare, il prinsese pe Dumnezeu de un picior, eu, mai sceptica, doar de glezna. Ea incantata de claritatea cu care ieseau pozele, eu il dubiu, gandindu-ma la firele de par care stateau aiurea si alti demoni care pot strica fotografiile fetelor. La scurt timp, m-am vindecat frumos de fobia claritatii si mi-am dat seama, pentru a mia oara in viata, ca imi plac lucrurile bine conturate. Am descoperit ca toata frumusetea amintirilor sta in pozele alb negru, ca ochii mei dau cel mai bine cu frunzele uscate ale toamnei, ca imi place sa ma tavalesc prin nisip si Habiba cu aparatul odata cu mine, ca tineretea noastra stralucea puternic in locurile vechi si ca e minunat sa ai cu ce sa iti surprinzi fericirea, ca sa te minunezi de ea in momentele mai grele.

"Hai ma!!! Serios...? Hai maaa!!!"

Din nou, incruntata, cu nasul in laptop, astazi, intr-o seara ploioasa si rece. Habiba imi spune ca are un cadou pentru mine si brusc m-am gandit la ziua mea de care ma mai desparte cateva saptamani bune. Imi intinde din pragul usii o punga gri. Nu fac legatura. Bag nasul in ea. Era aparatul nostru vechi, pe care nu il mai foloseam de mult, pentru ca ne-am intins ca apa pe tarm (asta ca sa nu spun ca tiganul) la cel al iubitului Habibei mele, mult mai performant. Era chiar aparatul cu care ne pozam ca sa ne consolam cand eram suparate, cand ne simteam frumoase, cand vroiam sa nu ne pierdem privirile de la fiecare varsta. Aparatul care m-a vindecat de rusinea de camera si m-a facut sa zambesc sincer catre toti fotografii care si-au indreptat obiectivele catre mine, care m-a facut sa nu pun mai pun de ani de zile mana in fata unei lentile. Este aparatul nostru care a trecut de la ea la mine, pentru ca imi doream unul. Si nu unul oricare: cel in fata caruia am crescut, cel care poarta urmele degetelor noastre si fotografiile facute in fuga, asa cum ne place noua dealtfel.

"Habiba, acum!"