Oamenii care ofera tot ce au, ba chiar se chinuie sa isi intoarca intr-un fel sau altul buzunarele pe dos ca sa dea si mai mult, sunt pe cale de disparitie. Ceea ce nu este de mirat, pentru ca traim intr-o societate de o asa natura imputita, incat cel care sta cu mana intinsa doar primeste si nu apreciaza. Ba chiar baga in buzunar si mai asteapta sa scoti inca ceva cat mai repede. Si zicala aia despre "hai sa fim oameni unii cu altii" este calcata in picioare si arata de parca ar fi tarata prin toate santierele de muncitori lenesi pline de praf, transpiratie si nepasare.
Din pacate pentru mine, eu sunt acel gen de om care ofera mereu in plus. Si nu mi-au murit laudatorii, pentru ca numai bine nu mi-a fost. In liceu, pe langa temele mele, le mai faceam si pe ale unor colegi care nu se descurcau sau aveau nevoie de note de trecere. Colegialitate, solidaritate. In toate relatiile mele am fost mai intelegatoare decat imi permite caracterul si mi-am sustinut perechea asa cum au putut cele doua maini ale mele, unicul suflet si capul de pe umeri. Iubire, sprijin. In toate cele 12 clase nu m-am limitat numai la teme; am fost plina peste cap cu activitati extrascolare si am mancat voluntariatul pe paine timp de ani de zile. Partea proasta este ca mai nimeni nu a apreciat, si in spatele unor multumiri patetice de fatada, si-au facut loc cu coatele barfe, mistouri, rautati, pretentii mai mari si absurde, oale sparte in cap etc. Si poate unii nici macar nu s-au chinuit sa onoreze aparentele de rigoare.
Oamenii ca mine sunt prosti de buni in situatiile de genul. Cel mai rau este ca ni se da peste bot in mod regulat, dar noi nu ne lasam: totul trebuie pus pe tava, ba chiar si sub ea, indiferent daca e nevoie sau nu. Poate pentru cel care primeste nu valoreaza mult, sau poate mai deloc, dar pentru cel care ofera, pierderile materiale sunt majore. Ca sa nu mai spun de cele imateriale: timpul nu se intoarce inapoi si odata facute sentimentele si orgoliile praf, cu greu mai pot fi drese.
Cei care ofera mai mult decat au or sa dispara intr-o zi. Pentru ca, dupa atatea lovituri, nu vor mai putea ridica mai mult decat trebuie. Atunci o sa se vorbeasca despre ajutorul, loialitatea, iubirea, dedicarea, altruismul si omenia de alta data, la fel cum se vorbeste despre tinerii de acum zeci de ani. Fix cu aceeasi nostalgie sper sa se ofteze la fel de greu si sper sa doara lipsurile acestea la fel de tare cum i-au durut pe cei s-au vazut nevoiti sa renunte la ele, doar ca sa supravietuiasca sentimental si psihic intr-o lume in care nici buzele, nici sufletul, nu mai inteleg sensul cuvantelor "multumesc pentru tot!".
I get you. I really do.
RăspundețiȘtergere