Eu nu m-am gandit niciodata cum ar fi sa traiesc situatii extreme. Nu ma refer la parasutism, ci la altceva, la genul de situatie extrema naturala, pe care nu ti-o doresti sub nici o forma, dar cu care esti nevoit sa te infrunti.
Mi-a trecut chestia asta prin cap aseara, in timp ce ma uitam la The Hunger Games (bun film, apropo). Si am realizat speriata ca nu sunt in stare sa fac nimic pentru a supravietui. Probabil m-as baza pe instincte, daca le-as avea. Sunt mai degraba prea scolita pe comunicare, pe filosofie, pe literatura, pe domenii umanistice pentru supravietuirea sufletului si a mintii, care, din pacate, nu prea au legatura cu supravietuirea fizica efectiva (sau cel putin asa vad eu lucrurile). Nici un roman beletristic nu m-a invatat sa fac un foc din doua pietre si cateva crengi, nici o carte de filosofie nu m-a invatat macar cum sa rezist cateva ore singura intr-o padure. Contextul in care am crescut a fost si de asa natura incat nu am alergat prea mult pe camp la viata mea, n-am cazut prea des prin tarana ca sa ma duc la mama cu o rana amestecata cu sange si praf, la naiba, nici macar nu am invatat sa ma urc asa cum trebuie intr-un copac (stiu insa cum sa ma catar pe un gard, sper sa aiba legatura intr-un fel sau altul cu copacul)! Dar nici nu am fost prea dornica de acest context, sincera sa fiu.
De-abia acum la 20 de ani realizez ca sunt mult prea educata prin teorie pentru o lume in starea ei cruda, incipienta, pentru lumea fara calculatoare, fara masini, fara "va rog doamna, poftiti!", fara moral sau imoral, fara coduri scrise de legi. Si asta nu e tocmai de bine. Am crescut prea mult printre detalii si am pierdut lucrurile de baza, despre care chiar si atunci cand am aflat, le-am subestimat si am consider ca nu imi vor niciodata de folos intr-o epoca atat de civilizata (mai stii?). Apoi am realizat cati oameni mai sunt ca mine. Si nu am gasit in asta o sursa de comfort, ci mai degraba primul gand care mi-a trecut prin minte a fost "Doamne, cati am muri pe capete in caz de ceva...". Bineinteles, orgoliosii pot aduce in discutie conceptul de "jungla urbana" in care ne place sa credem ca nu oricine ar supravietui. Probabil. Dar sa nu uitam ca la inceput Dumnezeu a facut jungla, si nu urbanul. Si ca ar trebui mai intai de toate sa avem aptitudini minime de supravietuire in primul mediu, si de-abia apoi sa ne adaptam la celalalt. E o emisiune pe Discovery, Tehnici esentiale de supravietuire. Cred ca cel putin pana in toamna cand incepe un nou sezon din Grey's Anatomy ar trebui sa las mai mult tv-ul deschis pe Discovery atunci cand gatesc...

civilizatie Discovery educatie foc instincte jungla urbana natura padure situatie extrema supravietuire The Hunger Games

12:05

Am observat ca de fiecare data cand incep un articol simt nevoia sa fac o introducere. De data asta, am sa spun idee principala "fara anestezie" si fara invartit in jurul cozii: m-am saturat de vecina de deasupra care arunca tot ce ii vine pe geam!
Da, ai spune ca traieste in Bucuresti de zeci de ani, ca ar trebui sa stie mult mai multe si ca ea ar trebui ii faca educatie unei fete din "provincie", asa cum sunt eu. In bunul meu simt dobandit in Constanta, am tacut cateva luni bune la vederea mucurile de tigara si a firimiturilor de paine cu care hranea porumbeii. Ironic este faptul ca in primele zile in care ne-am mutat in capitala, eu si Habiba puneam putina paine uscata pe pervaz pentru pasari. Intr-o seara ne-am trezit la usa cu presedintele scarii si inca vreo 2-3 vecini foarte intrigati care au venit sa ne atentioneze la modul cel mai serios ca nu este bine ce facem, intrucat porumbeii fac multa mizerie. Paradoxal, locatarii din blocul nostru au avut grija sa ne spuna noua, nou-venitelor, regulile pe care unii dintre ei nu le stiu si ce sa mai vorbim de pus in aplicare...
Dar de cucoana de deasupra chiar m-am saturat. E ca si cum nu ar avea cos de gunoi in casa, intrucat am gasit pe pervaz tigari, capace de la sticle de ulei, pungi de chipsuri, oase, pana si pungi si carpe. Am incercat toate metodele posibile (legale si politicoase) cu dansa, de la batut obrazul in mod finut pana la rugat presedintele de scara sa ii transmita din partea noastra sa nu mai fie vita incaltata de Bucuresti si sa isi achizitioneze un cos de gunoi in casa. Evident, Habiba este cea care a procedat fair-play, daca era dupa mine as fi platit-o pe tipa care sta deasupra vecinei ce ne enerveaza pe noi numai ca sa ma lase timp de cateva zile sa arunc gunoiul pe fereastra, exact pe pervazul si in florile stimabilei cu pricina.
Citind astazi un curs despre presa scrisa si genurile de umor din discursul jurnalistic, Habiba pufneste usor in ras si imi citeste cateva randuri foarte elocvente pentru situatia noastra:

-De ce aruncati scrumul pe terasa mea?
-De ce va puneti terasa sub tigarile mele?

Ne gandeam noi ca in eventualitatea in care am avea o discutie cu vecina de deasupra si ea ar avea putina minte, cam asa s-ar desfasura dialogul. In cazul in care as primi un raspuns de genul, nu as ezita sub nici o forma sa imi pun cosul de gunoi peste tigarile doamnei, conform planului meu despre care sunt absolut convinsa ca ar da rezultate. Pentru ca intr-o asemenea flora si fauna bucuresteana, nu te poti face inteles daca nu vorbesti pe limba animalei de la etajul 7.

bloc Bucuresti educatie gunoi mizerie pervaz reguli vecina

17:16

Cand Denna m-a intrebat daca i-as reprosa ceva tatalui meu atunci cand s-ar afla pe patul de moarte, am ramas blocata si daca nu as fi inceput sa lacrimez usor, as fi vazut negru in fata ochilor...

Eu nu am avut niciodata o relatie foarte deschisa cu tata, adica nu in felul in care mi-as fi dorit eu. Nu i-am cerut niciodata sfatul, parerea, am avut nenumarate certuri mai mari sau mai mici, milioane de divergente de opinie si chiar cateva zile in care eu am refuzat sa ii vorbesc. M-a batut la cap toata viata mea sa invat, sa fiu cuminte, sa am grija de mine, sa fiu un om discret, sa am capul pe umeri si sa fiu o persoana buna. Nu mi-a placut matematica din cauza lui, pentru ca mi-o preda acasa in timpul claselor 1-4 si eu nu o intelegeam, el tipa la mine, eu eram terorizata. Nu puteam sa port fuste scurte pe strada pentru ca el nu ma lasa...ca sa fiu in pas cu lumea si cu moda, ma schimbam de haine la scoala. Ma certa mereu cand raceam si imi baga mereu aceeasi placa: "Ai racit! Tu stii unde ai racit, dar nu vrei sa spui!". Si de fiecare data cand treceam strada ma oprea si imi spunea: "Te opresti si te uiti. Nu treci cu turma de prosti si daca iti spune cineva "Dana, hai acum!", nu te iei dupa ala. Te opresti, te uiti in stanga, te uiti in dreapta, dupa aia te uiti iar in stanga si dupa aia de-abia treci. Nu uita sa pui piciorul pe trecere! Nu fugi, dar nici nu te misti ca melcul, ca pe zebra nu defilezi. Si sa fii mereu cu ochii-n patru, stanga, dreapta, stanga, dreapta!". Dar cel mai grav lucru din relatia noastra de tata-fiica nu erau cicalelile lui permanente si nici nemultumirea lui vesnica ( i-am aratat carnetul plin de 10 la sfarsitul unui an scolar si mi-a spus "Ah...puteai mai mult! ), ci faptul ca nu imi arata si nici nu imi spunea vreodata ca ma iubeste. Bine, poate doar in contextul in care faceam vreo prostie si auzeam ceva de genul "Eu si maica-ta te iubim orice ar fi, bai copil prost!". Niciodata altfel.

Am petrecut 20 de ani cu gandul ca am o relatie rece cu tata, ca poate tine la mine ca orice parinte la copilul lui, dar ca nu mi-o arata, cu gandul ca voi avea o gramada de reprosuri sa ii fac daca as sta intr-o zi la o discutie serioasa cu el. Pana cand in noiembrie am vazut partea cu tata din filmuletul de ziua mea pe care mi l-au pregatit prietenele mele...si m-am inmuiat de tot, si mi s-au dus naibii convingerile pe care le aveam de ani de zile, si am plans ingrozitor de mult si de puternic. Nu ma asteptam la cuvintele lui, la privirea lui, la nimic. Din momentul ala am realizat ca am fost, intr-adevar, un copil prost. Dintr-o gramada de puncte de vedere in ceea ce il priveste pe tata. Probabil cel mai grav este faptul ca l-am criticat ani la rand, ca erau momente in care nu il suportam. Pana cand mi-am dat seama ca sunt exact ca el, ca ii sunt leita, indiferent cat de mult mi-ar placea sa cred ca seman mai mult cu mama. Si eu as insista ca progenitura mea sa invete matematica, pentru ca e a dracu' de importanta. Nici eu nu mi-as lasa fetita de 12 ani sa poarta fuste de o palma in public, si spun asta fara sa devin parinte, pentru ca deja critic pustoaice care se imbraca sumar. Si eu as fi suparata cand copilul meu ar fi racit, si as fi speriata, mai ales daca as fi stiut ca a avut astm in urma cu ceva ani, asa cum am avut eu in perioada scolii generale. Pentru ca tata stia ca la 10 ani aveam crize, ca nu puteam respira noaptea si dormea pe jos, langa patul meu, numai ca sa fie sigur ca e langa mine mereu. Si da, da pana la Dumnezeu, si eu mi-as bate la cap odrasla sa invete sa traverseze strada, ca sa nu ma cheme cineva vreodata sa ii identific cadavrul la morga. Si niciodata nu i-as spune ca e cel mai bun si nu l-as acoperi de laude, pentru ca vreau sa fie in esenta primul, nu doar cu numele. Si mai mult ca sigur nu i-as spune zilnic ca il iubesc...

Am facut prostia imensa de a critica ani la rand persoana cu care seman cel mai mult pe lumea asta. Sunt tata din atatea puncte de vedere. L-am mostenit mai bine decat si-ar fi dorit chiar el. Imi terorizez prietenul sa invete si sa fie cineva in viata, il opresc de fiecare data la trecere si de cateva ori i-am tinut si polologhia pe care mi-o tinea mie tata fara sa ma imi dau seama de ce faceam, am cunostiinte fete care ma considera rece pentru ca nu sunt pisicoasa si pupacioasa. In acelasi timp, am avut mereu o judecata buna, am fost printre primii intotdeauna, am vointa de fier, stiu sa ma port in lume si stiu  unde vreau sa ajung si cum sa fac sa ajung acolo. Si daca m-ar tine sufletul si orgoliul i-as urla tatalui meu ca daaa, a avut dreptate mereu, si ca nimeni nu ar fi putut sa ma creasca mai bine ca el, ca sunt bine asa cum sunt si ca asta i se datoreaza numai lui si mamei, ca nu a gresit nimic in relatia lui cu mine, ca eu sunt "copil prost", ca am ajuns ca el fara sa vreau si ca nu pot fi mai mandra de atat. In schimb, pe felicitarea pe care i-am trimis-o cu ocazia zilei sale de nastere ( 5 aprilie ) nu am putut sa ii scrijelesc mai mult de un "Te iubesc, tati!". Dar sunt singura ca s-a prins si ca a inteles toate subintelesurile posibile, pentru el este cel care sunt eu de fapt, pentru ca sunt fata lui si stie ce stie...

Despre tata nu am scris niciodata nicaieri. Pentru ca am crezut mereu ca in momentul in care aveam s-o fac, as fi fost nervoasa. In schimb am plans de la titlu pana la ultimul punct, pentru ca ma gandeam ca nu, nu as avea nimic sa ii reprosez tatalui meu. Acum, cand implineste 52 de ani, i-as spune doar... "Buna, tati, iti spun la multi ani cu ocazia zilei de nastere...si ce sa iti zic mai mult...multa sanatate iti doresc, mult noroc in viata...neaparat ai nevoie de asa ceva...si...tot ce e bine. Altceva...te pupa fata ta. Sa ai grija de tine! Te pup si in locul lu' mama ca nu e langa mine aici...si...te iubim mult de tot. Te pup! Pa! :*".

certuri cicaleala copil. educatie felicitare fiica judecata la multi ani orgoliu parinti relatie tata-fiica repros sfaturi suflet tata te iubesc urare zi de nastere

00:01