Se afișează postările cu eticheta mesaj. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta mesaj. Afișați toate postările
Imi place sa cumpar si sa trimit felicitari. De-alea frumoase, nu banale sau de "un umor neamuzant". Simple, dragute, din tot sufletul. Mi se pare ca au efect mai mare decat un telefon sau un sms de "la multi ani!", cu atat mai mult decat o postare superficiala pe Facebook. Cel putin asta cred eu si sper ca asta si transmit.
Eu intorc felicitarea pe toate partile pana ma gandesc ce sa scriu, pentru ca spatiul e limitat, am dreptul la cateva cuvinte si vreau sa le aleg pe cele mai potrivite, cu toate ca nu poti cataloga sentimentele pentru o persoana potrivite sau nepotrivite. Si detest felicitarile cu mesaj prestabilit, fara un minim efort de cateva ganduri scrise de mana. Le vad ca pe o tentativa superficiala de personalizare, ca pe un izvor neinspirat de urari din partea unor oameni care nu vor sa se straduiasca. Ii cumperi asa ceva doar cuiva pe care dai la propriu 2 lei - banii de timbru.
Apoi imi place sa lipesc plicul in dulcele stil clasic: sa dau cu limba pe marginea lui pana ma apuca strambaturi de la gust. Am emotii de fiecare data cand trec adresa, mi-e sa n-o gresesc. Imi tremura mana mai ales cand trimit ceva in Constanta, la propria mea adresa, pentru ca stiu sigur ca va ajunge in mainile cuiva drag. Si inevitabil am probleme cu timbrele, care au cam aceeasi soarta precum cea a plicului. Norocul (sau nenorocul) meu este ca destinarul nu imi vede fastaceala din spatele scrisorii. E doar o felicitare, dar imi place sa arate cat de "iubibil" posibil (ca tot e un termen la moda) si ma trec toate apele cand gresesc vreo litera sau inimioara de la sfarsit nu-mi iese bine.
Trimiti felicitari doar oamenilor pe care ii iubesti, celorlalti le trimiti cartoane banale umplute cu poze infatisand buchete anoste de flori, fete zambitoare sau glume legate de varsta. Te chinui sa "photophopezi" manual plicul pana cand iese exact ca cel pe care ai vrea tu sa-l primesti de la cineva drag. Si parca cel mai greu iti este cand completezi numele expeditorului, pentru ca na, e de la tine. Si o faci cu un ranjet imens pe buze.
Eu imi trec foarte rar numele pe un plic. De 10 ani folosesc formula pe care mi-o amintesc intotdeauna de la matusa mea: "Expediaza o ratusca, nu deschideti ca va musca!". Dar din nou, doar oamenii pe care ii iubesti primesc asemenea ratuste, restul vor avea intotdeauna mesajele prestabilite care musca la propriu, in sensul urat si dur al cuvantului.
Eu intorc felicitarea pe toate partile pana ma gandesc ce sa scriu, pentru ca spatiul e limitat, am dreptul la cateva cuvinte si vreau sa le aleg pe cele mai potrivite, cu toate ca nu poti cataloga sentimentele pentru o persoana potrivite sau nepotrivite. Si detest felicitarile cu mesaj prestabilit, fara un minim efort de cateva ganduri scrise de mana. Le vad ca pe o tentativa superficiala de personalizare, ca pe un izvor neinspirat de urari din partea unor oameni care nu vor sa se straduiasca. Ii cumperi asa ceva doar cuiva pe care dai la propriu 2 lei - banii de timbru.
Apoi imi place sa lipesc plicul in dulcele stil clasic: sa dau cu limba pe marginea lui pana ma apuca strambaturi de la gust. Am emotii de fiecare data cand trec adresa, mi-e sa n-o gresesc. Imi tremura mana mai ales cand trimit ceva in Constanta, la propria mea adresa, pentru ca stiu sigur ca va ajunge in mainile cuiva drag. Si inevitabil am probleme cu timbrele, care au cam aceeasi soarta precum cea a plicului. Norocul (sau nenorocul) meu este ca destinarul nu imi vede fastaceala din spatele scrisorii. E doar o felicitare, dar imi place sa arate cat de "iubibil" posibil (ca tot e un termen la moda) si ma trec toate apele cand gresesc vreo litera sau inimioara de la sfarsit nu-mi iese bine.
Trimiti felicitari doar oamenilor pe care ii iubesti, celorlalti le trimiti cartoane banale umplute cu poze infatisand buchete anoste de flori, fete zambitoare sau glume legate de varsta. Te chinui sa "photophopezi" manual plicul pana cand iese exact ca cel pe care ai vrea tu sa-l primesti de la cineva drag. Si parca cel mai greu iti este cand completezi numele expeditorului, pentru ca na, e de la tine. Si o faci cu un ranjet imens pe buze.
Eu imi trec foarte rar numele pe un plic. De 10 ani folosesc formula pe care mi-o amintesc intotdeauna de la matusa mea: "Expediaza o ratusca, nu deschideti ca va musca!". Dar din nou, doar oamenii pe care ii iubesti primesc asemenea ratuste, restul vor avea intotdeauna mesajele prestabilite care musca la propriu, in sensul urat si dur al cuvantului.
Mai postasem o poza asemanatoare in urma cu cateva luni. Mesajul ei suna cam asa: "I love you with all my boobs. I would say heart, but my boobs are bigger". Avand in vedere ca mie mi s-a potrivit ca nuca intr-un perete roz, m-am decis sa revin cu ceva mai adecvat pentru mine. Astfel, as putea adauga si alte delicii precum ciocolata, Mc'ul si lasagna. Deci da, chiar sunt indragostita, daca judec din acest punct de vedere.
De vreo 2 zile circula pe Facebook urmatorul mesaj:
Nu ca n-as fi de acord. Cu toate ca am cont de Facebook si sunt utilizatoare fidela, nu sunt genul care sa isi puna la status toate locatiile frecventate, activitatile desfasurate si persoanele cu care " o ard " prin oras. Poze, comentarii, share la muzica si clipuri, uneori discutii scurte si cam asta e tot ce inseamna Facebook pentru mine. Dar da, pentru altii inseamna mama utopie a relatiilor si a socializarii secundare. Inseamna locul in care poti vedea toata viata lor. Nasol, nu? Sa stii tot ce face si ce simte cineva dand un banal click... In fine. Mesajul de mai sus este adevarat. Stiti care e paradoxul? Ca pana acum l-am vazut numai la persoane care ar fi in stare sa scrie pe net si cand merg la toaleta! Oare cand va pune acest fragment pe wall si cineva cu o viata reala?
Nu ca n-as fi de acord. Cu toate ca am cont de Facebook si sunt utilizatoare fidela, nu sunt genul care sa isi puna la status toate locatiile frecventate, activitatile desfasurate si persoanele cu care " o ard " prin oras. Poze, comentarii, share la muzica si clipuri, uneori discutii scurte si cam asta e tot ce inseamna Facebook pentru mine. Dar da, pentru altii inseamna mama utopie a relatiilor si a socializarii secundare. Inseamna locul in care poti vedea toata viata lor. Nasol, nu? Sa stii tot ce face si ce simte cineva dand un banal click... In fine. Mesajul de mai sus este adevarat. Stiti care e paradoxul? Ca pana acum l-am vazut numai la persoane care ar fi in stare sa scrie pe net si cand merg la toaleta! Oare cand va pune acest fragment pe wall si cineva cu o viata reala?
Nu stiu cum naibii ni se intampla asta! Stiti voi la ce ma refer: baietii spun ceva, fetele inteleg mai mult sau mai putin, de unde rezulta ca noi suntem nebune si ne place sa ne complicam existenta, iar ei sunt inevitabil porci, ca doar asta e apelativul pe care il folosim mai mereu cand suntem nervoase.
Dupa certuri cu greu incheiate, am ajuns la concluzia urmatoare: daca fetele inteleg gresit, inseamna ca mesajul transmis de catre baieti nu este bine formulat. Si invers. Am i right? Stiu ca preferam sa ne facem paranoici ( cam asa sunt domnisoarele in viziunea baietilor ) si nesimtiti ( cam asa sunt barbatii pentru orice femeie suparata pe sexul masculin ) in loc sa recunoastem ca exista de fapt o problema de comunicare. Preferam sa ne rezumam la "femeia trebuie iubita, nu inteleasa" si la "barbatii mint mai mult decat femeile" in loc sa vedem ceea ce se afla de fapt in spatele zbieretelor si a nervilor mancati: damele inteleg gresit pentru ca stimabilii domni nu formuleaza bine. Stiu ca acum imi vor sari probabil in cap cativa; salveaza cu ceva faptul ca situatia asta poate fi si inversa? Doar ca Freud este ala care a murit cu "Ce isi doresc femeile?" in gand, si nu Simone de Beauvoir cu "Ce isi doresc barbatii?". Aud mai des ca sexul frumos interpreteaza tot, iar barbatii spun exact ce gandesc. Deci? E o problema de comunicare sau nu? Pentru ca, dupa capul meu, femeile nu sunt neaparat paranoice si barbatii nu mint mai mult decat noi, doar ca vorbim impreuna si ne intelegem separat...
Dupa certuri cu greu incheiate, am ajuns la concluzia urmatoare: daca fetele inteleg gresit, inseamna ca mesajul transmis de catre baieti nu este bine formulat. Si invers. Am i right? Stiu ca preferam sa ne facem paranoici ( cam asa sunt domnisoarele in viziunea baietilor ) si nesimtiti ( cam asa sunt barbatii pentru orice femeie suparata pe sexul masculin ) in loc sa recunoastem ca exista de fapt o problema de comunicare. Preferam sa ne rezumam la "femeia trebuie iubita, nu inteleasa" si la "barbatii mint mai mult decat femeile" in loc sa vedem ceea ce se afla de fapt in spatele zbieretelor si a nervilor mancati: damele inteleg gresit pentru ca stimabilii domni nu formuleaza bine. Stiu ca acum imi vor sari probabil in cap cativa; salveaza cu ceva faptul ca situatia asta poate fi si inversa? Doar ca Freud este ala care a murit cu "Ce isi doresc femeile?" in gand, si nu Simone de Beauvoir cu "Ce isi doresc barbatii?". Aud mai des ca sexul frumos interpreteaza tot, iar barbatii spun exact ce gandesc. Deci? E o problema de comunicare sau nu? Pentru ca, dupa capul meu, femeile nu sunt neaparat paranoice si barbatii nu mint mai mult decat noi, doar ca vorbim impreuna si ne intelegem separat...
