La sfarsitul anului trecut, in capul listei mele de rezolutii pentru 2012, scriam cu litere mari si subliniate sa nu uit sa imi cumpar o cutie mai mare in care sa imi tin toate biletelele cu lucruri pe care mi le propuneam. Dat fiind faptul ca tot fac asta din 2007 incoace, cea veche a devenit neincapatoare, deci una noua devenise imperativa.
Nu stiu de unde am prins gustul acesta pentru rezolutii si de ce tot continui sa fac asta. Citeam chiar in dimineata asta un articol al unui psiholog care considera ca promisiunile de Anul Nou ne programeaza practic pentru esec. Adevarul este ca te apuca plansul daca la final de an iti recitesti lista cu rezolutii si observi cu stupoare si disperare ca nu te-ai tinut mai de nici un plan. Dar eu o iau si pe partea cealalta: nu cumva te trezesti cu un zambet tamp pe buze si cu lacrimi de fericire daca ai atins aproape toate obiectivele pe care ti le-ai stabilit in urma cu ceva timp? Oooh, ba cred ca da!



Sunt una dintre acele persoane careia pe ultima suta de metri din an ii place sa traga linie si sa vada ce a facut bine si ce a facut mai putin bine. Si nu neaparat ca sa ma felicit si sa imi strang singura mana, ci ca sa stiu in ce punct ma aflu pe harta vietii mele si ce drumuri trebuie sa redesenez, sa sterg sau sa adaug. Pentru ca, in functie de starea mea de spirit, uneori tind sa adaug dorinte care tin de domeniul SF si pe care stiu ca nu le pot indeplini doar intr-un an. Alteori, ma pierd in biletele cu lucruri marunte pe care oricum le fac tot timpul, deci sunt de sine intelese pentru mine, si am impresia ca le scriu ca rezolutii doar ca sa am cat mai multe de bifat la final. Dar, de fiecare data, negresit, inchei lista cu DON'T FORGET TO BE HAPPY!. Si anul asta cred voi trai premiera de a-mi schimba obiceiul, inlocuind clasica mea dorinta cu una mai neobisnuita, dar crunt de realista: TRY TO STAY ALIVE IN 2013!
Pentru mine anul 2012 a fost unul greu, ca pentru fiecare dintre noi. Nu cred ca putem spune ca avem ani usori, pentru ca de fiecare data se intampla ceva care ne marcheaza fiecare varsta si dupa aia parca problemele se tin scai pana la un moment dat. Insa pentru mine a fost si unul deosebit de frumos: a reprezentat ori un start reusit pe anumite planuri, ori continuari in forta din alte puncte de vedere. Si nu am uitat sa fiu fericita. Insa 2013 imi bate la usa cu ultimele sesiuni din facultate, cu licenta, examene peste examene, job, master, proiecte si alte provocari de pe urma carora imi doresc doar sa nu ies sifonata. Fericirea va veni si ea mai incolo. Va fi unul din acei ani in care ma voi regasi intre doua ape, in care imi voi da seama ca inca o etapa a vietii mele se termina si ca sunt mai aproape de ceea ce orice copil viseaza, dar de ceea ce orice adult incearca sa se eschiveze cat de mult posibil. Voi avea parte de multe finaluri emotionante si ale dracului de grele, de multe inceputuri fortate, dar atat de necesare in viata.
Dat fiind faptul ca deja stiu ce ma asteapta in 2013, zic sa trag mai repede linie anului pe care maine il voi lasa in urma chit ca vreau sau nu, si sa incep sa dau strigare rezolutiilor pentru anul care va da buzna peste mine. Un an nou cat mai usor va doresc si la cat mai multe dorinte viitoare implinite! :)

P.S: Don't forget to stay alive AND to be happy!

Amintiti-va ca in decembrie, dragostea cantareste mai mult decat aurul.


Josephine Daskan Bacon (placut si imprumutat de pe www.momenteinviata.ro)


...familie. O singura data am petrecut sarbatorile de iarna alaturi de colegi si prieteni, n-a fost urat, dar parca simteam unele goluri in mine in zone in care nici macar nu stiam ca exista, goluri pe care nici toata zapada de la munte sau sarmalele de la restaurant nu le-au putut umple.
...venit acasa, in Constanta. Deocamdata. Probabil, cu timpul, o sa invat sa petrec sarbatorile alaturi de familie si de cei dragi si prin alte locuri, dar momentan mi-e greu sa ma despart de orasul natal ca un copil mic de sanul mamei.
...somn din belsug. Am acumulat multa oboseala in ultima vreme si diminetile in care tot ce trebuie sa fac este sa ii spun mamei ce vreau sa mananc la micul-dejun sunt aproape pe cale de disparitie. Cum sa nu le pretuiesc si sa nu le ocrotesc?
...mancare delicioasa. Pe bune. Sunt gurmanda si pofticioasa mai ceva ca o femeie gravida. Dau vina pe toate bunatatile pe care mi le doresc de-a lungul anului si de care nu am parte decat atunci cand vin acasa.
...ciocolata calda si vin fiert. Desi cel din urma e mult spus. Doua guri de vin le sting cu o cana de ciocolata.
...rude. De tot felul. De obicei, m-as enerva, dar totusi, "it's the most wonderful time of the year", nu?
...cadouri. Sa le fac si sa le primesc. Si chiar sunt una dintre acele persoane care nu concepe Craciunul fara mici daruri. Nu cred ca acestea sunt esenta acestei sarbatori, dar nici pe departe nu sunt de aceasta mentalitate.
...shopping. Stiti voi, cel din Ajun.
...brad. Stiu ca sunt familii care de-abia asteapta sa le creasca odraslele pentru a scapa de aceasta grija. Ma bucur ca ai mei inca mai pastreaza un ditamai bradul in sufragerie, pentru ca m-as simti foarte aiurea daca in drumul meu frecvent spre bucatarie nu m-as opri pentru cateva secunde in pragul usii sa admir bradutul.
...filme de Craciun si desene animate. Recomand cu caldura "The Holiday" si "Love actually", si toaaaate desenele copilariei. Va spun, zile mai bune pentru un maraton de productii Walt Disney nu veti mai gasi niciodata in timpul anului!
...sms-uri si urari de Craciun. Mormai oarecum in barba ceva despre avalansa de mesaje primite, dar cred ca m-as simti cam nasol fara.
...liniste si relaxare, pe care le pretuiesc mai mult ca niciodata.
...alte lucruri mici care acum sigur imi scapa, dar pe care puteti sa fiti siguri ca le fac!

Dat fiind faptul ca in curand voi bifa cam totul de pe aceasta lista, va urez si voua Sarbatori Fericite, multa iubire si sanatate, la cat mai multe cadouri si tot ce va doriti sa vi se indeplineasca! Nu-i Craciun fara dorinte si nu-i perioada mai buna a anului pentru sperante si ganduri bune! :)

Final de 1999. Eu, acasa, cu bunicile mele, ai mei plecati pe undeva. Imi amintesc perfect: cam aceeasi atmosfera ca acum, poate doar ceva mai apasatoare pentru ca internetul facea inca furori (cel putin in conceptia mea). Inceput de 2000 si multi apareau cu tot felul de declaratii pe la televizor ca vine sfarsitul lumii. In acest context, eu aveam doar cateva intrebari: de ce trebuia sa imi mai fac temele de vacanta daca vine sfarsitul lumii, unde mergem cu totii in cazul asta, si, cea mai apasatoare dintre toate, cand vin mami si tati acasa?
Dupa multi ani am observat aceasta obsesie a oamenilor pentru sfarsituri. Am impresia ca ne pregatim in continuu pentru finaluri: dupa ce termin scoala ma duc la cutare liceu, dupa ce termin facultatea ma angajez in cutare loc, dupa ce o sa am un copil o sa imi schimb cutare defect, dupa ce ies la pensie o sa vizitez cutare tara, etc etc. Mi se pare ca, practic, toata viata noastra ne pregatim pentru un sfarsit. Si stiu cum suna asta dar, lasand la o parte orice nuanta religioasa, chiar asta facem. Born to die, o stiti, nu? As spune eu "born to come to an end"...
Mie niciodata nu mi-au placut sfarsiturile fortate. Gandul ca trebuie sa pun punct la comanda si sa trag o linie din dorinta altcuiva imi lasa un gust extrem de amar. Si incep sa cred ca nu sunt singura. Sigur, exista multi oameni care s-au pregatit temeinic pentru ziua de maine, dar sunt si mai multi care probabil se vor trezi de dimineata, isi vor bea cafeaua, vor sta o jumatate de ora in fata dulapului gandindu-se cu ce sa se imbrace, vor ajunge la birou si de-abia pe la pranz isi vor aminti ca da, a venit acea zi despre care s-a vorbit atat. Ideea este ca ne pregatim atat pentru un final grandios, pentru o iesire din scena in ropote de aplauze, pentru ca in momentul cu pricina cortina sa cada putin mai devreme sau mai tarziu decat ne asteptam si sa reactionam cu totul altfel. Cam asa cred ca este si cu aceasta controversata zi de 21.12.2012 - cand in sfarsit publicul se ridica in picioare sa aplaude innebunit, noi vom fi prea obositi sau prea sictiriti ca sa ne mai plecam in fata lui.




Ies in fuga din cladirea de birouri, cu geanta intr-o mana, cu fularul in cealalta si incercand din sprancene sa imi potrivesc basca rosie pe cap si din umeri paltonul. Ma indrept cu glide catre taxiul care ma astepta in parcare, tot repetand in gand adresa la care trebuie sa ajung.
- Buna ziua! Daniela, comanda cu voucher, da?
- Buna ziua! Da, da.
Urc, asezandu-mi toate catrafusele langa mine. Unde dracu'mi sunt manusile?! Exact cand ma pregateam sa rostesc cu voce tare ceea ce repetasem de cateva minute bune in gand, soferul ma intrerupe:
- Si acum, draga domnisoara, politica masinii.
Oh fuck, sunt plina de zapada pe cizme? Vrea sa fumeze si trebuie sa mearga cu geamul deschis? Sunt -10 grade afara...
- Poftiti, domnisoara!
Si imi intinde o bomboana. Dau sa o iau, dar parca mana n-ar atinge-o.
- Haideti, poftiti!
Insista privindu-ma fix in ochi. Probabil ca am uitat sa reactionez chiar si de forma. Imi revin.
- Multumesc, sunteti amabil! Dar va pot intreba cu ce ocazie?
- Este politica masinii, domnisoara. E felul meu de a aprecia oamenii pe spinarea carora mananc si eu o paine.
Asa se face ca atunci mi-am amintit sa reactionez, si de data asta fara nici o forma. Zambesc larg. Bomboana era buna, ceva cu mere si scortisoara, nicidecum genul acela de dropsuri ieftine.
- Va place? E buna?
- Da, e foarte buna. Si mai buna as putea spune ca este initiativa dumnevoastra, faceti omu' sa se mai destinda putin.
- Nu doar initiativa, actiune, domnisoara, actiune! Nu e doar un plan, il si pun in aplicare de ceva timp.
- Si ati mai primit feedback de la clienti?
- Daaa, domnisoarele reactioneaza cel mai bine! Lumea se bucura, se mira, nu poate sa creada. In fond, e doar o bomboana, dar nimanui nu ii vine sa creada. Nu stiu de ce, doar si taximetristii "e oameni", nu? Eh...Ma gandeam chiar sa imi fac un blog care sa se numeasca "Taxiul cu bomboane"...
- Super! Si despre ce o sa scrieti?

Si de aici a pornit o discutie despre muzica jazz, filosofie, sfaturi amoroase, etc. Soferul era un barbat bine facut, pe la vreo 50-60 de ani. Nu l-am intrebat ce facultate a facut, dar se vedea ca era bine trecut prin scoala vietii. Il daduse "de gol" vocabularul bogat si cizelat, fluenta in vorbire, potrivirea literara uimitoare a cuvintelor si expresiilor si felul in care isi gestiona propozitiile, pauzele de vorbire si tonul vocii.
A fost singura deplasare cu taxiul care imi doream sa mai dureze. N-am cascat nici o clipa, privirea mea n-a cautat ceasul si nici macar nu aprobam spusele taximetristului in timp ce priveam interesata trecatorii, asa cum faceam de obicei. Meridian, indicativul masinii 515 si unul dintre putinii, daca nu chiar singurul sofer de taxi amabil si placut din capitala.

Am vazut-o intr-o zi in timp ce dadeam sa intru in Carrefour-ul de la Gorjului pentru varii cumparaturi. Mi-a atras atentia de la o posta, doar e ciocolata si am un radar senzational pentru orice intra in aceasta categorie, asa ca ma opresc sa inspectez zona.
De vanzare se ocupau 2 baieti la vreo 20 si ceva de ani. Ranjeau in stanga si in dreapta mai ales clientelor mega incantate, satifacuti de reactiile starnite. Ce e drept, aveau numai marfa buna - ciocolata Milka de toate sortimentele posibile si bomboane de Craciun cu tot felul de arome - si oferte tentante: "Poftiti doamna, una la 4 lei, trei la 10 lei! Iesiti ieftin!". Ma apropii hotarata de produse, cu  atitudinea unui om de PR: neincrezatoare in aparente. Cu suspiciune si pregatita sa identific ceva in neregula, verific toate preturile, verific termenele de valabilitate. Parea sa fie in regula. Dar cand unul dintre vanzatori se apropie de mine zambitor si ma intreaba cu ce ma poate ajuta, sigur pe el ca a identificat in persoana mea un potential client, in loc sa cer 3 ciocolate, altceva imi iese pe gura:
- Cine v-a lasat sa va amenajati taraba aici?
Vanzatorul s-a albit la fata, apoi mi-am dat seama de tonul meu si de intrebare si incerc s-o dreg cumva.
- Adica...au mai fost si altii care au incercat sa isi amenajeze tarabe aici si i-a zburat politia imediat. Si voi stati exact in fata Carrefour-ului...
Vanzatorul de-abia gaseste putere sa scoata cateva cuvinte.
-A-avem licenta sa...stiti.Vreti..daca vreti...ba, scoate licenta (se adreseaza celuilalt, care percuteaza imediat). Vi-o aratam sa stiti, o avem...
Si ii vad pe amandoi cum incep sa scotoceasca prin pungi. Nu prea mandra de efectul creat, le spun ca nu e treaba mea si ca n-am nici o problema, apoi ma fac disparuta. Dar cu gandul la sortimentele ciocolatei Milka.
Dupa 2 zile ajung din nou in zona respectiva. Baietii fac ochii mari si parca se cearta din priviri cum care sa vina sa ma serveasca. Inspectam si acum, doar ca de data asta observ ciocolate care nu se gasesc asa usor pe piata, cum ar fi Milka cu biscuiti Oreo sau Milka cu biscuiti de la Lu. Cer una, zambesc si urc in masina in care iubitul meu ma astepta. Ciocolata cu biscuiti Oreo a fost devorata in cateva minute. Tot ce pot spune: delicioasa!

Dupa-amiaza aceasta:
- Aaah, te-ai intors! (ranjeste cu gura pana la urechi)
- Da...
- Cum asa? A fost buna ciocolata?
- Da, daca nu eram nu ma intorceam. Da- mi doua cu biscuiti, te rog.
- Ia 3 la 10 lei, iesi mai ieftin.
- Nu si silueta mea.
- Daca vrei, iei 2 si pe a treia ti-o pastram noi pentru mine (si rade)
- Neah, raman la 2, nu ma pot controla.

Maine am sa ma intorc pentru un set de trei, acum imi pare rau ca nu l-am luat. Va recomand din suflet si din propria experienta de ahtiata dupa ciocolata: mergeti la taraba din fata magazinului Carrefour de la Gorjului! O sa gasiti ciocolate Milka foarte bune, sortimente pe care ori nu le gasiti pe piata deloc, ori foarte rar. Sigur va vor placea! - Produse garantate de Choco Follie -  :).






Din intelepciunile Sibiului.

 
 






 



De fiecare data cand apare vreo problema sau pur si simplu o situatie mai dificila, eu sunt prima care elaboreaza un scenariu negativ, adica, mai pe romaneste, pun intotdeauna raul inaintea binelui.  Si cu toate ca prietenele mele ma cearta de fiecare data pentru pesimismul meu, eu stiu ca sunt multi ca mine.

Asa se face ca dupa o anumita varsta, apasati de greutati si aruncati periodic in partea goala a paharului, uitam sa deschidem ochii si sa vedem si cealalta parte, care uneori poate fi atat de plina ochi incat da si pe afara, dar degeaba pentru noi. Trec bucuriile si momentele frumoase pe langa noi si din cauza a zeci de perechi de ochelari de cal puse parca teanc, omitem micile fericiri. Ma bucur enorm sa vad ca persoane de toate varstele, de la 14 ani pana la 30-40, posteaza in continuu de azi-dimineata poze in asteptarea lui Mos Nicolae. Nu poate insemna decat ca oamenii se agata de orice zi speciala pentru a zambi, pentru a darui, pentru a-i face pe cei apropiati macar putin mai bucurosi, mai optimisti si mai atenti la acea parte plina a paharului. De-asta cred eu ca Mosu’ vine cu speranta, si nu de oricare, ci cu speranta intr-o lume mai buna si mai plina de minuni pentru oricine, indiferent de varsta sau de pozitia sociala. Sa aveti parte de un Mos Nicolae cat mai bogat, cat mai linistit dar, mai ales, cat mai plin de optimism!
 
 
Sibiu este un oras de suflet pentru mine. Se subintelege, in afara de Constanta, locul in care m-am nascut, si de Bucuresti, locul in care traiesc. Am trecut o singura data prin Sibiu, acum cativa ani, si am fost atat de pe fuga incat mai departe de Piata Mare si de cateva supermarketuri nu am ajuns. Ati spune probabil ca mai mult de atat nici nu as fi avut ce sa vad, dar o parte din mine a ramas atat de tare in acel orasel, incat am tanjit nebuneste dupa o revedere mai indelungata cu acele meleaguri.

Asa se face ca weekendul acesta prelungit am calcat timpul pe coada si am sfidat toate proiectele la care lucrez momentan si am avut parte de o mica escapada in Sibiu alaturi de iubitul meu. Ne-am invartit ore in sir prin Piata Mare si prin Piata Mica, fara nici o presiune sau vreo graba, am luat la rand cafenelele si restaurantele din centru, am urcat de doua ori in Turnul Sfatului pana ne-au iesit limbile de un cot, am masurat lung din priviri toate tablourile din Bruckental, am intrat in fiecare biserica mare din oras (si credeti-ma, sunt destule!), ne-am rasfatat cu toate bunatatile posibile si nu am ratat nici o casuta din targul de Craciun. Pe scurt, am luat o gura maaare de aer proaspat, care mai bine de atat nici ca putea sa intre.

Despre Sibiu (si zonele din imprejurime precum Rasinari si Paltinis) am foarte multe impresii, legate de oameni, de constructii, de mancare, de obiceiuri, de religia predominanta, de obiceiuri si asa mai departe. Nu cred ca are vreun rost sa le bifez aici cu liniuta pe toate pentru ca in cazul unui oras precum Sibiu fiecare are o parere personala. Pot doar sa va spun ca pentru mine care vin din partea opusa a tarii, Sibiu pare un oras total desprins de Romania din atatea puncte de vedere. Probabil din acest motiv si din multe altele am sa ma reintorc acolo candva, intotdeauna cu placere si cu o pofta imensa de relaxare si visare. Pentru ca Sibiu este, in opinia mea, unul dintre putinele orase in care poti pasi alene pe strazi, fara sa simti cum greutatile zilnice te apasa pe umeri si te cocoseaza, fara sa simti priviri taioase din fata si din spate si fara sa simti, macar pentru putin timp, ca esti conectat la o lume care trece pe langa tine cu 100 de kilometri pe ora. In Sibiu timpul parca se opreste in loc doar ca sa iti permita sa savurezi clipa. Si sufletelul meu apreciaza atat de mult o delicatesa atat de rara si de gustoasa...!




 

Mi se intampla in fiecare an, oricat de mult mi-ar placea toamna: la prima adiere de vant care ma obliga sa imi pun o gecuta pe mine, playlist-ul meu incepe sa se imbogateasca treptat cu melodii precum "Magic Moments", "Last Christmas" sau "Baby, it's cold outside". Inca de la primele ploi din septembrie pornisem in cautare prin supermarketuri de ciocolata calda cu scortisoara si trageam cu coada ochiului la cate ceva shinny, stand cu impresia ca poate fi un colt de beteala sau un globulet.

Acum ca din toamna asta au mai ramas doar doua zile si doua frunze, ma intreb unde s-a dus si ma gandesc serios ca ii voi duce un dor greoi si intens. O caut prin toate amintirile mele din ultimele 3 luni, prin documente de la birou, prin poze facute in parc si prin saptamanile friguroase. O caut intens in arhivele zilelor in care numai la vremea de afara nu ma gandeam sau in cele ale weekend-urilor in care ma pierdeam buimaca printre foile cursurilor. Scormonesc dupa ea in zeci de pliculete de ceai fierbinte, in cupcakes-urile care mi-au luminat unele momente si esecurile mele culinare care continua sa ma urmareasca aproape la tot pasul. Da, am reusit cumva sa pierd printre detalii si multa munca ditamai toamna si habar n-am unde s-o caut. S-o fi asezat timida pe fundul vreunei genti, in paginile vreunei agende, asteptand sa fie regasita la anul pe vremea asta. S-o fi dispersat pe strazile umede, galbene si reci pe care tot pasim zgribuliti in ultima perioada. Sau poate zace ascunsa sub plapuma, dardaind numai la simpla schimbare a datei din calendar. Nu stiu cum a trecut toamna aceasta si nici unde s-a dus. Stiu insa sigur ca nu e aruncata la vreun cos de gunoi din coltul biroului, ci doar intr-un colt de suflet, bine impachetata, cu amintiri puse la naftalina cu miros de ceai de fructele Carpatilor si gust de briose calde.

Mi-a placut enorm Tudor Chirila omul si artistul de ani de zile. Nu imi mai aduc exact aminte ziua, dar stiu ca eram in cea de-a 16-a mea primavara cand i-am inteles pentru prima oara versurile, pentru ca i le auzisem de mult mai mult timp. Stiu ca m-am indragostit de melodiile sale si le-am fredonat nebuneste toata adolescenta mea, pana cand duritatea Bucurestiului mi-a mai furat din visare si din copilarie. Am plans atat de tare de fericire pe "18 ani", "17"", "Vama Veche" si am urlat atat de tare de durere pe "Scrisoare catre Fat Frumos" sau "Cantec prost", incat in ambele situatii am ramas fara voce, fara cuvinte, fara imaginii prea clare si in stari pe care nu le pot descrie, ci doar aminti la fel de bine ca si cum ar fi fost ieri.
Am fost astazi la lansarea cartii "Exercitii de echilibru" a lui Tudor Chirila in memoria adolescentei mele pe care mi-a marcat-o, a momentelor in care inca ii mai ascult melodiile si a tuturor amintirilor legate de versurile sale: zilele de joi, 18 ani, Vama Veche, concertul sau la care am mers cu Habiba cand eram pustoaice si la care am cantat printre lacrimi pana am ragusit, suferinte adolescentine si altele.

- Dana (ii intind cartea)...A-a-am implinit 18 ani intr-o zi de joi.
- Wow...(semneaza carte si o intinde spre mine zambind) Eu nu mai tin minte in ce zi am implinit 18 ani (rade)
Eu n-as putea uita. Tocmai datorita lui.







Daca ai cumva impresia ca femeile sunt "sexul slab", incearca sa tragi noaptea patura spre partea ta.



Sursa: de pe Facebook adunate

husband farting in bed
Cursul de Sociologia Opiniei Publice din aceasta seara.

- Robert Zajonc a elaborat teoria simplei expuneri. Adica, in urma unor cercetari, a observat faptul ca prin expunere repetata la anumite lucruri pe care cineva le poate detesta initial, in final ajunge sa le placa. I-am cumparat odata unui coleg de birou o cravata. Omul a fost sincer si de cand a vazut-o mi-a spus ca nu ii place deloc. Dupa cateva zile a venit la mine si mi-a spus ca s-a mai uitat la ea si parca nu mai e asa de urata. Pana la urma, asa se explica de ce majoritatea prietenilor nostri cei mai buni sunt fie colegi de clasa, de birou, vecini etc. Pentru ca ne vedem in mod repetat cu ei.
- Doamna profesoara, sa inteleg ca stiinta neaga dragostea la prima vedere?
- Se spune ca ne alegem partenerii pe baza de compatibilitate. Eh, aiurea! Expunerea repetata e cheia!

Un unghi de abordare foarte interesant. De ras si de pus pe ganduri.

Exista unele zile peste care trecem tarandu-ne. E destul de amuzant daca ne gandim cum uneori pierdem atatea ore nefacand nimic important, dar cum ne poate lovi atat de tare sub centura timpul cand i se casuna.
Este vorba despre zilele acelea dupa care credem ca nu mai exista nimic. Nu reusim sa vedem dupa coltul acestora, nu ne facem planuri de teama ce ne este si de emotie, nu stim unde o sa fim si, mai ales, cum o sa fim. Ne gandim la ele non stop  si ne macinam gandurile si sufletul marunt-marunt, pana in momentul in care totul incepe sa se intample. Ni se pierde privirea absolut neintentionat pe geanta unei necunoscute din metrou, ne trezim cu ochii atintiti pe geam in timp ce frecam la niste vase sau stam intinsi noaptea in pat facandu-ne o lista imaginara de "to do" si injurand in gand la fiecare dificultate peste care trebuie sa trecem.
Sunt zile oribile pe care nu stii cum sa le incepi, dar stii ca nici bine nu le poti incheia. Pur si simplu. Sunt zilele in care iti aduci aminte ca un ditamai paganul ce esti sa te inchini cand treci pe langa o biserica si sa iti soptesti ca pentru tine un "Doamne ajuta!". Stii ca n-o sa te ajute prea mult, dar pentru cateva minute devii usor optimist. Apoi mai sunt oamenii pe care ii intalnesti cand iti este greu. O mana de ajutor cantareste parca de 100 de ori mai mult in asemenea zile negre pentru tine, dar probabil roz pentru ei.
Cu totii le avem. Si trebuie sa trecem peste ele. Se spune des ca Dumnezeu nu ne da mai mult decat putem duce. Insa viata o face pentru ca nu crede in zicale. Si cum nu putem opri timpul intr-o zi fatala, mai bine inchidem ochii si strangem din dinti atunci cand este greu, cu gandul ca vor veni si zile mai bune, iar cele urate vor deveni doar niste amintiri de povestit la un pahar de vin rosu cu prietenii.

521589_453040848080783_1476185313_n_large

Am fost toata viata mea genul de om care isi face planuri pentru aproape orice: pe ce anume sa cheltui salariul, cum imi organizez programul de weekend sau orele de invatat in sesiune, ce sa raspund la anumite intrebari pe care le anticipez in unele situatii etc. Inevitabil, din planurile mele nu au lipsit zilele de nastere la care ma gandeam cu cel putin o jumatate de an inainte. Si uneori a iesit bine, alteori nu. Anul acesta am fost insa prea obosita pentru planuri. Mi-am spus "let it be!" si m-am aruncat cu capul inaintea zilei de luni, 12 noiembrie, asa cum nu am mai facut-o niciodata. Si nu am ramas dezamagita, ba dimpotriva, surprizele si clipele petrecute alaturi de oameni dragi mie au valorat de o mie de ori mai mult decat toata organizarea mea minutioasa din trecut.
Habiba si Suri nu s-au dat in laturi de la cadouri pisicoase nici anul acesta. Bine, le-am ajutat si eu indirect, pentru ca mi-am miorlait de luni de zile in stanga si in dreapta pasiunea pentru cupcakes intr-o maniera obsesiv-compulsiva. Dar cine a avut urechile ciulite a auzit si cine a avut sufletelul pe pozitii a actionat. Si asa se face ca m-am trezit eu luni dimineata si m-am indreptat cu ochii lipiti spre bucatarie. Pe masa, numai lucruri care mi-au scos chitaieli indelungate: un mic dejun la care viseaza orice fata. Si mai ales eu: pentru cateva minute, am fost in raiul cupcakes-urilor!!!



Cu toate ca am mers la munca de ziua mea, nu a durut nici un pic, daca pot sa spun asa :). Si pentru ca sunt cea mai mica dintre fete, am luat toti pupicii, imbratisarile, urarile si cadourile ca pe un maxim rasfat din partea lor. And believe me, nu exista lucru mai placut decat sa stii ca poti sarbatori anumite momente mai intime cu persoanele cu care imparti biroul pentru mai bine de jumatate de zi, si nu numai reusitele profesionale.



Ziua s-a incheiat perfect alaturi de iubitul meu care s-a prezentat emotionat cu un parfum pe care mi-l doream mult. Ca orice barbat, a intrebat de zeci de ori daca imi place, cu toate ca in urma cu putin timp il tarasem prin tot mall-ul cu cateva pungi de shopping si o mostra din parfumul de care m-am indragostit. Deci, cum as putea sa nu iubesc un barbat atat de atent si de grijuliu? :)

Concluzionand pisicos, am implinit 21 de ani in compania oamenilor la care tin, si asta e mare lucru. Eu stiu asta. Sunt cei care isi aduc aminte de mine in fiecare an si care fac tot posibilul sa imi marcheze cat mai placut posibil ziua de nastere. Pentru lucrul acesta le multumesc nu doar o data pe an, ci de nenumarate ori in sinea mea, ori de cate ori ii privesc sau ma gandesc la ei. Mi-as mai fi dorit eu prin preajma mea cateva persoane de suflet, dar cred ca va trebui sa ma obisnuiesc cu departarea si sa ma multumesc doar cu urari virtuale sau prin telefon, care, de fapt, s-au dovedit a nu fi rele deloc. Mi-am petrecut minute in sir privind "la multi ani!"-urile curgand pe Facebook, raspunzand cu un "daaaa?" lung si intuitiv la telefon sau multumind tuturor celor care mi-au trimis mesaje. A fost cu siguranta cea mai placuta si linistita zi din an in acelasi timp, dar exact cand incepusem sa ma obisnuiesc, s-a terminat. Dar nu e nimic, va urma alta la anul. Promit, la fel de neplanificata!
Incerca zilele trecute o colega de birou sa ma convinga ca cele mai multe femei incep sa se simta cu adevarat stapanele lumii de-abia atunci cand ating varsta de 30 de ani. Ba ca sunt mai implinite, ba ca sunt mai sigure pe ele etc etc. Eu n-am atins inca pragul acela, de-abia il trec impiedicandu-ma pe cel de 20, dar  pot spune ca nu imi place sa inaintez in varsta. Sigur, nu pot sa ma plang de riduri sau de dureri articulare, dar ma uit cateodata la unele fotografii si nu imi vine sa cred unde s-a dus capacitatea, cu intrarea la liceu si balul bobocilor, cu petrecerea de majorat, cu bac si mutat in Bucuresti. Zilele in care drumurile mele se reduceau la casa-liceu-plimbare-casa sunt atat de departe, iar weekendurile de leneveala maxima parca nici nu le mai cunosc. Si toata lumea stie ca e asa, cu toate ca ne place sa spunem ca toate varstele sunt frumoase. Daca la 17 ani, vorba lui Chirila, ai infinitul inainte, la 18 ani visele se implinesc cand bati din palme sau cand clipesti si la 20 de ani traiesti fara griji si fara bani, despre varstele de la 21 incolo parca nimeni nu mai are voce sa cante. Pentru ca de la 21 incolo, parca incepi sa te prinzi ca nu mai ai infinitul inainte, ci ca trebuie sa te apuci de toate planurile pe care ti le faceai in liceu si ca "o sa fac asta mai incolo" a venit mai aproape decat credeai. Si nici lucrurile nu se mai rezolva cat ai clipi, indiferent cat ai da din gene. Ca sa nu mai spun ca fara griji nu mai esti de ceva timp, poate doar fara bani uneori.



Drept dovada de "imbatranire" stau si dorintele mele pentru sarbatorirea zilei mele din acest an. Nu mai vreau petreceri nebune,  reuniuni cu toti cei mai mult sau mai putin dragi, cu urlete de "la multi ani" din toate partile si, in general, cu tot ce inseamna galagie. Tot ce imi doresc este putina liniste, putin timp pentru mine, cateva clipe petrecute cu oamenii care conteaza cu adevarat, ceva somn in plus si o perioada cat mai calma la birou. Si daca stau bine sa ma gandesc, cam asta imi doresc tot anul acesta, pentru ca stiu ca va fi unul greu si ca voi trage cu dintii de zilele in care singurele mele griji vor fi cafeaua de pe foc si mersul pana la piata.
Insa, paradoxal, ma bucur ca un copil de tot ce mi-a adus varsta de 20 de ani: reusite la facultate, angajare, zile frumoase petrecute alaturi de familie sau iubit, cateva vacante si plimbari lungi pe oriunde. Momentan, a fost varsta de apogeu pentru mine, varsta la care m-am simtit destul de sigura pe mine si pe dorintele mele si pot spune ca asa am sa pasesc si peste putin timp spre 21 de ani. Ah, si sa va spun cel mai mare avantaj? La 21 incepi sa atingi si simti ceea ce la 18 era doar un vis frumos care parea departe. La 21 parca apuci cumva succesul cu ambele palme si lumea incepe sa ti se astearna la picioare. In acest context nu pot sa spun decat: 21, bring it on!



Don't get mad, get even! - Nu te enerva, razbuna-te!

Alan Posener - John F. and Jacqueline Kennedy



 

La pomul mult laudat m-am dus cu ditamai sacul si m-am intors cu el incarcat de nervi si dezamagire. Mult promovata Biblioteca Nationala este mult mai slaba decat BCU, if you ask me. Ar fi trebuit sa stiu ca a fost doar o chestiune de imagine, doar lucrez in domeniu. Dar am inghitit galusca.
Ca orice student silitor din anul III, am inceput pregatirile pentru minunata licenta. Si speram ca cea mai grea parte a trecut (alesul temei si al profesorului coordonator), se dovedeste ca ma insel amarnic: nu gasesc lucrarile de care am nevoie. Aud din stanga si din dreapta ca Biblioteca Nationala e ultimul racnet in randul soarecilor de biblioteca (din care fac parte cu mandrie), asa ca dau navala. Imi fac abonament, ma minunez ca e gratuit, ca nu stau la cozi si ca nu e doar o bucata amarata de hartie, are poza facuta cu camera digitala! Incantata ma duc astazi cu permisul in dinti sa imi caut carti. Urc la cataloage si ma izbeste o imagine crunta care m-a dus instant cu gandul la arhivele nationale: dulapuri intregi cu fise si doar doua calculatoare la care se puteau accesa cataloagele online. Ma invart pe langa ele, intreb pe cineva de acolo daca pot sa merg in alta parte. "Nu, din pacate, in ultimele zile, o anumita portiune din biblioteca nu are curent electric si aceste doua calculatoare sunt singurele care functioneaza". Injur printre dinti si ma gandesc ca se intampla si la case mai mari. Stau la coada la calculator. Cand imi vine mult asteptatul rand, trebuie sa mai am vreo 15 minute rabdare si pentru incarcatul paginii. Dupa lupte seculare de aproape o ora, gasesc si eu doua carti, le iau cotele si pornesc in cautare de sala. Cum nu stiu incotro sa ma indrept, intru in prima pe care o nimeresc si ma milogesc de bibliotecara sa ma indrume.
-Ati gasit doar o cota pentru fiecare?
-Da. De ce? Trebuia sa fie mai multe?
-Nu..Da..Vedeti, avem la raft doar cartile ale caror cote incep cu aceste cifre (si imi arata o pagina pe care nu am reusit sa o descifrez).
-Pai si ce sa fac? La ce sala pot sa merg ca sa gasesc ce imi trebuie?
-Imi pare rau, dar nu cred ca va poate ajuta nimeni, nu am terminat inca de aranjat toate cartile, mai sunt destule pe care trebuie sa le punem pe rafturi.
Zambesc din nou. Zambetul ala care suprima multi draci, injuraturi si alte alea. Adica, de ce mama naibii se mai numeste biblioteca daca multe carti nici macar nu pot fi folosite? De ce mai este atat de laudata daca la partea de organizare sunt mult mai la pamant decat BCU?  Pe cand imi trecereau toate aceste intrebari prin minte, dau sa ma indrept catre baie. Stupoare, 2 angajati ai bibliotecii nu stiu sa ma indrume. Da, m-am mai invartit pe acolo inca un sfert de ora, norocul meu a fost un paznic.
Deci nu, nu mai am de gand sa merg la Biblioteca Nationala cel putin pana la anul prin primavara. Ma gandesc asa, ca sa aiba oamenii timp sa se organizeze. Pana atunci, nu vad de ce s-ar mai numi biblioteca. Poate sa devina un fel de Romexpo central, ca in loc de carti, prefera sa gazduiasca tot felul de expozitii si targuri, in timp ce studentii disperati stau la cozi la calculatoare si umbla dupa lucrari care cine stie prin ce saci sunt tinute.

Din o gramada de motive, de la cele mai importante, cum ar fi minunata mea zi de nastere, pana la cele mai minore, cum ar fi filme frumoase privite la caldurica.
Si cu toate ca multi detesta luna aceasta, eu o iubesc, pentru ca e a mea. Ea mi-a daruit ziua de 12, zi petrecuta alaturi de o familie minunata, de prieteni, de iubit, de colegi de scoala, liceu, apoi facultate, si mai nou, de colegele de birou. E o luna care vine cu ploaie si frig peste mine, dar imi ofera ca bonus ciocolata calda, haine calduroase, fulare groase, sedinte foto printre frunze colorate cum numai in noiembrie poti gasi. Apoi sunt melodiile Alexandrinei Hristov care mi se par scrise pentru aceasta perioada a anului si a sufletului, filmul de sezon al inimii "Sweet November" si versurile mult miaunate si falsate cu maiestrie de catre mine ale cantecului "November rain". Sunt zile de sarbatoare sau zile simple cu miros fin de pregatiri si planuri de sfarsit de an. Sunt saptamanile in care la ora 9 ajung la birou si primul lucru pe care il fac este sa imi torn ceai fierbinte din termos, sunt weekend-urile in care ma fura privitul filmelor, cititul cartilor si, mai ales, somnul, dupa o cana de ceva cald.
Luna noiembrie e luna mea. E o treaba psihica, e sufleteasca, e specifica mie in totalitate. De-a lungul timpului multe s-au schimbat, dar ea a ramas la fel. Si dincolo de orice film frumos, melodie, vreme de afara sau haine, luna noiembrie vine cu o liniste si cu o fericire pe care nimeni nu mi-o poate lua, indiferent cat de mult ar incerca. Pentru ca noiembrie inseamna inceputul vietii mele, tone de amintiri frumoase si perioada cea mai frumoasa a anului pentru scorpioanca visatoare de mine.



La inceputul primei zile, Dumnezeu si-a suflecat manecile si a creat cel mai pretios si apreciat dar al lumii: mama. A separat cerul de pamant, pentru ca stia ca doar ea poate spune copilului ei povesti despre ingeri si il poate invata despre ce e bine si ce e rau in lume. A separat lumina de intuneric, pentru ca mama este ultima persoana care iti saruta fruntea inainte sa te culci si prima care te imbratiseaza cand se crapa de ziua, pentru ca doar ea te poate apara de visele urate din timpul noptii, dar si de monstrii care iti tulbura linistea din timpul unei zile. Apoi, in a doua zi, Dumnezeu a separat apele de sus de cele de jos si a pus cerul intre ele, pentru ca stia ca stia ca soarele mamei va fi doar copilul ei si in ziua a treia a facut ca pamantul sa devina roditor, pentru ca mama sa isi rasfete odrasla cu toate bunatatile posibile. In ziua a patra, a creat luna si stelele si i-a dat mamei puterea infinita de a-si sustine copilul sa le atinga. In urmatoarele doua zile, a creat vietuitoare mai mici si mai mari, dar nici una atat de apriga in a-si apara puiul precum este mama de om. Apoi a creat omul si l-a dat mamei in grija, sa ii fie copil toata viata. In ultima zi s-a odihnit si a vazut nu numai ca mamele sunt cel mai important dar pe care il putea face omenirii, dar si ca mamele sunt chiar intregul univers, sunt cel mai important astru din viata unui om.

La multi ani, mami! Ti-as oferi soarele de pe cer, dar nu ai nevoie, pentru ca stralucesti de un miliard de ori mai tare decat el. J
 
 
Exista lucruri mici care pot rapi cele mai mari si mai importante cuvinte in doar o clipa. Lucrusoare care iti incap in palma, si care totusi iti acapareaza intregul suflet. Sunt atat de marunte incat reflecta cu usurinta realizarile cele mai mari. Cel mai grozav sentiment de multe luni incoace: sa tin in mana prima mea carte de vizita. Speechless and priceless!


Nu dam vina pe noi aproape niciodata, caci e dureros sa porti pe un umar vina si pe celalalt infrangerea.



Mihaela Radulescu - "Intreaba-ma orice"

Adevarul este ca nu ne-am straduit prea mult sa ne iasa, dar nici nu am fost nepasatori. Sarbatorim ziua noastra in fiecare luna, dar nu numaram datile si nu le tinem contul, cu atat mai mult nu tragem nici linie dupa anumite perioade. Anii trec peste noi si noi peste ei.
Si adevarul este ca nu a fost intotdeauna numai lapte si miere, am avut si momente mai picante, destula sare si piper, ca pana la urma, mancarile condimentate sunt cele mai bune. Ne-am iubit si ne iubim ca sarea in bucate.
Mai presus de toate, este adevarat ca nu suntem perfecti. El are defecte mai mari sau mai mici, si, vorba aia, eu domnesc peste toti piticii pe care o persoana ii poate avea. Dar toate minusurile pe care le-am avut, le-am adunat si ne-au dat cu plus, pentru ca am avut rabdare  unul cu celalalt... mai multa sau mai putina.
Recunoastem ca nu suntem un cuplu exemplar, si nicidecum acel gen de iubiti din filmele americane care fac furori in ultimii ani. Daca ne intrebati,  v-am raspunde ca in cazul nostru romantismul are o definitie mai aparte si pastram conceptul numai pentru noi.

Adevarul este ca de doi ani ne iubim in felul nostru, cu tinut de mana cat de mult posibil, pisiceala si iubeala cat cuprinde, momente mici apreciate si rabdare reciproca. Nu suntem perfecti si nici nu tindem catre; de ce am face-o, cand suntem atat de fericiti in imperfectiunea noastra?

 
Am realizat subit ca exact in urma cu 3 ani m-am apucat de blogging, mai exact cam pe 16 octombrie 2009. M-am tot gandit la asta in ultimele luni, dar, recent, mi-a scapat total din minte. Cred ca asa se intampla cu lucrurile mari: ne gandim la ele in mod repetat si entuziast pana atunci cand incep sa se intample.
Mie imi place sa imi arhivez viata. Poate suna ciudat, dar da. Cititorii mei care din plictiseala sau din placere imi acceseaza periodic blogul probabil au observat pasiunea mea pentru povestiri, trairi, opinii de tot felul, evenimente importante, pe scurt, pentru tot ce inseamna amintiri. Nu vreau sa pierd nici un moment din ce poate insemna viata mea si trag cu disperare de orice lucrusor sau cuvintel care imi poate reaminti de o anumita prietena, cunostiinta, relatie, perioada de timp, realizare, durere etc.
Pe blogul aceasta si pe cel vechi am tinut un fel de "insectar". E cam urat spus, pentru ca, de fapt, prin acest concept, desemnez intr-un mod stangaci toate amintirile mele semnificative puse bine la pastrare. Le rasfoiesc din cand in cand, ma uit la data, la exprimari, parca ma vad in fata calculatorului (ulterior a laptop-ului) scriind incantata sau neagra de suparare despre ceva ce ma marcase. Adaug de fiecare data la el cate o mica fiinta, adica o particica din mine, si o impartasesc cu cei care vor sa vada si cu mine, cea de peste luni sau ani, care cu siguranta isi va dori sa revada tot. Blogul asta e un insectar, dar e plin de fluturi. Din stomac, din imaginatie, sau din suflet, cu drag sau cu furie. Oricum, cu intensitate.



Am fost mereu genul de om foarte radical si pragmatic din unele puncte de vedere si am mers des pe principii de genul "ochi pentru ochi si dinte pentru dinte". In orgoliul si in judecata mea, un obraz deja plesnit nu il cere intors si pe al doilea, ci mai degraba tipa pentru o razbunare pe masura palmei date. Cu remuscari sau fara, recunosc, si eu am fost rautacioasa, am intins curse oamenilor care la randul lor m-au facut sa alerg pana am picat lata si am aruncat diverse pastile unora si altora. Insa mi se pare de nejustificat si crud pana la Dumnezeu sa amesteci in toate aceste lupte de cand lumea si pamantul persoanele nevinovate sau neputincioase, numindu-le in sine ta "victime colaterale", de parca ai de dus un razboi cu intreaga lumea, si nu o antipatie cu un singur individ. E ca si cum ai arunca acea pastila unui bolnav de cancer sau ca si cum ai provoca un invalid la o proba de rezistenta ca sa vedeti care poate mai mult. Jocuri josnice ale umanitatii, nimic mai mult.

Noua oamenilor ne este atat de usor sa ne pierdem pentru ca suntem facuti din lucruri mici micute, insesizabile pana si de cele mai fine lupe. Ne uitam gandurile pe peste tot pentru ca Doamne, sunt cu milioanele, si capul nostru este doar unul. Ni le cautam apoi disperati prin agende, post it-uri si alarme pe telefon, prin tot felul de aplicatii complicate, dar nu suficient de complexe pentru a detecta orice mic gandulet lasat intr-un colt intunecat al apartamentului. Apoi ne ratacim sentimentele. Ne gandim si ne razgandim, plecam de langa un om si ne intoarcem la el, pentru ca inimioara noastra este una si trairile noastre de zi cu zi incap cu greu in fiecare bataie a ei. Si cuvintele - astea parca sunt menite sa fie pierdute, uitate pe moment, uitate definitiv, sau, dimpotriva, imposibil de indepartat din adancul persoanei noastre. Le scriem prin jurnale, prin sms-uri, biletele, uneori cu mana ferma, alteori cu ea tremuranda, ca si cum am smulge din intregul univers cateva litere pentru a forma doua sau trei cuvinte insemnate. Si deseori ne pierdem cu firea, ceea ce pentru mine este similar cu pierderea de sine. Uitam cine suntem cand devenim nervosi, suparati, panicati, extrem de agitati, ingrijorati. In acele momente cred ca nu avem altceva de facut decat sa ne cautam pe noi insine in fiecare coltisor care poate insemna "EU". In familie, persoane iubite, activitati preferate, in lucrurile cu adevarat importante care ne definesc. Treptat, adunam cate un gand, cate un sentiment, ne gasim cuvintele si ne revenim. Dar de fiecare data trebuie sa pornim de la ideea ca suntem doar oameni, si da, ne pierdem atat de des incat ma mir ca mai reusim sa dam de noi. Ideea este ca ni se intampla si trebuie sa trecem peste. Pana la urma, asta este un lucru care ne defineste ca oameni: pana si cel mai pragmatic si mai organizat dintre noi uita unde se pune pe sine cateodata.


Stii ca ai crescut atunci cand timpul nu mai trece atat de greu si tu esti mai rabdator cu asteptarea pentru ca inveti sa te resemnezi cu unele lucruri. Parca cele 3-4 ore petrecute pe tren sau autocar in drumul spre casa nu iti mai par o vesnicie, parca cele 15 minute de stat la coada la supermarket sunt mai rezonabile si nici cursurile si orele petrecute la munca nu ti se par ca trec greu, ba dimpotriva, parca zboara, mai ales cand stii cate ai de facut si te rogi ca ora sa aiba mai mult de 60 de minute.
Stii ca ai crescut atunci cand incepi sa critici comportamentul celor mai mici ca tine, fie si cu cativa ani. Daca ii vezi pierduti prin facultate si fara nici un orar in mana, ii crezi ametiti. Daca auzi ca pica pe capete la o materie  la care tu ai luat o nota mare pentru ca ti-ai tocit coatele invatand, ii crezi puturosi sau iresponsabili. Dar mai ales stii ca te-ai maturizat atunci cand te uiti piezis la fetele de liceu care la 18 grade poarta fuste scurte de o palma. Nu ca n-ai fi purtat si tu la fel cand erai ca ele, dar parca nu erai chiar asa, nu? Stii ca incepi sa fii adult atunci cand poate tot ce faceai acum cativa ani acum ti se par a fi prostii fara sens sau, in cel mai bun caz, amintiri placute si amuzante de genul "ce fraiera puteam sa fiu cand eram pustoaica".



Din punctul meu de vedere, din seria celor mai idioate si nefondate convingeri nu fac parte cele rasiste, sexiste sau religioase, in mod uimitor. Spre exemplu, mi se pare mult mai prostesc din partea multor adulti sa creada si sa spuna ca relatiile de iubire dintre copii sau dintre adolescenti nu sunt relatii adevarate, sau ca ce traiesc ei nu e iubire. E adevarat, o despartire la varsta de 15 ani nu inseamna un divort, dar asta nu inseamna ca nu este dureroasa si deprimanta. E ca si cum ar spune ca acei oameni in miniatura se prostesc si ca de fapt nu au sentimente, ca nu stiu ce inseamna adevarata dragoste sub nici o forma. Va intreb: cati dintre noi ajungem la 20, 30, 40 de ani si stim? Cati dintre noi putem muri impacati si fericiti cu gandul ca da, am iubit asa cum trebuie si am fost iubiti? Pauza. Din aceste opinii despre relatiile copiilor, mai rezulta inca o aberatie imensa din partea adultilor. E clasica, trebuie s-o fi auzit toata copilaria voastra, at least i know i have: "ce stii tu ce sunt problemele? Ce, astea-s probleme?". Evident, faptul ca iei un 2 la matematica nu se compara cu o concediere atunci cand ai nevoie mai mare de un job, si nici moartea animalutului de casa nu se compara cu moartea unei persoane dragi. Asta nu inseamna ca un copil de 5-10 ani sufera mai putin ca parintele lui. Stiti cum e, fiecaruia ii da Dumnezeu atat cat poate sa duca. La 10 ani ti se frange inimioara pentru ca baieteii din fata blocului nu vor sa joace fotbal cu tine, iar la 20 te imbeti singur intr-un bar pentru ca te-au parasit toti prietenii. Intreb din nou: exista un "durerometru" sau un "problemometru" pentru a vedea a cui situatie este mai grava sau mai dureroasa? Asa ma gandeam si eu.
Dar cea mai idioata conceptie posibila mi se pare urmatoarea: "Si mai ziceai ca esti la facultate...Degeaba esti, ia uite in ce hal te enervezi!". Da, pe asta o spun in general oamenii in varsta sau cei care nu au studii. E ca si cum o diploma te-ar scuti de stres si te-ar face imun la probleme, suparari si nervi. Ca si cum foaia aia de carton te-ar face sa uiti sa injuri cand te enerveaza cineva peste masura si te-ar tranforma in cel mai calm om de pe fata pamantului. Tot din categoria asta fac parte parerile despre meserii. "Medicii sunt medici si nu trebuie sa fumeze" sau "Specialistii in comunicare sunt specialisti in comunicare si trebuie sa stie sa vorbeasca absolut cu oricine". De parca persoanele din aceste categorii nu ar fi tot cu oameni cu vicii, defecte, lipsuri personale sau profesionale ca oricine altcineva.
Poate chestiunile punctate de mine sunt minore, dar destul de iritante in opinia mea, avand  in vedere ca ori le vad zilnic in jurul meu, ori ma lovesc eu personal de ele. Cum ar fi sa traim intr-o lume in care sa nu ti se puna din start in fruncte o eticheta de genul "esti...deci nu ai voie sa..." sau "esti...si nu poti sa..."? Frumos, dar imposibil.



 

"Ea este Dana, colega mea" a fost refrenul care m-a urmarit jumatate de viata. Mai in gluma, mai in serios, aveam colegi care mi-l cantau, cunoscuti, apropiati. La inceput, mi s-a parut dragut sa am o melodie numai a mea (vorba vine; a mea si a inca nu stiu cator Dane), dar dupa ce de fiecare data cand ma prezentam se gasea cel putin o minte luminata si originala care sa zambeasca in barba si sa murmure "Ea este Dana...", m-am cam saturat de aceasta dedicatie.
Acum, dupa ani buni in care melodia nu s-a mai auzit la radio si nici pustoaica blondina din videoclip n-a mai aparut pe la tv, Florin Ristei a revenit in forta alaturi de Freestay cu "Ea a fost Dana", o continuare a proiectului de acum ceva timp. Si mi-a placut din nou. Pentru ca mi-a adus aminte de copilarie, de oamenii care imi fredonau melodia, de ciclul gimnazial in care o fata incepe sa viseze cu ochii deschisi ca va gasi intr-o buna zi in banca "o floare, chiar si o scrisoare". Apoi m-a lovit brusc realitatea la partea cu "ea a fost Dana", pentru ca mi-am dat seama ca da, chiar a fost, a crescut si mai incalta din cand in cand tocuri inalte si rochii mulate.
In seara in care am dat peste un preview al noului proiect, m-am gandit ca daca l-as avea in fata ochilor pe Florin, i-as multumi pentru acest refren care, asa cum am spus, m-a urmarit juma de viata. Paradoxal, la 10 minute dupa, am primit un friend request din partea lui si am profitat de ocazie pentru a-i spune acest lucru. Acum, dupa lansarea piesei, as dori sa mai adaug si un "mult succes pe viitor si la cat mai multa inspiratie pentru versuri la fel de lipicioase". Cat despre mine, sunt extrem de curioasa cine imi va canta de data aceasta ultimele versuri ale melodiei.

Ea este Dana
Si m-a schimbat
Ea este Dana
M-ati disperat
Ea este Dana
M-a terminat
Ea a fost fata
Si gata!

E ca si cum tu ar fi sa faci 5 buchete de flori intr-o zi, dar, la final, tu prezinti 10, si deja ai pregatite si fundele pentru cele din ziua urmatoare.
Oamenii care ofera tot ce au, ba chiar se chinuie sa isi intoarca intr-un fel sau altul buzunarele pe dos ca sa dea si mai mult, sunt pe cale de disparitie. Ceea ce nu este de mirat, pentru ca traim intr-o societate de o asa natura imputita, incat cel care sta cu mana intinsa doar primeste si nu apreciaza. Ba chiar baga in buzunar si mai asteapta sa scoti inca ceva cat mai repede. Si zicala aia despre "hai sa fim oameni unii cu altii" este calcata in picioare si arata de parca ar fi tarata prin toate santierele de muncitori lenesi pline de praf, transpiratie si nepasare.
Din pacate pentru mine, eu sunt acel gen de om care ofera mereu in plus. Si nu mi-au murit laudatorii, pentru ca numai bine nu mi-a fost. In liceu, pe langa temele mele, le mai faceam si pe ale unor colegi care nu se descurcau sau aveau nevoie de note de trecere. Colegialitate, solidaritate. In toate relatiile mele am fost mai intelegatoare decat imi permite caracterul si mi-am sustinut perechea asa cum au putut cele doua maini ale mele, unicul suflet si capul de pe umeri. Iubire, sprijin. In toate cele 12 clase nu m-am limitat numai la teme; am fost plina peste cap cu activitati extrascolare si am mancat voluntariatul pe paine timp de ani de zile. Partea proasta este ca mai nimeni nu a apreciat, si in spatele unor multumiri patetice de fatada, si-au facut loc cu coatele barfe, mistouri, rautati, pretentii mai mari si absurde, oale sparte in cap etc. Si poate unii nici macar nu s-au chinuit sa onoreze aparentele de rigoare.
Oamenii ca mine sunt prosti de buni in situatiile de genul. Cel mai rau este ca ni se da peste bot in mod regulat, dar noi nu ne lasam: totul trebuie pus pe tava, ba chiar si sub ea, indiferent daca e nevoie sau nu. Poate pentru cel care primeste nu valoreaza mult, sau poate mai deloc, dar pentru cel care ofera, pierderile materiale sunt majore. Ca sa nu mai spun de cele imateriale: timpul nu se intoarce inapoi si odata facute sentimentele si orgoliile praf, cu greu mai pot fi drese.
Cei care ofera mai mult decat au or sa dispara intr-o zi. Pentru ca, dupa atatea lovituri, nu vor mai putea ridica mai mult decat trebuie. Atunci o sa se vorbeasca despre ajutorul, loialitatea, iubirea, dedicarea, altruismul si omenia de alta data, la fel cum se vorbeste despre tinerii de acum zeci de ani. Fix cu aceeasi nostalgie sper sa se ofteze la fel de greu si sper sa doara lipsurile acestea la fel de tare cum i-au durut pe cei s-au vazut nevoiti sa renunte la ele, doar ca sa supravietuiasca sentimental si psihic intr-o lume in care nici buzele, nici sufletul, nu mai inteleg sensul cuvantelor "multumesc pentru tot!".


Pe Zully Mustafa si pe Alice Nastase le-am intalnit pe rafturile Carturestiului in niste zile de toamna in care aveam nevoie de gandurile lor si nici macar nu stiam acest lucru. Am citit "Strugurii s-au copt in lipsa ei", alaturi de "Nopti orientale" si "Dincolo de bine, dinacoace de rau" pe nerasuflate, ca si sufletul meu ar fi inspirat profund la prima pagina si ar fi expirat de-abia la frazele de incheiere.
Din pacate, asa cum am spus-o de multe ori, timpul e crud cu mine in ceea ce priveste lecturarea unor carti pe placul inimii mele. Ma hranesc insa din amintirea celor pe care le-am citit si din recomandarile pe care le fac prietenelor sau colegelor mele in materie de lectura. Despre Zully Mustafa nu am mai auzit mai nimic de cativa ani, dar de Alice Nastase mai dau pe Facebook, ma lovesc de articole pe care ea sau celelalte fete din redactia revistei "Tango" le publica. Ma mai opresc la anumite link-uri sau citesc doar lead-ul postarii, cat sa simt putin gustul, iar apoi sa ma retrag  in liniste la activitatile mele. Aseara am dat peste cateva ganduri de toamna pe care sigur le intalniti pe revistatango.ro, daca rasfoiti bine. Ca in cazul tuturor cartilor semnate sau a povestirile adunate de Alice Nastase, le-am parcurs din priviri incuviintand din cap dupa fiecare rand "da, da, da", la fel cum in urma cu cativa ani sufletul meu tolanit in pat se regasea in fiecare rand din "Dincolo de bine, dincoace de rau". Pentru ca, in fond, cu toate suntem femei, si nimic din ce e femeiesc nu ne e strain :).

"Simt primavara in ceturile reci ale lui Faurar, demasca toamna dupa felul in care suna lumina in frunzele plopilor si stiu ca e iarna inainte ca ea sa-si scuture cercelul solstitiului din ureche." - Angelica Lambru (articol integral aici)

"Toamna vroia să pară sobră, dar eu știam ca ea se joacă – avea raze aurii și sute de culori, apusuri frumoase și ne aducea mere coapte, cu nuci, miere și zahăr pudră presărat…" - Zina Zen (articol integral aici)


Am ajuns in sfarsit la ea. Poate ar fi trebuit sa o fi scris in urma cu ceva timp, sa fi publicat mai mult si mai des. Dar nu am facut-o. Si uneori regret, pentru ca multe lucruri pe care vreau sa le povestesc aici se pierd in orele mele petrecute la birou sau la facultate, dar alteori nu am nici o remuscare, pentru ca stiu ca nu consemnat aici decat ganduri pe care le-am considerat demne de povestit.
Au fost 100 de postari scrise deseori la sentimente puternice, de genul furiei sau extazului, postari scrise in momente de liniste, din comfortul casutei mele sau din deplasare, postari scrise mai la oboseala, mai in momente in care nici sa ma ridic din varful patului nu-mi ardea. Nu stiu daca sunt cele mai reusite, dar cu siguranta fiecare articol are intensitatea lui, mai redusa sau mai puternica, pentru ca fiecare reprezinta o mica parte din defularile mele si, de ce nu, din micile si ocazionalele mele frustari ca nu m-am facut "scriitoare", precum imi doream cand eram mica. Dar cine stie, poate pana la postarea cu numarul 200, o sa tin in mana un mic volum propriu de proza sau poezie; daca nu, o astept pe cea de-a 300-a, 400-a, etc. Pana atunci, ma bucur de acest numar ca un copil de ziua lui de nastere si imi doresc un sincer "la cat mai multe!"si poate si mai dese.

Thinking is more interesting than knowing, but less interesting than looking.
 
Goethe.



Imi place sa cumpar si sa trimit felicitari. De-alea frumoase, nu banale sau de "un umor neamuzant". Simple, dragute, din tot sufletul. Mi se pare ca au efect mai mare decat un telefon sau un sms de "la multi ani!", cu atat mai mult decat o postare superficiala pe Facebook. Cel putin asta cred eu si sper ca asta si transmit.
Eu intorc felicitarea pe toate partile pana ma gandesc ce sa scriu, pentru ca spatiul e limitat, am dreptul la cateva cuvinte si vreau sa le aleg pe cele mai potrivite, cu toate ca nu poti cataloga sentimentele pentru o persoana potrivite sau nepotrivite. Si detest felicitarile cu mesaj prestabilit, fara un minim efort de cateva ganduri scrise de mana. Le vad ca pe o tentativa superficiala de personalizare, ca pe un izvor neinspirat de urari din partea unor oameni care nu vor sa se straduiasca. Ii cumperi asa ceva doar cuiva pe care dai la propriu 2 lei - banii de timbru.
Apoi imi place sa lipesc plicul in dulcele stil clasic: sa dau cu limba pe marginea lui pana ma apuca strambaturi de la gust. Am emotii de fiecare data cand trec adresa, mi-e sa n-o gresesc. Imi tremura mana mai ales cand trimit ceva in Constanta, la propria mea adresa, pentru ca stiu sigur ca va ajunge in mainile cuiva drag. Si inevitabil am probleme cu timbrele, care au cam aceeasi soarta precum cea a plicului. Norocul (sau nenorocul) meu este ca destinarul nu imi vede fastaceala din spatele scrisorii. E doar o felicitare, dar imi place sa arate cat de "iubibil" posibil (ca tot e un termen la moda) si ma trec toate apele cand gresesc vreo litera sau inimioara de la sfarsit nu-mi iese bine.
Trimiti felicitari doar oamenilor pe care ii iubesti, celorlalti le trimiti cartoane banale umplute cu poze infatisand buchete anoste de flori, fete zambitoare sau glume legate de varsta. Te chinui sa "photophopezi" manual plicul pana cand iese exact ca cel pe care ai vrea tu sa-l primesti de la cineva drag. Si parca cel mai greu iti este cand completezi numele expeditorului, pentru ca na, e de la tine. Si o faci cu un ranjet imens pe buze.
Eu imi trec foarte rar numele pe un plic. De 10 ani folosesc formula pe care mi-o amintesc intotdeauna de la matusa mea: "Expediaza o ratusca, nu deschideti ca va musca!". Dar din nou, doar oamenii pe care ii iubesti primesc asemenea ratuste, restul vor avea intotdeauna mesajele prestabilite care musca la propriu, in sensul urat si dur al cuvantului.

Pe Richard Clayderman l-am descoperit din povesti. Prima data, se facea ca ma balansam la o terasa cu prietenele mele intr-o seara de vara, savurand cate un cocktail rece si vorbind cu atata pofta despre noi si altii, de zici ca se luptau pisicile la gura noastra. Ce e drept, cam asa se intampla de fiecare data cand ne vedem dupa multa vreme. Si in pauzele dintre subiecte, se auzea o melodie care ne calma patosul de vorba si ne redadea suflarea.
A doua oara, se facea ca eram cu iubitul meu intr-o dupa-amiaza calduroasa, eu jucandu-ma cu paiul intr-un frappe si el deschizandu-si berea, la fel, vorbind de-ale noastre, pupicindu-ne si urmarind trecatorii. Mancam amandoi romantic dintr-o pizza, un fel de poveste urbana in genul "Doamna si vagabondul", numai ca fara spaghette. Chiar si asa, tot ajungeam botic in botic dupa fiecare inghititura de mancare. Si fundalul muzical parca ne indemna sa ramanem asa lipiti acolo.
Ambele povesti au in comun terasa La Balansoar din Mamaia, locul in care asta-vara probabil se putea asculta cea mai relaxanta si mai frumoasa muzica din toata statiunea. Mi s-a parut mie ca erau melodii de poveste, si, de atunci, de fiecare data cand aud pianul lui Clayderman, parca revad acele momente frumoase pe un fundal roz pal si cu putin praf magic de zane presarat printre oamenii din ele. Uneori mai ascult melodiile la birou, in timp ce lucrez sau sunt agitata. Parca ma rup putin de lume si ma invaluie din primele secunde o stare pe care o capeti atunci cand asculti finalul fericit al unui basm sau al unei povesti de dragoste. Pianul lui Clayderman este o poveste pentru fericiti, pentru indragostiti, dar mai ales, pentru visatori...

Daca oamenii n-ar face niciodata lucruri prostesti, nu s-ar mai intampla nimic inteligent in veci.
 
Ludwig Wittgenstein



Exista genul de oameni care nu pot sa treaca peste. Eu fac parte dintre ei. Nu pot sa trec peste o jignire profunda, la fel cum nu pot uita nici un ajutor imens acordat din tot sufletul intr-un moment in care aveam nevoie de el ca de aer. Insa exista acele persoane care nu pot uita lucruri marunte sau evenimente care au ramas undeva in urma. Trag de ele in permanenta, cauta pretext de reactualizare si isi construiesc alte momente noi in jurul celor vechi. Isi aduc aminte cu regularitate de cineva cu care au avut ceva, dau paginile de internet cu fundu-n sus numai-numai sa le gaseasca, susotesc in urechile altora cuvinte strategie doar-doar or mai afla ceva, se hranesc cu detalii din vietile unor persoane care le-au lasat de mult in urma.
De acest gen de oameni imi este mila. Exista o gama variata de citate care sustin ideea ca nu poti pasi mai departe catre viitor daca lasi usa dinspre trecut deschisa, pentru ca face curent, si curentul te trage vesnic inapoi. De ce ai vrea sa urmaresti in permanenta pe cineva care te-a uitat atunci cand poti face totul ca sa ii tii langa tine pe oamenii care isi amintesc zilnic de tine si iti arata acest lucru? De ce ai vrea sa mergi de fiecare data pe strada cu privirea pieduta si cu gandurile mozolite de trecut, cand poti sa privesti inainte si sa vezi cum ti se zugraveste viitorul in fata ochilor? N-am sa inteleg in veci. Am pus intotdeauna pret pe amintiri, dar atunci cand acestea costa mai mult decat clipa sau ziua de maine, n-am sa scot sub nici o forma bani din buzunar pentru o asemenea risipa sufleteasca si psihica.

"In anii '60, tatii americani vorbeau, in medie, 45 de minute pe zi cu copiii lor. Astazi, cifra echivalenta e de 6 minute" (Ridderstrale & Nordstrom - Funky Business). Dezamagitor. Ai crede ca odata cu toate telefoanele cu mii de optiuni si minute, cu tot internetul, cu toate mijloacele de transport posibile, parintii pot face mai mult pentru copiii lor din anumite puncte de vedere. Well, they just can't.