Se afișează postările cu eticheta rasfat. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta rasfat. Afișați toate postările
Adulţii la care se manifestă sindromul Peter Pan sunt cei care, asemenea personajului de poveste, refuză să crească. Orice acţiune ce implică asumarea unor responsabilităţi, pe cont propriu, nu are nicio şansă în faţa acestor adulţi doar în buletin, cu vârste cuprinse între 25 şi 39 de ani. Continuă să se comporte ca nişte adolescenţi şi trag de timp pentru a mai putea să copilărească o vreme, motiv pentru care sociologii i-au botezat generic şi „adultescenţi“. (continuarea aici)

Sunt convinsa ca mama nu a vrut sa munceasca de la 16 ani, doar ca nu avea ce manca. Si stiu ca si tata a avut multe zile proaste in care prefera sa stea sub plapuma si sa nu mearga la job, doar ca in camera alaturata era odrasla lui care incepuse sa bombane ceva despre plecatul de acasa si mutatul in Bucuresti. Ceea ce vreau sa spun este ca nu suntem noi cea mai imatura generatie, suntem fix la fel ca restul, nici ai nostri nu au vrut sa creasca, oamenii din toate timpurile au vrut sa ramana copii. Dar stiti ce? Cu toate ca nu le-a placut, ei nu s-au impotrivit cursului firesc al vietii, n-au avut dupa ce fusta de mama exagerat de blanda sa se ascunda si au pasit cumva in viata de adult, cu stangul sau cu dreptul, si cu genunchii tremurand.

Nu stiu cum se face, dar generatia mea e alergica la responsabilitati. Simptomele sunt urate rau de tot: depresii cand vine vorba de invatat ceva, asurzire la ofertele de joburi si senzatii puternice de greata (uneori si paralizie) atunci cand vine vorba de avut grija de o casa. Paradoxal, suntem insa suficient de maturi pentru orice poate contine alcool, clar adulti atunci cand vine vorba de sex neprotejat, iar tigari fumeaza orice smecher inca de la 12 ani.

N-am imbatranit inainte de vreme, chiar nu, doar ca nu inteleg cum un adult in adevaratul sens al cuvantului agata o femeie intr-un bar cu banii parintilor, ca sa o duca apoi acasa la ai lui pentru o noapte. A doua zi, daca mama lui e de treaba, o sa ii faca domnisoarei o cafea de dimineata sau poate si niste clatite. Ideea este ca nu suntem "adultescenti", asta e o prostie, suntem doar rasfatatii societatii moderne. Noi suntem generatia lui Peter Pan pe timpul zilei, doar ca sa ne ocupam noaptea cu lucruri pe care, in mod normal, oamenii de varsta Capitanului Hook le-ar face. Dar ghiciti ce? Ceasul din burta crocodilului ticaie, si ticaie, si ticaie...

Am fost toata viata mea genul de om care isi face planuri pentru aproape orice: pe ce anume sa cheltui salariul, cum imi organizez programul de weekend sau orele de invatat in sesiune, ce sa raspund la anumite intrebari pe care le anticipez in unele situatii etc. Inevitabil, din planurile mele nu au lipsit zilele de nastere la care ma gandeam cu cel putin o jumatate de an inainte. Si uneori a iesit bine, alteori nu. Anul acesta am fost insa prea obosita pentru planuri. Mi-am spus "let it be!" si m-am aruncat cu capul inaintea zilei de luni, 12 noiembrie, asa cum nu am mai facut-o niciodata. Si nu am ramas dezamagita, ba dimpotriva, surprizele si clipele petrecute alaturi de oameni dragi mie au valorat de o mie de ori mai mult decat toata organizarea mea minutioasa din trecut.
Habiba si Suri nu s-au dat in laturi de la cadouri pisicoase nici anul acesta. Bine, le-am ajutat si eu indirect, pentru ca mi-am miorlait de luni de zile in stanga si in dreapta pasiunea pentru cupcakes intr-o maniera obsesiv-compulsiva. Dar cine a avut urechile ciulite a auzit si cine a avut sufletelul pe pozitii a actionat. Si asa se face ca m-am trezit eu luni dimineata si m-am indreptat cu ochii lipiti spre bucatarie. Pe masa, numai lucruri care mi-au scos chitaieli indelungate: un mic dejun la care viseaza orice fata. Si mai ales eu: pentru cateva minute, am fost in raiul cupcakes-urilor!!!



Cu toate ca am mers la munca de ziua mea, nu a durut nici un pic, daca pot sa spun asa :). Si pentru ca sunt cea mai mica dintre fete, am luat toti pupicii, imbratisarile, urarile si cadourile ca pe un maxim rasfat din partea lor. And believe me, nu exista lucru mai placut decat sa stii ca poti sarbatori anumite momente mai intime cu persoanele cu care imparti biroul pentru mai bine de jumatate de zi, si nu numai reusitele profesionale.



Ziua s-a incheiat perfect alaturi de iubitul meu care s-a prezentat emotionat cu un parfum pe care mi-l doream mult. Ca orice barbat, a intrebat de zeci de ori daca imi place, cu toate ca in urma cu putin timp il tarasem prin tot mall-ul cu cateva pungi de shopping si o mostra din parfumul de care m-am indragostit. Deci, cum as putea sa nu iubesc un barbat atat de atent si de grijuliu? :)

Concluzionand pisicos, am implinit 21 de ani in compania oamenilor la care tin, si asta e mare lucru. Eu stiu asta. Sunt cei care isi aduc aminte de mine in fiecare an si care fac tot posibilul sa imi marcheze cat mai placut posibil ziua de nastere. Pentru lucrul acesta le multumesc nu doar o data pe an, ci de nenumarate ori in sinea mea, ori de cate ori ii privesc sau ma gandesc la ei. Mi-as mai fi dorit eu prin preajma mea cateva persoane de suflet, dar cred ca va trebui sa ma obisnuiesc cu departarea si sa ma multumesc doar cu urari virtuale sau prin telefon, care, de fapt, s-au dovedit a nu fi rele deloc. Mi-am petrecut minute in sir privind "la multi ani!"-urile curgand pe Facebook, raspunzand cu un "daaaa?" lung si intuitiv la telefon sau multumind tuturor celor care mi-au trimis mesaje. A fost cu siguranta cea mai placuta si linistita zi din an in acelasi timp, dar exact cand incepusem sa ma obisnuiesc, s-a terminat. Dar nu e nimic, va urma alta la anul. Promit, la fel de neplanificata!
Anul trecut cand m-am mutat in Bucuresti am avut impresia ca am fost taiata de la portie in legatura cu tot ce inseamna copilarie. Nu ma asteptam sa mai fiu pisicita, sa mai lenevesc, sa fac figuri la mancare, sa fiu rasfatata etc etc etc. Insa, dintre toate mofturile copilariei, cel mai tare am bocit dupa venirea lui Mos Nicolae/Mos Craciun/Iepurasul. Si daca cei din urma mai soseau cand ajungeam acasa in Constanta, la primul chiar nu ma mai asteptam.
Anul trecut am fost trista nonstop incepand cu ultimele zile din noiembrie. Pentru unii e normal sa nu mai vina Mos Nicolae sau sa primeasca bani in schimbul dulciurilor. Pentru mine nu este. Am fost destul de afectata in adancul sufletelului meu, pana cand, in dimineata zilei de 6 decembrie, m-am trezit si am pasit somnoroasa si infofolita catre bucatarie. Imaginea unui pungute mici in cizmele mele m-a facut sa imi frec bine ochisorii lipiti. Stupoaaaare!!! Venise Mosu'! Cu cioco, portocala si banana! In mod normal, daca as fi primit asa ceva cand eram in Constanta, as fi plans de nervi si as fi strambat grav din nas. Dar cum eram foarte departe de casa, a fost cel mai frumos cadou pe care as fi putut sa-l primesc! Mosu' Delia ranjea in sufragerie...Si cand am ajuns seara acasa, venise si Mosu' Habiba ( cu o mica intarziere caci nu fusese in oras ). Si am fost la fel de fericita. In contextul acela, nu am putut sa nu iau si eu prajituri :D.
Eu il astept pe Mos Nicolae si in seara asta si in toate serile de 5 spre 6 decembrie din viata mea. Anul asta stiu sigur ca o sa primesc cadou o ultima zi de munca la Romtelecom ( chiar maine ) si un inceput de vacanta bine meritata. Pentru ca am fost preaaaa cuminte in 2011! :D