Intrebarea mea de atunci, raspunsul meu de acum

Mi-a placut mereu sa o fac pe mama sa fie mandra de mine in orice: cum ma port, cum arat, dar mai ales cum invat si cum ma descurc cu planurile mele de viitor. Aveam in schimb aceeasi pretentie de la ea, si tocmai de-asta o chinuiam cu tocuri, machiaj si haine elegante cand venea pe la sedinte la scoala sau la liceu: vroiam sa fie cea mai frumoasa si mai aranjata mamica, pentru ca si eu eram mereu printre primii din clasa. Daca reuseam sa o conving cu un ruj mai strident sau cu niste pantofi mai incomozi, niciodata nu am avut succes la unghii. Mama nu si-a batut capul prea mult cu manichiura, fapt care pe mine ma cam deranja ( mai ales ca incepand cu varsta de 13 anisori au inceput sa imi placa manichiurile luuungi si colorate ). Am intrebat-o pana la sfarsitul liceului de ce nu are si ea unghii lungi si date cu oja ca celelalte mamici. Mereu mi-a raspuns simplu si la obiect ca ea munceste. Si n-am inteles. Adica, celelalte mamici nu muncesc?! Am realizat de-abia acum un an ca da, munceau, dar mai putin ca mama. De cand am inceput sa imi port singura de grija mi-am dat seama ca nu prea iti rezista unghiile lungi cand trebuie sa freci baia si nici oja cand te apuci de gatit sau de spalat. Cand verisoara mea mai mica proaspat lovita de febra unghiilor cu gel m-a intrebat acelasi lucru cu care eu am terorizat-o pe mama la fiecare sedinta, i-am dat raspunsul pe care il primeam si eu de fiecare data. Judecand dupa expresia fetei ei, m-am prins ca nu prea a inteles, dar judecand si dupa faptul ca mai devreme sau mai tarziu ajungem la vorbele mamelor noastre, sunt sigura ca o sa se convinga singurica peste vreo 10 ani.