Imi luasem o cutiuta roz cu catifea, la fel ca dorintele mele pentru noul an. Am scris mai multe biletele cu litere mici, parca ascunse de teama ca nu cumva sa imi fure cineva visele, desi cine le-ar fi vrut asa, neimplinite? Le-am inghesuit adanc in suflet, dar m-am gandit totusi ca ar sta mai bine in fundul dulapului de acasa. Si apoi m-am intors in Bucuresti.

Nu stiu daca pana acum am mai avut un astfel de an. Pentru ca au fost zile in care imi simteam propriile grimase in drum spre birou. Zile in care grijile mi se strangeau undeva intre linile incruntarilor mele, curgandu-mi deasupra ochilor si inchizandu-mi pleoapele fix in fata lucrurilor cu adevarat importante. Saptamani la rand numaram pe degete zile, in timp ce asteptam culoarea verde la trecerea de pietoni; si le pierdeam sirul, nu pentru ca erau multe, ci pentru ca nu vedeam mare lucru dincolo de unele. Am pierdut zeci de nopti urmarind cu degetul aratator milioane de randuri doar pentru a ajunge la cel care conta cu adevarat - randul din fata. Multe dati in care am plans si nu mai stiu de ce, sunt insa destul de sigura ca de teama sau disperare, pentru ca lacrimile sunt intotdeauna ultimatumul cuvintelor noastre nerostite si al gandurilor impotmolite. Imi aduc aminte cum curgeau printre gropitele din obraji si se prelungeau pana spre cele din maini, iar eu incercam sa le usuc si sa astup intr-un fel sau altul craterele care erau de fapt.

Si nici acum nu stiu cum m-am intamplat in ultimele 12 luni. Am incercat sa tin pasul cu cateva biletele aruncate intr-un borcan in care se vroiau a fi pastrate momentele de fericire din 2013, astfel incat, acum, la final, sa il sparg precum o pusculita si sa ma imbogatesc de zambete. Ele au fost insa doar un pumn de hartii si anul a venit cu multe palme. Cumva, intre ele, imi aduc totusi aminte de senzatia de implinire si de iarba mai verde pe care o ai numai dupa boala, chiar daca toata lumea poate fi in realitate pierduta si gri. De ziua in care am reusit sa pun punctul pe I, de cea in care radiam de fericire necontrolata si nePR-izata. De fiecare veste buna care ma lovea, de fiecare secunda mult prea pretioasa pentru a fi pierduta pe cautarea unui pix si a unei coli spre insemnare. De scurta perioada in care mi-am bagat mainile in buzunare odata ajunsa la trecerea de pietoni, pentru ca asta era urmatorul pas care nu imi iesea niciodata la socoteala. De fiecare data cand reuseam sa ma accept pe mine asa cum eram la finalul zilei: castigatoare sau cu dorinta de a participa din nou.

Acum, mi-am mazgalit iarasi toate dorintele. Le-am aruncat in aceeasi cutie roz cu catifea si le-am inghesuit in dulap, desi cred totusi ca ar fi mai siguranta in planurile mele de orice inceput de zi. Am sa ma intorc in Bucuresti si apoi acasa, pentru ca acestea sunt drumurile pe care am sa le bat an de an. O sa imi fac rost de zapada, de rasete frenetice si de multe artificii care sa ma incalzeasca si sa imi straluceasca in 2014. N-o sa am incheiere cu multe metafore pentru acest articol si, implicit, nici pentru un an care mi-a mirosit in continuu a calamina si care mi-a implinit unele vise cu lingurita. O sa am doar un inceput cu iz dulce de incredere, care stiu ca imi va aduce impliniri cu sacul. 

2013 2014 an nou artificii bilant biletele calamina dorinte implinire inceput incredere lacrimi revelion sfarsit de an stralucire teama vise zambete zile

00:27

Exista unele zile peste care trecem tarandu-ne. E destul de amuzant daca ne gandim cum uneori pierdem atatea ore nefacand nimic important, dar cum ne poate lovi atat de tare sub centura timpul cand i se casuna.
Este vorba despre zilele acelea dupa care credem ca nu mai exista nimic. Nu reusim sa vedem dupa coltul acestora, nu ne facem planuri de teama ce ne este si de emotie, nu stim unde o sa fim si, mai ales, cum o sa fim. Ne gandim la ele non stop  si ne macinam gandurile si sufletul marunt-marunt, pana in momentul in care totul incepe sa se intample. Ni se pierde privirea absolut neintentionat pe geanta unei necunoscute din metrou, ne trezim cu ochii atintiti pe geam in timp ce frecam la niste vase sau stam intinsi noaptea in pat facandu-ne o lista imaginara de "to do" si injurand in gand la fiecare dificultate peste care trebuie sa trecem.
Sunt zile oribile pe care nu stii cum sa le incepi, dar stii ca nici bine nu le poti incheia. Pur si simplu. Sunt zilele in care iti aduci aminte ca un ditamai paganul ce esti sa te inchini cand treci pe langa o biserica si sa iti soptesti ca pentru tine un "Doamne ajuta!". Stii ca n-o sa te ajute prea mult, dar pentru cateva minute devii usor optimist. Apoi mai sunt oamenii pe care ii intalnesti cand iti este greu. O mana de ajutor cantareste parca de 100 de ori mai mult in asemenea zile negre pentru tine, dar probabil roz pentru ei.
Cu totii le avem. Si trebuie sa trecem peste ele. Se spune des ca Dumnezeu nu ne da mai mult decat putem duce. Insa viata o face pentru ca nu crede in zicale. Si cum nu putem opri timpul intr-o zi fatala, mai bine inchidem ochii si strangem din dinti atunci cand este greu, cu gandul ca vor veni si zile mai bune, iar cele urate vor deveni doar niste amintiri de povestit la un pahar de vin rosu cu prietenii.

ajutor amintiri dificil emotie frica teama timp zile grele

19:43

Albert Einstein bunatate citate jalnici oameni pedeapsa quotes rasplata speranta teama

00:13

...puricii; nu te parasesc decat mort. Asa spun Florin Iaru intr-o povestioara de-a sa. La 20 de ani, am si eu "puricii" mei: inca imi este frica sa dorm singura in casa. Doar ca uneori trebuie sa inveti sa traiesti cu temerile tale, oricat de mari sau de mici ar fi. Mergand pe linia lui Iaru, trebuie "sa stii cum sa faci pe mortu'" pentru ca fobiile sa te paraseasca in momentele cheie ale vietii.

Florin Iaru fobie frica mort purici teama temeri viata

22:01

Dupa lupte seculare care au durat cativa ani buni, eu si Habiba am reusit in sfarsit sa intram in Cazino si sa incingem o sedinta foto. Am mai patruns o singura data acum cativa ani prin « efractie », sau mai bine zis folosindu-ne de cativa francezi carora le faceam turul orasului. Am incercat mai tarziu cu o mica spaga, de-o bere acolo paznicilor, ca doar sunt si ei oameni. Aparent, n-au fost. Si asta-toamna cand am vazut ca pe net au aparut poze cu prietene sau cunostiinte prin Cazino, am facut ochii mari si am zis ca nu se poate fara noi. Cu toate ca de juma’ de an incoace am tot batut din picioare sa intram sa facem o sedinta foto in Cazino, am avut intotdeauna nenorocul specific noua sa il gasim inchis. De data asta am fost insa inversunate...

Cazinoul este la fel de maret, dar si de mizerabil pe cum era in urma cu cativa ani. Am sperat in van ca poate au mai curatat gramezile de moloz de dinauntru ( din moment ce au permis vizitarea, cu intrare libera chiar! ), praful e de vreo 10 coate, peretii sunt imbracati in panze de paianjen si muncitorii au uitat bucati cazute de pervaz si alte unelte prin toate salile. Ca o obsedata de « House M.D » ce sunt, am lansat teoria ca ar fi un loc din care orice boschetar care si-a facut vreodata veacul pe acolo poate pleca cu salmonela ( porumbeii sunt adevaratii paznici ai locului ) sau cu alte boli ale secolului trecut ( bine, poate exagerez aici, sansele sunt extrem de mici, din moment ce salile Cazinoului au mai fost utilizate in urma cu cativa ani – eu am avut balul bobocilor intr-o sala de la etaj acum 6 ani ). Ideea e ca nu va asteptati la cine stie ce curatenie daca treceti pe acolo.

Locul insa este magnific. Nu trebuie sa fii vreun critic de arta ca sa ramai cu gura cascata la vitralii, la scari, la incaperi, la scena de la etaj, la arhitectura in sine. Dincolo de ceea ce este vizibil si palpabil, senzatiile pe care Cazinoul ti le ofera sunt unice. Eu nu sunt model profesionist, sunt doar o persoana care iubeste obiectivul unui aparat si care s-a bagat prin multe locuri ( mai ales prin ruine ) numai de dragul fotografiei. De obicei stiu cum sa stau, sunt cat pot de naturala sau ma adaptez in functie de indicatiile fotografului ( fotograf care de cele mai multe ori se confunda cu Habiba ). Nu si de data asta. Am fost crispata. Si in mai bine de jumatate din poze pot vedea asta cu ochiul liber. Aveam un sentiment ciudat, o combinatie intre mandrie, onoare, amintirile trecutului, dar si o spaima paranoica, tampita, unica pentru mine. De fiecare data cand ma apropiam de vitralii, auzeam valurile care se spargeau de mal si vantul care se lovea de peretii subrezi. De fiecare data cand intram in incaperea cu scena, il auzeam pe batranelul de afara care canta la acordeon. Si de fiecare data cand coboram scarile, toate suntele acestea se combinau si se varsau in minte mea sub forma a doua scenarii care imi zbarleau pielea de pe mine: scufundarea Titanicului ( zgomotul marii si muzica de afara imi aduceau aminte de cum cantau violonistii cand pasagerii alergau disperatii de colo-colo ) sau Fantoma de la Opera ( pentru ca aveam in permanenta impresia ca auzeam voci suspecte care veneau din...pereti ). In plus, am refuzat sa stau pe unele scaune sau sa ma apropii prea mult de ziduri sau de oglinzi de teama...de nu stiu care teama, sincera sa fiu. I-am invocat Habibei faza cu « locul asta e plin de malarie, ciuma si altele! », dar nu, era altceva. Mi-era frica. Probabil sa nu cada ceva pe mine, sa nu apara din senin vreun cutremur si sa ma prabusesc in mare, eu nestiind sa inot ( deci, dublu cosmar pentru mine ). Probabil de trecut. Probabil de paranoie.

Dar mi-a placut Cazinoul. Atat de mult, incat ma voi reintoarce peste ceva timp, poate cu ceva mai mult curaj si fara atatea ganduri. Deocamdata nu voi posta aici nici o poza cu mine, poate voi face asta ceva mai incolo. O sa va arat doar cateva fotografii facute de Habiba, cateva facute de mine, ca sa va determin sa mergeti sa vedeti cu ochii vostrii si sa simtiti pe pielea voastra ce am simtit eu in Cazinoul din Constanta.

amintiri arhitectura Cazino Constanta Fantoma de la Opera fotografii ganduri mare moloz monument pereti scari scena senzatii teama Titanic trecut vitralii

13:39

Oamenii simt suferinta, oboseala, teama. Pentru ca ne tradeaza privirea, mersul, vocea. Si cum simt miros de rana sangeranda, ceilalti profita imediat. Ai avea impresia ca ataca in haita, deoarece intr-o zi in care te certi cu o persoana, inevitabil te vei ciondani si cu altii.
Oamenii simt suferinta, oboseala, teama. Ar vrea sa iti spuna macar o vorba buna, dar atata timp cat alte interese stau la mijloc, de ce ar face-o? Uneori, un "te simti bine?" sau "ai nevoie de ceva?" poate costa cam mult si putini sunt tentati sa investeasca in semenii lor.
Oamenii simt suferinta, oboseala, teama. Pe buna dreptate am fost asemanati cu animalele. Ar fi fost o onoare sa ne tragem din maimute, dar incep sa cred ca, pe alocuri, ne inrudim cu rechinii.

oameni oboseala privire protectia animalelor rana rechini suferinta teama voce

19:46