Norocul tau ti-l faci cu mana...altuia

Sunt una dintre acele persoane care nu crede in noroc. Bine, hai, poate doar un pic. Nu cred nici ca Dumnezeu este cel care mi-a adus mie toate reusitele din viata, prea rar am impresia ca ma iubeste cineva acolo sus. Mai degraba pot spune ca sunt de parere ca norocul ti-l faci cu mana ta. Cel putin eu stiu ca trudesc ore intregi, ca imi tocesc coatele, imi distrug orele de somn si imi macin gandurile pana sa ajung la un rezultat care sa ma bucure. Si rareori lucrurile foarte importante imi ies din prima: la admitere m-am gafat, in momentele critice trebuie sa fie ceva care sa nu imi iasa bine. Pana nu am parte de a doua sansa si pana nu ma chinui de imi ies ochii din cap, eu nu ma simt bine si nu pot obtine ceea ce imi doresc.
Cu toate ca nu cred in karma sau in interventii divine, recunosc ca uneori simt ca cineva imi tine isonul in ceea ce fac: ma mai impinge cu un degetel de la spate, mai muta cate un pietroi din calea mea, ma lumineaza intr-un moment crancen de bezna. Nu ii spun in nici un fel; imi place sa cred ca e vorba despre o ordine universala care se intinde uneori in fata mea asemenea unui covor rosu pentru a-mi pregati momentele de glorie...
Eh, si asa se face ca de vreo doua saptamani covorul meu rosu nu numai ca s-a cam murdarit, dar parca s-a rupt de tot! A ajuns in asa hal incat am reusit sa dau peste cap pana si lucrurile pe care le faceam cu ochii inchisi, pana si activitatile pentru care m-am pregatit ani de zile. In aceste circumstante nu am putut decat sa cred ca Dumnezeu mi-a trimis cadou un ditamai ghinionul cu funda rosie de avertizare pe care scrie "I'm big, you're small, i'm right, you're wrong, and there's nothing you can do about it!". Asa se face ca am plecat la un concurs pentru a obtine un post doar cu laptop si fara incarcator, nu am mai gasit nici un model de laptop pe care as fi dorit sa il achizitionez la reducere, am pierdut cateva nopti bune de somn din cauza unei tuse magaresti si mai lipsea sa ma umple de "respect" un ditamai stolul de porumbei. Si am cedat, frate...exact unde urasc mai tare: in public, in mall. M-am pus in fund pe o bancuta din fata unei fantani alaturi de prietenul meu si am privit-o pana cand picaturi de apa au ajuns in ochii mei si au declansat o reactie adversa de buza tremuranda. Mi-am miorlait oful si apoi m-am consolat cu un Big Mac. Si un Nestea, ca eram la dieta.
De cateva zile incoace, Dumnezeu mi-a adus covorul rosu inapoi, curat si carpit. Nici acum nu stiu ce mi s-a intamplat saptamanile trecute. Prietenul meu spune ca eram mai neatenta, o colega mi-a spus ca e astenie. Eu cred ca a fost doar o dezordine universala, asta ca sa ma intorc la termenii mei. Nu am idee nici macar cum de au revenit toate la locul lor. Stiu doar ca parca nu mai simt atat de tare vantul pe sub palton, ca in sfarsit aud muzica din casti si ca oamenii din metrou imi par mai frumosi si mai zambitori...