Imi luasem o cutiuta roz cu catifea, la fel ca dorintele mele pentru noul an. Am scris mai multe biletele cu litere mici, parca ascunse de teama ca nu cumva sa imi fure cineva visele, desi cine le-ar fi vrut asa, neimplinite? Le-am inghesuit adanc in suflet, dar m-am gandit totusi ca ar sta mai bine in fundul dulapului de acasa. Si apoi m-am intors in Bucuresti.

Nu stiu daca pana acum am mai avut un astfel de an. Pentru ca au fost zile in care imi simteam propriile grimase in drum spre birou. Zile in care grijile mi se strangeau undeva intre linile incruntarilor mele, curgandu-mi deasupra ochilor si inchizandu-mi pleoapele fix in fata lucrurilor cu adevarat importante. Saptamani la rand numaram pe degete zile, in timp ce asteptam culoarea verde la trecerea de pietoni; si le pierdeam sirul, nu pentru ca erau multe, ci pentru ca nu vedeam mare lucru dincolo de unele. Am pierdut zeci de nopti urmarind cu degetul aratator milioane de randuri doar pentru a ajunge la cel care conta cu adevarat - randul din fata. Multe dati in care am plans si nu mai stiu de ce, sunt insa destul de sigura ca de teama sau disperare, pentru ca lacrimile sunt intotdeauna ultimatumul cuvintelor noastre nerostite si al gandurilor impotmolite. Imi aduc aminte cum curgeau printre gropitele din obraji si se prelungeau pana spre cele din maini, iar eu incercam sa le usuc si sa astup intr-un fel sau altul craterele care erau de fapt.

Si nici acum nu stiu cum m-am intamplat in ultimele 12 luni. Am incercat sa tin pasul cu cateva biletele aruncate intr-un borcan in care se vroiau a fi pastrate momentele de fericire din 2013, astfel incat, acum, la final, sa il sparg precum o pusculita si sa ma imbogatesc de zambete. Ele au fost insa doar un pumn de hartii si anul a venit cu multe palme. Cumva, intre ele, imi aduc totusi aminte de senzatia de implinire si de iarba mai verde pe care o ai numai dupa boala, chiar daca toata lumea poate fi in realitate pierduta si gri. De ziua in care am reusit sa pun punctul pe I, de cea in care radiam de fericire necontrolata si nePR-izata. De fiecare veste buna care ma lovea, de fiecare secunda mult prea pretioasa pentru a fi pierduta pe cautarea unui pix si a unei coli spre insemnare. De scurta perioada in care mi-am bagat mainile in buzunare odata ajunsa la trecerea de pietoni, pentru ca asta era urmatorul pas care nu imi iesea niciodata la socoteala. De fiecare data cand reuseam sa ma accept pe mine asa cum eram la finalul zilei: castigatoare sau cu dorinta de a participa din nou.

Acum, mi-am mazgalit iarasi toate dorintele. Le-am aruncat in aceeasi cutie roz cu catifea si le-am inghesuit in dulap, desi cred totusi ca ar fi mai siguranta in planurile mele de orice inceput de zi. Am sa ma intorc in Bucuresti si apoi acasa, pentru ca acestea sunt drumurile pe care am sa le bat an de an. O sa imi fac rost de zapada, de rasete frenetice si de multe artificii care sa ma incalzeasca si sa imi straluceasca in 2014. N-o sa am incheiere cu multe metafore pentru acest articol si, implicit, nici pentru un an care mi-a mirosit in continuu a calamina si care mi-a implinit unele vise cu lingurita. O sa am doar un inceput cu iz dulce de incredere, care stiu ca imi va aduce impliniri cu sacul. 




La inceput, eram eu si un brad natural imens care mirosea in toata casa. Ma intepam in acele lui de fiecare data cand paseam cu piciorusele goale ca sa mai jumulesc vreo ciocolatica. Merita mereu efortul. Erau ai mei si un catel Spaniel de jucarie, de care imi feream toate papusile pentru ca puteam sa jur ca avea sa mi le manance cand m-as fi intors cu spatele. Erau bunica si mamaia care framantau cozonaci invartind cate trei castroane deodata. Si o casa cu o curte mare, cu zapada, cu tata care imi facea om de zapada si cu soba fierbinte de care ma lipeam cu picioarele, in timp ce stateam intinsa pe spate si ma uitam la televizor, la reclame.

Apoi am fost eu si mama, carand un brad artificial de vreo 2 metri. Era dimineata de Craciun in apartamentul prin care ma dadeam pe gresie ca pe gheata, cu un brat de dulciuri si hainute noi. Dormitorul meu mic si plin de jucarii de plus in care ma inchideam cu orele ca sa citesc volumele cu Harry Potter primite de la Mos Craciun. Erau fini si nasi, erau multi musafiri si cadouri la orice pas. Oameni tineri si copii.

In urma cu cativa ani, eram eu si fetele. Inghetam in statie, asteptand-o pe Habiba, ca sa mergem in vesnicul mall pentru a le lua cadouri alor nostri. Nu ne luam si noi una pentru cealalta, pentru ca stiam ca nu aveam suficienti bani si ne intelegeam perfect, ba chiar nu aveam nicio pretentie. Era acelasi brad artificial in fata caruia o machiam pe mama pentru ca trebuia sa plecam in vizite. Era un sms pe care il asteptam in timpul mesei de Craciun si care nu mai sosea. Era o nerabdare de a pleca departe de orice ruda, desi nu stiam exact de ce si nici incotro unde.

Acum sunt eu si ai mei si bradul impodobit doar de mama, pentru ca eu vin mereu prea tarziu din Bucuresti. Ne vom strange, la fel ca in ultimii 3 ani, in jurul sau, ca sa deschidem cadouri. Vor fi cateva fotografii facute stangaci, dar descarcate imediat si printate la scurt timp dupa sarbatori, pentru ca stim noi de ce. Voi fi eu cu tata uitandu-ne la televizor, eu cu mama, tinandu-i companie in bucatarie si ascultand colindele care ii plac ei. Vom fi noi toti sperand fiecare la nimic altceva decat liniste, familie si un inceput de poveste asemanator cu cel de acum 20 de ani. Poate si un catel Spaniel de jucarie, as spune eu.


Scriu din ce in ce mai rar si oamenii ma intreaba "de ce?". E o intrebare nefiresc de personala pentru mine, ca si cum o femeie ar fi intrebata de ce nu isi mai iubeste sotul. Si nu stiu. As spune pentru ca avem cu totii momentele noastre de tacere, pentru ca, in orice relatie, chiar si cea cu sine, intervin unele perioade de liniste.

Nu pot ridica din umeri, pentru ca mainile nu tin niciodata loc de explicatii si nici nu umplu spatii goale. Nici privirea din pamant nu functioneaza, pentru ca nu mi-e rusine sa spun ca sunt in pauza tehnica. De cafea, de cuvinte, de rotite care nu mai merg bine, de acel ceva care nu mai ticaie in mine.

Am scris din ce in ce mai rar si nu e lipsa de inspiratie, pentru ca am plamani suficient de puternici ca sa imi strig fluturii, florile, buruienile, spinii, arsurile, dulceturile. Si nu promit ca am sa revin imediat. Asa ca nu pot decat sa dau vina pe timp. Daca nu il am pentru mine, de ce l-as avea pentru gandurile mele? Dar daca el m-ar avea pe mine, m-ar pierde doar ca sa scrie?