Am ignorat cateva saptamani bune treaba asta care a aparut pe Vplay.ro, dar intr-un final nu am mai rezistat, pentru ca pur si simplu am trecut astazi prin cateva ore pline de nervi si mi s-a pus pata pe prostia de mai jos. Va spun sincer ca de fiecare data cand am citit intrebarea "Tu ti-ai gasit sufletul pereche?" si variantele sale de raspuns, am picat pe ganduri la modul cel mai serios. Inteleg oamenii care au raspuns cu "da", unii dintre noi chiar pot declara cu mana pe inima ca sunt fericiti si siguri de jumatatile lor. Aceeasi intelegere o am si pentru cei care au spus "nu", ca doar nu toata lumea este atat de norocoasa. Nu ii cred pe cei care au declarat "nu, nu am nevoie", pentru ca sunt sigura ca aceia care se bat cu pumnul in piept ca le place burlacia adorm in fiecare seara tragandu-si nasul si strangand perna in brate, visand sa adoarma nas in nas cu cineva. Exista totusi si oameni de genul. Sunt toleranta si fata de cei care sunt nehotarati si care ezita raspunzand la intrebare cu un "poateee..." nedumerit si scarpinandu-se in crestetul capului. Adica, nu stii niciodata daca te-a lovit sau nu iubirea vietii tale. Dar jur ca nu inteleg varianta "da, de cateva ori". Nu e un singur suflet pereche?! The one and the only?! La bine si la rau?! Pana ce moartea ne va desparti?! Pai daca ti-ai gasit sufletul pereche de cateva ori inseamna ca nu a fost ce trebuie. Serios, chiar nu inteleg, mi se pare stupid ca la intrebarea de mai jos sa iti raspunda cineva cu "da, de cateva ori". Cum vine asta? E ca treaba aia cu "sunt putin insarcinata"? Putin?! De cateva ori?!


22:31
Daca e un lucru de care sa fiu sigura in viata mea, acela este faptul ca am fost un copil dorit. N-am fost un accident, n-am fost un "trebuie sa facem un copil acum, pana nu imbatranim!" si nici macar un "vaiii bebe, ce dragut!". Mami s-a chinuit vreo 7 ani sa ma aiba, a umblat prin babe si prin doctori, numai numai sa vada si ea un pui de om cu ochii lui tata si buzele ei. Si dintre toate povestile pe care mi le-a spus, cel mai mult imi place cea cu mine ca potentiala dansatoare de lambada. "Cand eram la tratament in camera de spital, am auzit melodia asta si ma gandeam ce frumos ar fi sa fac si eu o fetita care sa danseze lambada intr-o fustita cu volanase". Acum o are. Si se gandeste la mamica ei ori de cate ori aude chorando se foi quem um dia so me fez chorar...
23:20
De fiecare data cand am cate o perioada mai aglomerata imi aduc aminte cine sunt si ce vreau de la viata. Si cu toate ca functionez asa inca din adolescenta, mereu ma surprind pe mine...sunt exact ca o fetita care le cere parintilor cate o papusa ori de cate ori are ocazia, si de indata ce o primeste, se minuneaza de ea si o iubeste, chiar daca mai are inca 20 asemanatoare acasa. Nu incetez niciodata sa ma mir cat de fericita sunt in saptamanile sau lunile in care plec de acasa dimineata si ajung seara, cu limba scoasa de doua coate si tarandu-ma pana in pat. My point is: uneori, omul obosit este si omul fericit. E mandru de el pentru ce a realizat in tot timpul in care a fost plecat, in care a muncit pana i-a picat capul pe masa. E plin de satisfactie, chiar daca emana oboseala prin toti porii. Pune linistit si repede capul pe perna pentru ca somnul il cuprinde imediat si pentru ca viseaza la urmatoarea zi care ii va aduce noi provocari. Si niciodata nu isi poate imagina cum pot altii sa stea cu ochii pe pereti zile intregi, cum pot altii sa faca din ochelarii de soare si din cateva terase cu iz puternic de barfa cel mai inalt scop al vietii lor. Pentru ca mai bine te dai cu capul de birou ca nu iti iese acum un proiect decat sa te dai mai incolo cu capul de pereti ca nu ai incercat niciodata. Ceva in genul "if you don't live for something, you'll die for nothing"...Omul plin de lene si de comoditate va ajunge sa isi ascunda frustrarile in cutele ridurilor si neferirea in pungile de sub ochi.


19:03
Nu ma inteleg. Desi ma cunosc de 20 de ani, tot continui sa ma surprind cu unele chestii. Problema este ca nu ma uimesc pe mine insumi cu ceva nou, nuuu, mie imi place sa imi repet mereu aceleasi prostii sau esecuri.
Nu pot sa inteleg nici un ruptul capului de ce nu imi ies niciodata lucrurile cum trebuie din prima. Nu sunt superficiala, ma chinui, incerc din rasputeri sa fac totul asa cum trebuie, pentru ca, in fond, nu e vorba de nimicuri la care ma gafez la inceput, ci de evenimente sau ocazii care imi pot marca viata. Asa mi s-a intamplat aproape de cand ma stiu: a trebuit mereu sa depun eforturi imense ca sa ajung unde imi doream pentru ca norocul nu m-a lovit niciodata din prima. In schimb, a fost al dracului de ironic si mi s-a mai fluturat o a doua oara prin fata, ca sa vad probabil ce am ratat. Insa de fiecare data am fost suficient de inraita incat sa-l prind, sa nu ii mai dau drumul si sa-l imbunatatesc cu ambitia mea. Asa se face ca: am intrat in clasa de bilingv engleza la liceu printre ultimii si am terminat printre primii, am intrat la facultate printre ultimii si acum sunt printre primii cu bursa si toate cele, am pierdut cateva functii importante doar ca sa le recapat dupa putin timp si sa devin om de baza pentru superiorii mei, a trebuit sa iau o nota mica la ceva pentru ca mai apoi sa ma intorc si sa ploua numai cu note de 10 pe drumul meu.
Niciodata nu imi ies lucrurile bine din prima. Asa ca ma intreb daca mai sunt alti oameni ca mine, oameni la care nu s-a aplicat in veci "prost sa fii, noroc sa ai", ci mai degraba "sa te duca mintea cat de cat si sa muncesti pana nu mai poti, ca poate se uita si la tine norocul cu coada ochiului". Pentru ca daca ar fi asa, sunt curioasa de ce punem cu totii atata accent pe prima oara in orice, din moment ce a doua oara ne iese mai bine. Sau poate ca asta e inca un semn ca ar trebuit sa incep sa merg pe la biserica...


10:01
Dupa lupte seculare care au durat cativa ani buni, eu si Habiba am reusit in sfarsit sa intram in Cazino si sa incingem o sedinta foto. Am mai patruns o singura data acum cativa ani prin « efractie », sau mai bine zis folosindu-ne de cativa francezi carora le faceam turul orasului. Am incercat mai tarziu cu o mica spaga, de-o bere acolo paznicilor, ca doar sunt si ei oameni. Aparent, n-au fost. Si asta-toamna cand am vazut ca pe net au aparut poze cu prietene sau cunostiinte prin Cazino, am facut ochii mari si am zis ca nu se poate fara noi. Cu toate ca de juma’ de an incoace am tot batut din picioare sa intram sa facem o sedinta foto in Cazino, am avut intotdeauna nenorocul specific noua sa il gasim inchis. De data asta am fost insa inversunate...


Cazinoul este la fel de maret, dar si de mizerabil pe cum era in urma cu cativa ani. Am sperat in van ca poate au mai curatat gramezile de moloz de dinauntru ( din moment ce au permis vizitarea, cu intrare libera chiar! ), praful e de vreo 10 coate, peretii sunt imbracati in panze de paianjen si muncitorii au uitat bucati cazute de pervaz si alte unelte prin toate salile. Ca o obsedata de « House M.D » ce sunt, am lansat teoria ca ar fi un loc din care orice boschetar care si-a facut vreodata veacul pe acolo poate pleca cu salmonela ( porumbeii sunt adevaratii paznici ai locului ) sau cu alte boli ale secolului trecut ( bine, poate exagerez aici, sansele sunt extrem de mici, din moment ce salile Cazinoului au mai fost utilizate in urma cu cativa ani – eu am avut balul bobocilor intr-o sala de la etaj acum 6 ani ). Ideea e ca nu va asteptati la cine stie ce curatenie daca treceti pe acolo.
Locul insa este magnific. Nu trebuie sa fii vreun critic de arta ca sa ramai cu gura cascata la vitralii, la scari, la incaperi, la scena de la etaj, la arhitectura in sine. Dincolo de ceea ce este vizibil si palpabil, senzatiile pe care Cazinoul ti le ofera sunt unice. Eu nu sunt model profesionist, sunt doar o persoana care iubeste obiectivul unui aparat si care s-a bagat prin multe locuri ( mai ales prin ruine ) numai de dragul fotografiei. De obicei stiu cum sa stau, sunt cat pot de naturala sau ma adaptez in functie de indicatiile fotografului ( fotograf care de cele mai multe ori se confunda cu Habiba ). Nu si de data asta. Am fost crispata. Si in mai bine de jumatate din poze pot vedea asta cu ochiul liber. Aveam un sentiment ciudat, o combinatie intre mandrie, onoare, amintirile trecutului, dar si o spaima paranoica, tampita, unica pentru mine. De fiecare data cand ma apropiam de vitralii, auzeam valurile care se spargeau de mal si vantul care se lovea de peretii subrezi. De fiecare data cand intram in incaperea cu scena, il auzeam pe batranelul de afara care canta la acordeon. Si de fiecare data cand coboram scarile, toate suntele acestea se combinau si se varsau in minte mea sub forma a doua scenarii care imi zbarleau pielea de pe mine: scufundarea Titanicului ( zgomotul marii si muzica de afara imi aduceau aminte de cum cantau violonistii cand pasagerii alergau disperatii de colo-colo ) sau Fantoma de la Opera ( pentru ca aveam in permanenta impresia ca auzeam voci suspecte care veneau din...pereti ). In plus, am refuzat sa stau pe unele scaune sau sa ma apropii prea mult de ziduri sau de oglinzi de teama...de nu stiu care teama, sincera sa fiu. I-am invocat Habibei faza cu « locul asta e plin de malarie, ciuma si altele! », dar nu, era altceva. Mi-era frica. Probabil sa nu cada ceva pe mine, sa nu apara din senin vreun cutremur si sa ma prabusesc in mare, eu nestiind sa inot ( deci, dublu cosmar pentru mine ). Probabil de trecut. Probabil de paranoie.
Dar mi-a placut Cazinoul. Atat de mult, incat ma voi reintoarce peste ceva timp, poate cu ceva mai mult curaj si fara atatea ganduri. Deocamdata nu voi posta aici nici o poza cu mine, poate voi face asta ceva mai incolo. O sa va arat doar cateva fotografii facute de Habiba, cateva facute de mine, ca sa va determin sa mergeti sa vedeti cu ochii vostrii si sa simtiti pe pielea voastra ce am simtit eu in Cazinoul din Constanta.








13:39
Mi-a placut mereu sa o fac pe mama sa fie mandra de mine in orice: cum ma port, cum arat, dar mai ales cum invat si cum ma descurc cu planurile mele de viitor. Aveam in schimb aceeasi pretentie de la ea, si tocmai de-asta o chinuiam cu tocuri, machiaj si haine elegante cand venea pe la sedinte la scoala sau la liceu: vroiam sa fie cea mai frumoasa si mai aranjata mamica, pentru ca si eu eram mereu printre primii din clasa. Daca reuseam sa o conving cu un ruj mai strident sau cu niste pantofi mai incomozi, niciodata nu am avut succes la unghii. Mama nu si-a batut capul prea mult cu manichiura, fapt care pe mine ma cam deranja ( mai ales ca incepand cu varsta de 13 anisori au inceput sa imi placa manichiurile luuungi si colorate ). Am intrebat-o pana la sfarsitul liceului de ce nu are si ea unghii lungi si date cu oja ca celelalte mamici. Mereu mi-a raspuns simplu si la obiect ca ea munceste. Si n-am inteles. Adica, celelalte mamici nu muncesc?! Am realizat de-abia acum un an ca da, munceau, dar mai putin ca mama. De cand am inceput sa imi port singura de grija mi-am dat seama ca nu prea iti rezista unghiile lungi cand trebuie sa freci baia si nici oja cand te apuci de gatit sau de spalat. Cand verisoara mea mai mica proaspat lovita de febra unghiilor cu gel m-a intrebat acelasi lucru cu care eu am terorizat-o pe mama la fiecare sedinta, i-am dat raspunsul pe care il primeam si eu de fiecare data. Judecand dupa expresia fetei ei, m-am prins ca nu prea a inteles, dar judecand si dupa faptul ca mai devreme sau mai tarziu ajungem la vorbele mamelor noastre, sunt sigura ca o sa se convinga singurica peste vreo 10 ani.

20:38
In ciuda faptului ca nu trece zi fara sa scriu cateva randuri, am probleme mari in a compune un amarat de mesaj universal de Paste, o urare pe care o s-o trimit tuturor oamenilor din agenda mea din telefon. Am oroare de dupa-amiaza de sambata de dinaintea Invierii si de duminica Pastelui, tocmai pentru ca mi se blocheaza telefonul de la atatea mesaje si laptop-ul de la atatea mass-uri. Si acum a inceput iar...
As vrea sa scriu pe blog cateva cuvinte inainte de marea sarbatoare, si nu de umplutura de data asta, ci din suflet. Dar sufletelul meu e un pic adormit deja si oarecum in aer, pentru ca nu pot spune ca astept cu nerabdare slujba de Inviere. Nu sunt atat de credinicioasa. De fapt, in perioada asta a anului nu fac decat sa imi ridic singurica si mai multe intrebari referitoare la religie, deoarece mintea mea nu vede legaturi intre multe obiceiuri. Ba chiar mai mult, sunt constienta ca mergand la Inviere mai tare o sa ma enervez vazand o gramada de cretini care mananca seminte langa curtea bisericii sau care rad in gura mare acoperind microfoanele la care preotii tin slujba. Nu e vorba de credinta, cat de bun simt...
Cum primele 2 zile de Paste sunt intotdeauna pentru mine un amalgam de rude, de « cat a crescut !!! », de mancare, de intrebari stupide care se termina inevitabil cu mine nervoasa si cu « data viitoare nu mai merg nicaieri ! » ( pentru a ma intoarce cu placere la urmatoarea ocazie ), eu astept linistea de dupa. Da, eu. Da, linistea. Imi displac enorm melodiile prea lente si orice moment prelungit de calmitate, pentru ca nu suport sa fiu singura cu gandurile mele sau pur si simplu...singura. De Pastele asta nu imi doresc decat sa ma odihnesc acasa, sa petrec saptamana viitoare cu mami, sa merg la o sesiune de shopping cu ea ( momente rare de care ma bucur doar de cateva ori pe an ), sa fac cateva poze frumoase, sa ma bucur de mare, pentru ca o sa ii duc dorul pana dupa sesiune, sa ma pregatesc pentru ceea ce urmeaza. Va urez sa aveti parte de aceleasi lucruri. Sarbatorile nu inseamna doar oua, miel, club si cateva zile libere. Adica si astea, dar ar fi trist sa insemne numai atat. Nu pot sa va spun nici ca inseamna cine stie ce lumina pogorata asupra noastra cu ocazia Invierii Domnului. Cred ca inseamna putina liniste si multa fericire alaturi de familie, menite sa ne incarce « bateriile » pentru mai departe. Paste fericit, dragilor!


23:05
Niciodata nu reusesc sa stau suparata pe o persoana draga mie, indiferent cat de mult ar merita. Mai ales daca mai vine si ziua ei si mai ales daca i-am promis ca ii intorc lacrimile de fericire pe care mi le-a provocat la ziua mea.
Habiba mea a implinit astazi 21 de anisori. Minunatia de 13 aprilie a picat anul asta exact vineri. Nu sunt superstitioasa din fire, dar mi-era teama ca ghinionul in sine al zilei plus partea intunecata care m-a urmarit pe mine in ultima perioada aveau sa isi spuna tare si raspicat cuvantul. Nenorocirea si partile proaste au fost prezente la fiecare pas micut: ba oameni care nu colaborau, ba chestii de negasit, ba idei de nerealizat, ba lipsa de bani sau de timp, ba nehotarare si mii de lucruri care au intervenit zilele astea. Nimic nu a stat insa intre mine si surpriza pe care o pusesem la cale pentru Habiba, impreuna cu stimabila sor-mea.
Prima parte a avut loc marti. Pentru ca Habiba miorlia ca jumatate de suflet ii va fi in Bucuresti si cealalta in Constanta, m-am gandit sa creez un moment in care sa aiba alaturi pe toata lumea care conteaza. Si cum altfel sa aduni oamenii decat  in jurul unui tort? Si nu orice tort...Vazusem pe net acum vreo 2 ani un superb tort in forma de aparat foto. Stiam ca o sa ma coste ceva, dar anul asta am fost hotarata sa realizez cadoul. Am pus umar la umar cu cateva prietene de-ale Habibei, am pierdut timp si am consumat o gramada de nervi in doar cateva zile, m-am dat de 3 ori peste cap si gata tortul! A fost un tort minunat, a iesit mai bine decat speram eu, era "my baby" si eram mandra de el pana peste cap! A fost plimbat prin jumate de Bucuresti, a fost rezultatul unor cautari intense si era al meu!!! Al meu! Si in final al Habibei mele. Dar TOT al meu va ramane mereu. Opera mea.
Cea de-a doua surpriza a venit astazi. A fost genul acela de surpriza care cred ca a picat in cel mai bun moment posibil si cred ca a fost mai dulce decat orice tort din ciocolata si martipan. De data asta am reusit sa miros clipa, sa ma adaptez instant la schimbari si sa stiu exact cu cine sa vorbesc. M-am gandit ca 21 de ani este o varsta a naibii de importanta, o varsta care te face sa te pui in fund pe o piatra si sa te intrebi ce ai realizat pana in acel punct, ce planuri de viitor ai, ce oameni ai cunoscut, ce oameni te-au marcat, ce oameni iti doresti mai departe in jurul tau. Am considerat ca Habiba trebuie sa vizualizeze toate amintirile cu persoanele marcante din viata ei, asa ca am inceput proiectul "21 de persoane importante din viata ta de pana acum". Am sapat adanc si am dat peste familia ei, peste prieteni si prietene, peste foste colege si alti oameni apropiati. Le-am smuls tuturor cate o fotografie si o urare mai speciala si i-am facut Habibei un ditamai panoul cu toti cei care conteaza. Daca despre tort mai banuia ceva, partea a doua chiar a lovit-o serios in dupa-amiaza asta si cred ca a facut-o fericita. Nici nu are idee cat de fericita am fost si eu odata cu ea de data asta...
Eu o iubesc pe Habiba. Stiu ca deseori uit sa i-o arat, uneori poate ii demonstrez exact contrariul. Dar nefericrea in situatia asta face ca eu sa seman cu tata si ea sa semene cu mine in adolescenta: eu rece, nestiind sa ma exprim cum trebuie, ea innebunita sa faca ce vrea cu viata ei, ignorand sfaturile mele. Ii urez ca de ziua ei sa ma asculte mai mult, sa inteleaga ca ranind-o pe ea e ca si cum m-as rani pe mine, sa invete sa nu planga din orice, sa nu uite niciodata sa fie fericita, dar, mai presus de toate, sa nu uite ca persoana cu care adoarme in fiecare seara stie sa ii asculte cel mai bine visele si incearca din rasputeri sa fie langa ea in orice moment al vietii ei. La multi ani, draga Habiba! Sa ai parte de inca 21 de ani minunati si frumosi ca tine!

22:19
De fiecare data cand vin in Constanta ma minunez de schimbarile care au aparut in oras de cand l-am vazut eu ultima oara. Ba un magazin nou, ba o tentativa de asfaltare a vreunei strazi, ba un alt club de fite deschis sau vreo cafenea. Cum de un an si jumatate locuiesc in Bucuresti, mai nimic nu ma mai poate mira, acolo le-am vazut pe toate. Insa, ma dau pe spate si ma fac sa raman muta de uimire schimbarile pe care le observ la oamenii pe care i-am lasat in urma. De fiecare data. Cu toate ca imi propun inca din tren sa nu ma mai minunez atat de cursul normal al vietii...
In toamna, am dat in spatele blocurilor de o pustoaica frumusica. Am recunoscut-o dupa ochii mari caprui-verzui: era copila care se tinea mereu dupa mine si dupa prietenele mele din cartier. Pe vremea aceea, eu aveam vreo 12 ani, ea vreo 6. Eram rele cu ea uneori pentru ca era mai mica, ba chiar o evitam cand vroiam sa discutam treburi de "fete mari" sau de "adolescente" ( a se traduce prin a citi Cool Girl ). Din cand in cand pleca in casa plangand din cauza noastra, dar se intorcea mereu cu acelasi zambet larg si cu ochii bulbucati ( in sensul frumos al cuvantului ). Dupa ani si ani, am regasit-o stand pe bordura trotuarului alaturi de alte doua fete. Se chinuia sa traga dintr-o tigara si era emo. I-am recunoscut totusi ochisorii in spatele machiajului exagerat de inchis. Imi venea sa intorc intr-una capul dupa ea, sa o iau de mana si sa ii dau cateva palme, asa cum faceam in copilarie cand ma enerva, dar de data asta ca s-o trezesc la realitate...Astazi, am revazut-o si m-a socat din nou. Se adresa unui pusti aparent smecheras despre care am presupus ca era prietenul ei sau cel putin unul de care ii placea: "Mie mi-a venit ciclu acum cateva luni, lu' aia nici macar nu i-au crescut tatele!". Nu are mai mult de 14 anisori. Sau mai bine zis, ani. Da, ani.
In drum spre coafor, dau peste Leila, fetita vecinei de la 3. Leila este pentru mine ca un fenomen, care "se intampla" mereu numai in lipsa mea. Cand eram plecata in Italia in urma cu 6 ani, tata imi spune ca vecina de la 3 e insarcinata. Cand sunt ocupata cu banchetul si capacitatea, vecina naste. De fiecare data cand vin acasa o salut pe Leila, ea ma priveste usor nedumerita si imi spune "saru'mana!". De fapt, o salut mai mult pe mama ei sau pe bunica ei. In seara asta fac acelasi lucru, numai ca Leila a crescut si eu nu am vazut...
-Buna, Leila! (si zambesc un pic fals, dand sa merg mai departe )
-Buna seara, vecina de la 2! ( se pisiceste )
 Ma opresc. Marsalier.
-Leila, da' tu ma mai stii? ( cu o intonatie exact ca la tara, daca ma auzea cineva ar fi crezut ca astept un raspuns gen "Da, sunt Leila a lu' Tzatza Florea din deal )
-Da, normal! Esti vecina de la 2! ( si se pisiceste iar, tragand de bluzita in jos ). Ai venit azi acasa?
Fac ochii si mai mari. Nu sunt sigura ca stia unde eram plecata si de ce, important e ca stia ca nu stateam cu ai mei.
-Da, da, am venit chiar acum. Ce mai faci tu, Leila? ( de data asta zambesc sincer )
-Biiiine, ma joc ( si de-abia acum observ in spatele ei inca o fetita blondina care o astepta pe o bancuta ). Ah, si in toamna merg la scoala! ( mi-o spune pe un ton gen "cea mai mare realizare a vietii mele" ).
-Deja?! ( da, chiar sunt uimita )
-Da, am terminat gradinita, normal ca merg la scoala ( pe un ton gen "unde naiba ai fost pana acum si pe ce planeta traiesti?! )
-Ahhh, super...
Mi-am ascuns cu greu uimirea. Am dat-o la intors cu "esti domnisoara de-acuma, gata!", desi mie inca nu imi venea sa cred ca treucusera anii in halul asta.
Cand am ajuns la coafor, coafeza ma intreaba daca sunt programarea de la ora 18:30. O aprob. Ma aseaza pe scaun si incepe sa imi fluture parul, apoi se prinde: "Aaaaah, tu esti fata de la Bucuresti! Tot la mine ai venit, a?". Nu m-am putut stapani si i-am povestit despre tot: despre schimbari, despre cat de surprinsa sunt ca oamenii de aici isi amintesc de mine, despre cum trece timpul, despre cum imi cert prietenele si le iau la misto cand le aud cu "a mai trecut un an", despre cat de greu treceau minutele cand ma aflam in tren, despre cat de nasol a fost sa am intarziere 50 de minute cand imi doream numai sa ajung mai repede etc. Replica:
-Mai, pai nu toata lumea sta dupa tine. Oamenii cresc, se maturizeaza...Doar parintii tai mai stau dupa tine 50 de minute in gara ca sa te ia. In rest, nimeni nu te asteapta.

20:13
Un antropolog l-a intrebat, candva, pe un membru al populatiei Hopi de ce majoritatea cantecelor amerindiene vorbesc despre ploaie. Indigenul a replicat: "Pentru ca, in lumea noastra, apa este foarte putina si greu de gasit." Dupa care a completat: "Adica exact din acelasi motiv pentru care cantecele voastre sunt, toate, despre dragoste."

( povestioara scrisa de Gregory McNamee in "Life and death of an American river" si citata de Diana-Florina Cosmin in "Povestile unei inimi" )

23:06
Stiu ca o sa va dau pe spate cu asta, asa ca trebuie sa o spun: da, am fost la Salonul International Auto-Moto Bucuresti ( 4-8 aprilie, Piata Constitutiei ). Sincera sa fiu, si eu sunt uimita ca am ajuns acolo. Dintre toate locurile din Bucuresti in care as fi putut ajunge in ultima vreme, am mers intr-unul care nu are nici o treaba cu pasiunile sau interesele mele. Ceea ce ma consoleaza insa este faptul ca sunt constienta ca mai sunt multe alte fete ca mine, care sunt tarate la salonul auto de catre prietenii lor ( putine merg din propria lor initiativa ). Ceea ce m-a enervat a fost faptul ca nu mi-a placut. Pe o scara de la 1 la 10 dau un 6. Cu indulgenta.
Puteti spune bineinteles ca sunt pe dinafara cu acest domeniu. Si puteti fi siguri ca aveti dreptate. De aceea am sa relatez exact ce au vazut ochii mei de profana in ale masinilor si motoarelor. In primul rand, ma asteptam sa fie muuuult mai mare. Totul. De la locatie pana la evenimentul in sine. Imi rezervasem 4 ore pentru vizita, ba chiar imi faceam griji ca va trebui sa ma intorc si a doua zi, in cazul in care prietenul meu ar fi ramas bosumflat ca nu am mai fi avut timp sa se urce si in nu stiu ce bolid. Am stat 2 ore. Cu tot cu citit informatii, pipait masini, pierdut si gasit camera foto, stat la barfa cu prietena mea, Sandra, care canta acolo alaturi de trupa ei. In al doilea rand, ma asteptam sa imi pice fata. Am avut cateva tentative, dar esuate. In afara de 2-3 masinute sport menite sa ia ochii oricui si cateva bijuterii de epoca, nimic special, as spune eu. 80% din masinile pe care le-am "admirat" acolo, le vad zilnic pe strada, diferenta fiind doar un strat de praf. In al treilea rand, deformatia mea profesionala nu mi-a dat pace. Nu am lucrat in publicitate, dar stiu cu ce se mananca. Stiu ca o reclama de succes face apel la subconstient, la dorintele si la frustrarile oamenilor. Ooooh, si dati-mi voie sa va spun ca cei care fac reclamele pentru masini stiu ca o bijuterie pe patru roti devine instant gablont daca nu are si o gagica langa/in/pe ea. De fapt, daca stau bine sa ma gandesc, erau mai multe astfel de hostesse decat masini. Ieftin, as spune eu. Normal, ar spune barbatii. In al patrulea rand, au lipsit multe branduri consacrate. Si treaba asta am realizat-o eu singurica. Nu tu Ferrari, nu tu Honda, Jaguar, Audi, Porsche, BMW, Maserati, Peugeot, Rolls Roice, Bentley, Toyota, Land Rover, Fiat ( ma rog, doar unul ) etc. Stiu ca e saracie, dar nu ma asteptam sa fie asa lucie. Si daca ar fi fost, de ce mama naibii nu a fost invitata si Dacia, nu stiu! Nu spun ca ar fi o prostie de brand, spun doar ca e romanesc si ca ar fi trebuit sa fie prezent. Mna, si multe altele...As adauga eu ca si pretul e cam mare ( 15 lei ) pentru ce se vede, sau mai bine zis, ce nu prea se vede, dar aici pot fi contrazisa usor.
All in all, nu prea merita timpul si banii, parerea mea. Daca esti interesat sa iti cumperi masina, as spune ca e profitabil, ofertele sunt bunicele. Spre exemplu, din cate am inteles eu, un Ford Ka face cam 13-14 000 de euro in mod obisnuit, iar in zilele salonului auto poate fi cumparat cu vreo 8 000. Dar daca vreti doar sa mergeti sa cascati ochii ( asa ca mine ), mai bine nu. Daca aveti 15 lei si nu stiti ce sa faceti cu ei, mergeti la o cafea, la un suc sau la un ceai la Infinitea.

P.S: am facut totusi cateva poze, macar cu astea sa raman.














00:02
Cand Denna m-a intrebat daca i-as reprosa ceva tatalui meu atunci cand s-ar afla pe patul de moarte, am ramas blocata si daca nu as fi inceput sa lacrimez usor, as fi vazut negru in fata ochilor...
Eu nu am avut niciodata o relatie foarte deschisa cu tata, adica nu in felul in care mi-as fi dorit eu. Nu i-am cerut niciodata sfatul, parerea, am avut nenumarate certuri mai mari sau mai mici, milioane de divergente de opinie si chiar cateva zile in care eu am refuzat sa ii vorbesc. M-a batut la cap toata viata mea sa invat, sa fiu cuminte, sa am grija de mine, sa fiu un om discret, sa am capul pe umeri si sa fiu o persoana buna. Nu mi-a placut matematica din cauza lui, pentru ca mi-o preda acasa in timpul claselor 1-4 si eu nu o intelegeam, el tipa la mine, eu eram terorizata. Nu puteam sa port fuste scurte pe strada pentru ca el nu ma lasa...ca sa fiu in pas cu lumea si cu moda, ma schimbam de haine la scoala. Ma certa mereu cand raceam si imi baga mereu aceeasi placa: "Ai racit! Tu stii unde ai racit, dar nu vrei sa spui!". Si de fiecare data cand treceam strada ma oprea si imi spunea: "Te opresti si te uiti. Nu treci cu turma de prosti si daca iti spune cineva "Dana, hai acum!", nu te iei dupa ala. Te opresti, te uiti in stanga, te uiti in dreapta, dupa aia te uiti iar in stanga si dupa aia de-abia treci. Nu uita sa pui piciorul pe trecere! Nu fugi, dar nici nu te misti ca melcul, ca pe zebra nu defilezi. Si sa fii mereu cu ochii-n patru, stanga, dreapta, stanga, dreapta!". Dar cel mai grav lucru din relatia noastra de tata-fiica nu erau cicalelile lui permanente si nici nemultumirea lui vesnica ( i-am aratat carnetul plin de 10 la sfarsitul unui an scolar si mi-a spus "Ah...puteai mai mult! ), ci faptul ca nu imi arata si nici nu imi spunea vreodata ca ma iubeste. Bine, poate doar in contextul in care faceam vreo prostie si auzeam ceva de genul "Eu si maica-ta te iubim orice ar fi, bai copil prost!". Niciodata altfel.
Am petrecut 20 de ani cu gandul ca am o relatie rece cu tata, ca poate tine la mine ca orice parinte la copilul lui, dar ca nu mi-o arata, cu gandul ca voi avea o gramada de reprosuri sa ii fac daca as sta intr-o zi la o discutie serioasa cu el. Pana cand in noiembrie am vazut partea cu tata din filmuletul de ziua mea pe care mi l-au pregatit prietenele mele...si m-am inmuiat de tot, si mi s-au dus naibii convingerile pe care le aveam de ani de zile, si am plans ingrozitor de mult si de puternic. Nu ma asteptam la cuvintele lui, la privirea lui, la nimic. Din momentul ala am realizat ca am fost, intr-adevar, un copil prost. Dintr-o gramada de puncte de vedere in ceea ce il priveste pe tata. Probabil cel mai grav este faptul ca l-am criticat ani la rand, ca erau momente in care nu il suportam. Pana cand mi-am dat seama ca sunt exact ca el, ca ii sunt leita, indiferent cat de mult mi-ar placea sa cred ca seman mai mult cu mama. Si eu as insista ca progenitura mea sa invete matematica, pentru ca e a dracu' de importanta. Nici eu nu mi-as lasa fetita de 12 ani sa poarta fuste de o palma in public, si spun asta fara sa devin parinte, pentru ca deja critic pustoaice care se imbraca sumar. Si eu as fi suparata cand copilul meu ar fi racit, si as fi speriata, mai ales daca as fi stiut ca a avut astm in urma cu ceva ani, asa cum am avut eu in perioada scolii generale. Pentru ca tata stia ca la 10 ani aveam crize, ca nu puteam respira noaptea si dormea pe jos, langa patul meu, numai ca sa fie sigur ca e langa mine mereu. Si da, da pana la Dumnezeu, si eu mi-as bate la cap odrasla sa invete sa traverseze strada, ca sa nu ma cheme cineva vreodata sa ii identific cadavrul la morga. Si niciodata nu i-as spune ca e cel mai bun si nu l-as acoperi de laude, pentru ca vreau sa fie in esenta primul, nu doar cu numele. Si mai mult ca sigur nu i-as spune zilnic ca il iubesc...
Am facut prostia imensa de a critica ani la rand persoana cu care seman cel mai mult pe lumea asta. Sunt tata din atatea puncte de vedere. L-am mostenit mai bine decat si-ar fi dorit chiar el. Imi terorizez prietenul sa invete si sa fie cineva in viata, il opresc de fiecare data la trecere si de cateva ori i-am tinut si polologhia pe care mi-o tinea mie tata fara sa ma imi dau seama de ce faceam, am cunostiinte fete care ma considera rece pentru ca nu sunt pisicoasa si pupacioasa. In acelasi timp, am avut mereu o judecata buna, am fost printre primii intotdeauna, am vointa de fier, stiu sa ma port in lume si stiu  unde vreau sa ajung si cum sa fac sa ajung acolo. Si daca m-ar tine sufletul si orgoliul i-as urla tatalui meu ca daaa, a avut dreptate mereu, si ca nimeni nu ar fi putut sa ma creasca mai bine ca el, ca sunt bine asa cum sunt si ca asta i se datoreaza numai lui si mamei, ca nu a gresit nimic in relatia lui cu mine, ca eu sunt "copil prost", ca am ajuns ca el fara sa vreau si ca nu pot fi mai mandra de atat. In schimb, pe felicitarea pe care i-am trimis-o cu ocazia zilei sale de nastere ( 5 aprilie ) nu am putut sa ii scrijelesc mai mult de un "Te iubesc, tati!". Dar sunt singura ca s-a prins si ca a inteles toate subintelesurile posibile, pentru el este cel care sunt eu de fapt, pentru ca sunt fata lui si stie ce stie...



Despre tata nu am scris niciodata nicaieri. Pentru ca am crezut mereu ca in momentul in care aveam s-o fac, as fi fost nervoasa. In schimb am plans de la titlu pana la ultimul punct, pentru ca ma gandeam ca nu, nu as avea nimic sa ii reprosez tatalui meu. Acum, cand implineste 52 de ani, i-as spune doar... "Buna, tati, iti spun la multi ani cu ocazia zilei de nastere...si ce sa iti zic mai mult...multa sanatate iti doresc, mult noroc in viata...neaparat ai nevoie de asa ceva...si...tot ce e bine. Altceva...te pupa fata ta. Sa ai grija de tine! Te pup si in locul lu' mama ca nu e langa mine aici...si...te iubim mult de tot. Te pup! Pa! :*".


00:01
Sunt una dintre acele persoane care nu crede in noroc. Bine, hai, poate doar un pic. Nu cred nici ca Dumnezeu este cel care mi-a adus mie toate reusitele din viata, prea rar am impresia ca ma iubeste cineva acolo sus. Mai degraba pot spune ca sunt de parere ca norocul ti-l faci cu mana ta. Cel putin eu stiu ca trudesc ore intregi, ca imi tocesc coatele, imi distrug orele de somn si imi macin gandurile pana sa ajung la un rezultat care sa ma bucure. Si rareori lucrurile foarte importante imi ies din prima: la admitere m-am gafat, in momentele critice trebuie sa fie ceva care sa nu imi iasa bine. Pana nu am parte de a doua sansa si pana nu ma chinui de imi ies ochii din cap, eu nu ma simt bine si nu pot obtine ceea ce imi doresc.
Cu toate ca nu cred in karma sau in interventii divine, recunosc ca uneori simt ca cineva imi tine isonul in ceea ce fac: ma mai impinge cu un degetel de la spate, mai muta cate un pietroi din calea mea, ma lumineaza intr-un moment crancen de bezna. Nu ii spun in nici un fel; imi place sa cred ca e vorba despre o ordine universala care se intinde uneori in fata mea asemenea unui covor rosu pentru a-mi pregati momentele de glorie...
Eh, si asa se face ca de vreo doua saptamani covorul meu rosu nu numai ca s-a cam murdarit, dar parca s-a rupt de tot! A ajuns in asa hal incat am reusit sa dau peste cap pana si lucrurile pe care le faceam cu ochii inchisi, pana si activitatile pentru care m-am pregatit ani de zile. In aceste circumstante nu am putut decat sa cred ca Dumnezeu mi-a trimis cadou un ditamai ghinionul cu funda rosie de avertizare pe care scrie "I'm big, you're small, i'm right, you're wrong, and there's nothing you can do about it!". Asa se face ca am plecat la un concurs pentru a obtine un post doar cu laptop si fara incarcator, nu am mai gasit nici un model de laptop pe care as fi dorit sa il achizitionez la reducere, am pierdut cateva nopti bune de somn din cauza unei tuse magaresti si mai lipsea sa ma umple de "respect" un ditamai stolul de porumbei. Si am cedat, frate...exact unde urasc mai tare: in public, in mall. M-am pus in fund pe o bancuta din fata unei fantani alaturi de prietenul meu si am privit-o pana cand picaturi de apa au ajuns in ochii mei si au declansat o reactie adversa de buza tremuranda. Mi-am miorlait oful si apoi m-am consolat cu un Big Mac. Si un Nestea, ca eram la dieta.
De cateva zile incoace, Dumnezeu mi-a adus covorul rosu inapoi, curat si carpit. Nici acum nu stiu ce mi s-a intamplat saptamanile trecute. Prietenul meu spune ca eram mai neatenta, o colega mi-a spus ca e astenie. Eu cred ca a fost doar o dezordine universala, asta ca sa ma intorc la termenii mei. Nu am idee nici macar cum de au revenit toate la locul lor. Stiu doar ca parca nu mai simt atat de tare vantul pe sub palton, ca in sfarsit aud muzica din casti si ca oamenii din metrou imi par mai frumosi si mai zambitori...

23:51
Copyright © 2015 Dana Carastoian | Designed by VeeThemes.com