Unele piepturi sunt prea mici pentru inimile mari care par sa sara de la locul lor la fiecare emotie. Nu e ca si cum ele ar vrea sa ajunga tocmai in gat, pentru ca apoi vor deveni cuvinte si toata lumea stie ca inimile care vorbesc ajung sa fie reduse la tacere de cele care nici macar nu stiu sa bata.
Alte piepturi sunt prea mari si inimile se pierd in ele, in cautarea curajului de a privi macar o data catre o alta inima. Ele sunt cele care trebuie sa fie gasite, pentru ca se ascund dupa vreo coasta sau chiar in spatele unui plaman - poate ca de-asta ni se taie cateodata respiratia atunci cand ne indragostim.
Exista apoi piepturile puternice, mai rezistente decat piatra, otelul si tristetea. Sunt facute din amintirile oamenilor care au rupt ceva din interiorul individului, din cuvintele rostite doar noaptea in somn si niciodata cu ochii deschisi, de lumina si aerul proaspat al fiecarei zile care urmeaza sa vina. Sunt piepturile dure care protejeaza inima de orice, dar care nu stiu sa se lase imbratisate de alte piepturi.
In final, sunt piepturile slabe. Poate au fost asa de la inceput sau poate s-au inmuiat odata cu anii. Sunt piepturile in care "te iubesc!", "multumesc!", "esti cel mai important om pentru mine" patrund cu usurinta. Din nefericire, la fel fac si "te urasc!" sau "nu te mai vreau in viata mea". Inimile lor sunt smulse, vertebrele nu reusesc sa tina de ele intrucat coloana e de fiecare data paralizata de durere. Smulse si aruncate in lume. Seci si singure. De ce si-ar mai dori oare sa revina intr-un piept gol, plin de amintiri neplacute? De ce si-ar mai dori oare sa simta alte inimi batand alaturi de ele..?
0 comentarii :
Trimiteți un comentariu