Se afișează postările cu eticheta sfaturi. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta sfaturi. Afișați toate postările
Cu toate ca este mai bine ca uneori sa ascultam de cel patit pentru ca nu avem timp sa facem toate greselile din lume, preferam sa acceptam provocarea timpului si sa ii dam inainte. N-am intalnit om care sa nu spuna ca ar avea nevoie de un sfat in legatura cu ceva anume, in schimb, pot sa ii numar pe degetele de la o singura mana pe cei care au si luat in considerare parerile altora atunci cand le-au cerut.

Asa am ajuns la concluzia ca, in unele situatii, cele mai bune sfaturi sunt cele pe care nu le dai. Pareri pe care simti nevoia sa le impartasesti unei persoane apropiate, deoarece o vezi ca da cu batul in balta chiar in fata ta, dar pe care ti le mormai in minte si mergi mai departe. Dincolo de conceptia ca asta ar putea fi un indicator clar pentru egoism si rautate, eu zic sa dam iadul la o parte si sa privim partea ingereasca a deciziei. Exista oameni care trec prin viata persoanala/profesionala (sau poate chiar prin ambele) cu ochelari de cal la ochi. Si poate bine fac, pentru ca vietile si relatiile noastre sunt aparte. Din pacate, nu sunt chiar atat de unice, pentru ca incercarile prin care trecem la un moment dat le-au dat bataie de cap cu siguranta si milioanelor de oameni de dinaintea noastra (cam nimic nu e mai nou sub soare, si nici sub luna). Doar ca unii prefera sa puna mana si sa se arda singuri, chiar daca au vazut cu ochii lor cicatricile celor patiti. Si poate este mai bine sa faca asta decat sa urmeze parerea ta. Daca nu vor atinge focul, vor spune ca este vina ta. Daca il vor atinge si ii va durea, vor spune ca tu esti vinovatul. In ambele cazuri risti sa pierzi o persoana draga tie, doar din cauza unui singur foc, si in viata au loc incendii mult mai mari. Nu e mai bine, deci, ca in unele situatii sa stai langa oameni si sa le bandajezi ranile in tacere, decat sa nu ii mai ai langa tine pentru ca ai preferat sa le arati toate scanteile din vietile lor?

*observatia nu este universal valabila.

alice in wonderland, black and white, disney, girl, movie - inspiring animated gif picture on Favim.com
22:58

Eu si mama suntem o echipa. Ne enervam, ne suparam, ne mai certam cateodata, dar trecem peste orice. Suntem tari ca piatra, pentru noi orice problema are rezolvare, suntem "hardcore". Tata...eh, tata e si el pe aproape.

In copilarie, pana tarziu in adolescenta, obisnuiam sa evit sa ii spun prostiile mele lui tata. Pentru el era o adevarata tragedie cand luam cate un 7 la matematica, cu toate ca a fost nota care m-a urmarit toata scoala generala. Eu m-am resemnat destul de curand, lui i-au trebuit ani. Gesticula nebuneste din tribuna pe vremea cand jucam tenis de camp si greseam cate o serva sau o lovitura de dreapta si a fost la un pas de figura lui Andy Anderson din "Viata cu Louie", aceea de a-l da afara pe antrenor de pe teren si de a-i lua locul. M-a exasperat toata adolescenta mea cu privire la haine si machiaj: fusta ba prea scurta, ba prea lunga, rau ca bluza era pana la buric, rau ca era prea lalaie, blugi fie prea mulati, fie prea evazati. Insa cel mai grav este atunci cand ma imbolnavesc: orice amarat de virus se transforma intr-o adevarata tragedie pentru el si intr-o bataie de cap pentru mine care dureaza saptamani.

Asa se face ca a trecut o luna de cand am luat varicela si nu i-am spus tatalui meu. Intre timp chiar mi-a trecut, mi-au ramas cateva semne, m-am apucat sa le si tratez. Si tata nimic. Pana de curand evitam sa ma plang la el despre problemele mele pentru ca miroseam deja cearta, morala si nu stiam cum sa scap mai repede. Apoi am inteles ca de fapt ma durea in cot de toata palavrageala, dar parca ma intepa inima de fiecare data cand ii vedeam ridurile de suparare si ingrijorare din cauza mea. Am realizat tarziu ca incerca sa isi ascunda teama pentru mine in propriile ganduri tacute pe care eu le citeam drept incruntari sau in tentativa de a-si gasi cuvintele in sunete grave pe care eu le auzeam a fi bombaneli. Ceea ce am crezut multa vreme ca este o placere pentru morala si batut la cap, s-a dovedit a fi doar o grija pana la capatul pamantului si inapoi. Ceea ce am crezut ca este dur si insensibil la imbratisarile (rare, ce-i drept) si sentimentalismele mele de copila n-a fost decat multa dragoste careia pur si simplu nu ii putea pune straie verbale. Ceea ce am crezut ca este rezistenta la orice prostie de-a mea s-a dovedit a fi un sfat parintesc important fara de care acum n-as mai fi fost cine sunt.

Eu si mama suntem o echipa. Noi le facem, noi le desfacem. Tata...eh, tata e antrenorul pentru ceea ce urmeaza in viata. El e un urs morocanos pe dinafara si un pisoi din care afara de sensibil care se framanta nonstop pentru puiul sau. Si cu toate ca nu stie multe despre greutatile sau traznaile mele, este la fel de "hardcore" ca mine si mami.


23:54
Cand personajul Cristina din “Grey’s Anatomy” a fost abandonata si inconjurata de o gramada de probleme printre care si experienta unui avort prin care ar fi crezut ca trebuie sa treaca singura, doctorii i-au spus ca are nevoie de o prietena, o persoana care sa fie acolo pentru ea: sa o duca acasa dupa operatie, sa aiba grija de ea cateva ore, sa fie gata sa intervina in caz de ceva. Cristina a avut persoana ei...imi place sa cred ca am si eu persoana mea.
Cu totii avem nevoie de astfel de oameni in vietile noastre. Ne place sa credem ca daca impartim cateva amintiri si experiente neplacute, durerea sau fericirea ne leaga pe viata. Obisnuim sa judecam cantitativ, ne e greu sa lasam in urma pe cineva cu care ne intersectam zilnic si care in loc sa fie langa noi din toate punctele vedere, ne priveste lung si arunca un « o sa fie bine... » anemic, fara ca macar sa stie despre ce e vorba. Acea persoana pune mereu intrebari cand te vede ca ai o fata lunga, cand te vede ca te misti in scaun intr-un fel in care nu o faci de obicei sau cand observa ca esti panicat. Te asculta fara sa judece, te asculta fara sa iti dea senzatia ca ii faci rana la urechi, te asculta cu atentie iar apoi te sfatuieste cu patos si sinceritate, fara nici un interes personal.
Cu totii avem nevoie de persoana aceea speciala din viata noastra, persoana care sa te ia de umeri cand esti panicat si sa iti spuna « o sa se rezolve, m-am rugat pentru tine ! », si sa stii ca vorbeste intr-adevar serios, pentru ca ai sunat-o cu o seara inainte panicata si obosita si satula si a empatizat cu tine, ba chiar te-a calmat. E persoana aia pe care o vrei langa tine la nunta ta, in camera in care te pregatesti turbata pentru ca ai impresia ca ai transpirat rochia, ca ti s-a intins machiajul si ti s-au pleostit florile din par. O vrei pentru ca stii ca e singura ca o sa iti spuna ca esti cea mai frumoasa mireasa si ca o s-o si crezi !
Vrem persoana care sa ne fie constiinta uneori, sa ne spuna cand exgeram sau cand judecam prea aspru, sa traga frana in locul nostru cand pierdem controlul si nu ne dam seama. Vrem persoana cu care sa simtim ca face « click », ca suntem pe aceeasi unda, pe care sa o vedem cum zambeste uimita si face ochii mari de surprindere pentru ca se identifica in anumite situatii cu noi. Este persoana de care te-ai atasat atat de tare, incat de la telefoane de serviciu sau proiecte, ai ajuns s-o suni numai ca sa vezi ce mai face prin casa sau daca s-a scarbit de vreun curs anume. Si asta numai pentru ca te-ai obisnuit sa te asculte, sa chicoteasca la rautatile tale si sa ti le inteleaga uneori, sa se uite urat la tine cand intinzi coarda si, mai ales, pentru ca te-ai obisnuit cu gandul ca tot ce ii spui ramane intre voi.
Eu am persoana mea care astazi implineste 22 de ani, desi nu vrea, pentru ca, dintr-un motiv ciudat pe care il stie numai ea (si imi rod unghiile numai ca sa nu incerc sa judec si macar de ziua ei sa fiu ca ea !!!), nu ii plac numerele pare. La multi ani, Denna! Iti doresc tot binele din lume si sunt sigura ca o sa il ai, pentru ca oameni buni atrag lucruri bune. Iti doresc sa fii fericita in felul in care iti doresti tu, sa fii sanatoasa pentru ca te chinui atat de mult sa ma convingi sa mananc chestii eco si bio si ar fi paradoxal daca te-ai imbolnavi tocmai tu, sa fii frumoasa si stralucitoare si sa fii acea persoana pentru toti oamenii pe care ii iubesti!
P.S: paradoxal, dupa atatea zile si ore petrecute impreuna la facultate sau la birou, dupa aproape 2 ani de cand ne cunoastem, avem o singura poza amarata impreuna...totusi valoreaza mai mult decat albume intregi cu alti oameni...


00:01
Cand Denna m-a intrebat daca i-as reprosa ceva tatalui meu atunci cand s-ar afla pe patul de moarte, am ramas blocata si daca nu as fi inceput sa lacrimez usor, as fi vazut negru in fata ochilor...
Eu nu am avut niciodata o relatie foarte deschisa cu tata, adica nu in felul in care mi-as fi dorit eu. Nu i-am cerut niciodata sfatul, parerea, am avut nenumarate certuri mai mari sau mai mici, milioane de divergente de opinie si chiar cateva zile in care eu am refuzat sa ii vorbesc. M-a batut la cap toata viata mea sa invat, sa fiu cuminte, sa am grija de mine, sa fiu un om discret, sa am capul pe umeri si sa fiu o persoana buna. Nu mi-a placut matematica din cauza lui, pentru ca mi-o preda acasa in timpul claselor 1-4 si eu nu o intelegeam, el tipa la mine, eu eram terorizata. Nu puteam sa port fuste scurte pe strada pentru ca el nu ma lasa...ca sa fiu in pas cu lumea si cu moda, ma schimbam de haine la scoala. Ma certa mereu cand raceam si imi baga mereu aceeasi placa: "Ai racit! Tu stii unde ai racit, dar nu vrei sa spui!". Si de fiecare data cand treceam strada ma oprea si imi spunea: "Te opresti si te uiti. Nu treci cu turma de prosti si daca iti spune cineva "Dana, hai acum!", nu te iei dupa ala. Te opresti, te uiti in stanga, te uiti in dreapta, dupa aia te uiti iar in stanga si dupa aia de-abia treci. Nu uita sa pui piciorul pe trecere! Nu fugi, dar nici nu te misti ca melcul, ca pe zebra nu defilezi. Si sa fii mereu cu ochii-n patru, stanga, dreapta, stanga, dreapta!". Dar cel mai grav lucru din relatia noastra de tata-fiica nu erau cicalelile lui permanente si nici nemultumirea lui vesnica ( i-am aratat carnetul plin de 10 la sfarsitul unui an scolar si mi-a spus "Ah...puteai mai mult! ), ci faptul ca nu imi arata si nici nu imi spunea vreodata ca ma iubeste. Bine, poate doar in contextul in care faceam vreo prostie si auzeam ceva de genul "Eu si maica-ta te iubim orice ar fi, bai copil prost!". Niciodata altfel.
Am petrecut 20 de ani cu gandul ca am o relatie rece cu tata, ca poate tine la mine ca orice parinte la copilul lui, dar ca nu mi-o arata, cu gandul ca voi avea o gramada de reprosuri sa ii fac daca as sta intr-o zi la o discutie serioasa cu el. Pana cand in noiembrie am vazut partea cu tata din filmuletul de ziua mea pe care mi l-au pregatit prietenele mele...si m-am inmuiat de tot, si mi s-au dus naibii convingerile pe care le aveam de ani de zile, si am plans ingrozitor de mult si de puternic. Nu ma asteptam la cuvintele lui, la privirea lui, la nimic. Din momentul ala am realizat ca am fost, intr-adevar, un copil prost. Dintr-o gramada de puncte de vedere in ceea ce il priveste pe tata. Probabil cel mai grav este faptul ca l-am criticat ani la rand, ca erau momente in care nu il suportam. Pana cand mi-am dat seama ca sunt exact ca el, ca ii sunt leita, indiferent cat de mult mi-ar placea sa cred ca seman mai mult cu mama. Si eu as insista ca progenitura mea sa invete matematica, pentru ca e a dracu' de importanta. Nici eu nu mi-as lasa fetita de 12 ani sa poarta fuste de o palma in public, si spun asta fara sa devin parinte, pentru ca deja critic pustoaice care se imbraca sumar. Si eu as fi suparata cand copilul meu ar fi racit, si as fi speriata, mai ales daca as fi stiut ca a avut astm in urma cu ceva ani, asa cum am avut eu in perioada scolii generale. Pentru ca tata stia ca la 10 ani aveam crize, ca nu puteam respira noaptea si dormea pe jos, langa patul meu, numai ca sa fie sigur ca e langa mine mereu. Si da, da pana la Dumnezeu, si eu mi-as bate la cap odrasla sa invete sa traverseze strada, ca sa nu ma cheme cineva vreodata sa ii identific cadavrul la morga. Si niciodata nu i-as spune ca e cel mai bun si nu l-as acoperi de laude, pentru ca vreau sa fie in esenta primul, nu doar cu numele. Si mai mult ca sigur nu i-as spune zilnic ca il iubesc...
Am facut prostia imensa de a critica ani la rand persoana cu care seman cel mai mult pe lumea asta. Sunt tata din atatea puncte de vedere. L-am mostenit mai bine decat si-ar fi dorit chiar el. Imi terorizez prietenul sa invete si sa fie cineva in viata, il opresc de fiecare data la trecere si de cateva ori i-am tinut si polologhia pe care mi-o tinea mie tata fara sa ma imi dau seama de ce faceam, am cunostiinte fete care ma considera rece pentru ca nu sunt pisicoasa si pupacioasa. In acelasi timp, am avut mereu o judecata buna, am fost printre primii intotdeauna, am vointa de fier, stiu sa ma port in lume si stiu  unde vreau sa ajung si cum sa fac sa ajung acolo. Si daca m-ar tine sufletul si orgoliul i-as urla tatalui meu ca daaa, a avut dreptate mereu, si ca nimeni nu ar fi putut sa ma creasca mai bine ca el, ca sunt bine asa cum sunt si ca asta i se datoreaza numai lui si mamei, ca nu a gresit nimic in relatia lui cu mine, ca eu sunt "copil prost", ca am ajuns ca el fara sa vreau si ca nu pot fi mai mandra de atat. In schimb, pe felicitarea pe care i-am trimis-o cu ocazia zilei sale de nastere ( 5 aprilie ) nu am putut sa ii scrijelesc mai mult de un "Te iubesc, tati!". Dar sunt singura ca s-a prins si ca a inteles toate subintelesurile posibile, pentru el este cel care sunt eu de fapt, pentru ca sunt fata lui si stie ce stie...



Despre tata nu am scris niciodata nicaieri. Pentru ca am crezut mereu ca in momentul in care aveam s-o fac, as fi fost nervoasa. In schimb am plans de la titlu pana la ultimul punct, pentru ca ma gandeam ca nu, nu as avea nimic sa ii reprosez tatalui meu. Acum, cand implineste 52 de ani, i-as spune doar... "Buna, tati, iti spun la multi ani cu ocazia zilei de nastere...si ce sa iti zic mai mult...multa sanatate iti doresc, mult noroc in viata...neaparat ai nevoie de asa ceva...si...tot ce e bine. Altceva...te pupa fata ta. Sa ai grija de tine! Te pup si in locul lu' mama ca nu e langa mine aici...si...te iubim mult de tot. Te pup! Pa! :*".


00:01
Pe Grapefruits am cunoscut-o virtual acum doi ani, intr-o calduroasa noapte de vara. Dadusem peste blogul ei intamplator si primul articol pe care il citisem se numea "Am un bebe de relatie". Apoi a urmat o poezioara ale caror versuri imi mai trec si acum prin minte:

Imi pui piedica si cad:
Nu ma doare.
Intinzi mana si m-alinti,
Ceri iertare...

Am putere sa te iert,
Sa ma ridic...
Nu pot insa sa te cert,
Poate-un pic.

Imi pui piedica din nou,
Nu ma doare!
Am deja o rana,
Am si sare!"
Am notat-o intr-un carnetel si nu stiu daca versurile sunt exact asa cum le scrisese ea, dar mi-au intrat imediat la inimioara si se potriveau cu starea mea de atunci. Si am inceput sa tot citesc ce scria Grapefruits. In octombrie 2009 mi-am deschis blog si am prins curaj sa ii trimit comentarii. M-a incurajat raspunzandu-mi. De la ea am invatat sa scriu. Trageam cu ochiul la felul ei de a formula idei, de a aranja paragrafe, de a pune poze sau videoclipuri. Ii spuneam "Mama Grapefruits". Nu degeaba.
Exact acum un an, intr-o criza de panica provocata de situatia mea sentimentala de atunci, de bac, de admitere si de viitoarea venire la Bucuresti, i-am trimis un email cu id-ul meu si am rugat-o sa imi dea add. Au urmat cateva seri de barfe si de sfaturi, de confesiuni si de "spune ce ai pe suflet". Si de atunci de fiecare data cand am mai avut cate o intrebare, nu am ezitat sa i-o pun.
Zilele trecute a sosit in tara dupa luni bune in care a fost plecata in afara. Imi aduc si acum aminte ca imi spusese ca pleaca in Anglia la master cu mult timp inainte sa posteze pe blog, astepta sa i se clarifice situatia. Fusese un soc pentru mine: exact in perioada in care eu veneam in Bucuresti, ea se pregatea de plecare. Dar m-am descurcat. Si da...Ne zambeam complice una alteia ieri la Mc si ne bucuram una pentru fericirea alteia: ca ne-am adaptat fiecare la mediul ei, ca am invatat lucruri noi, ca suntem unde suntem, ca lucruri s-au aranjat. Am barfit un pic si cu Veve ( chiar daca se vrea a fi Giulia, tot Veve ramane! Ma chinui de mult sa ma vad si cu ea. Sa ne fie rusine ca am fost amandoua in Bucuresti si nu ne-am intalnit pana acum.) si Vlad si a fost placut. Pentru ca am fost doar noi 4. Poate a fost mai bine asa.
Imi doream de mult sa o cunosc personal. Grapefruits e o persoana care are mult de spus, asa, cu accentul ei usor moldovenesc si cu gropitele ei din obraji. As tara-o de mana la masa cea mai izolata dintr-o cafenea si as astepta multe raspunsuri din partea ei, fara sa-i pun intrebari. Ma bucur ca am vazut-o si sper sa mai am ocazia. Astept sa aud mai multe de la ea si sa-mi mai puna sare pe rana, asa cum a mai facut-o si anul trecut...

21:39
Copyright © 2015 Dana Carastoian | Designed by VeeThemes.com