La inceputul primei zile, Dumnezeu si-a suflecat manecile si
a creat cel mai pretios si apreciat dar al lumii: mama. A separat cerul de
pamant, pentru ca stia ca doar ea poate spune copilului ei povesti despre
ingeri si il poate invata despre ce e bine si ce e rau in lume. A separat
lumina de intuneric, pentru ca mama este ultima persoana care iti saruta fruntea
inainte sa te culci si prima care te imbratiseaza cand se crapa de ziua, pentru
ca doar ea te poate apara de visele urate din timpul noptii, dar si de monstrii
care iti tulbura linistea din timpul unei zile. Apoi, in a doua zi, Dumnezeu a
separat apele de sus de cele de jos si a pus cerul intre ele, pentru ca stia ca
stia ca soarele mamei va fi doar copilul ei si in ziua a treia a facut ca
pamantul sa devina roditor, pentru ca mama sa isi rasfete odrasla cu toate
bunatatile posibile. In ziua a patra, a creat luna si stelele si i-a dat mamei
puterea infinita de a-si sustine copilul sa le atinga. In urmatoarele doua zile,
a creat vietuitoare mai mici si mai mari, dar nici una atat de apriga in a-si
apara puiul precum este mama de om. Apoi a creat omul si l-a dat mamei in
grija, sa ii fie copil toata viata. In ultima zi s-a odihnit si a vazut nu
numai ca mamele sunt cel mai important dar pe care il putea face omenirii, dar si
ca mamele sunt chiar intregul univers, sunt cel mai important astru din viata
unui om.
La multi ani, mami! Ti-as oferi soarele de pe cer, dar nu ai nevoie, pentru ca stralucesti de un miliard de ori mai tare
decat el. J
