Pe mine nu ma incanta iarna. Nu atat de tare. Zapada e frumoasa doar in luna decembrie, in rest e cam degeaba. Niciodata nu am avut un impuls nebun de a ma arunca in cap in ditamai muntele de zapada si nu sunt nici o fana inversunata a sporturilor de iarna. In plus, cea mai mare problema pe care o am in anotimpul rece este aceea a echilibrului. Din multe puncte de vedere: de la a sta in doua picioare pe strada invelita intr-un strat gros de gheata pana la a incerca sa fiu calma cand racesc, cand e frig de ingheata pietrele si cand in casa nu e prea cald.
Dar de maine se termina! Cel putin exista speranta ca primavara va lua cateva lopeti si o masina de la primarie si va termina cu toate mormanele jegoase de zapada de pe trotuare. De maine imi spal bocancii si ii pun in debara si pana  iarna viitoare nu vor mai vedea lumina zilei! Tot de maine speram sa ma pot imbraca si mai subtire, sa scot de la naftalina dantela, matasea, blugii rupti si decolteurile. Cu toate ca m-am saturat de cele trei straturi de haine pe care le-am tot purtat in ultimele doua luni, n-o sa le arunc in fundul dulapului, pentru ca nu se stie niciodata daca primavara va primi lopetile de la primar.
De maine scot capul din fular ca un ghiocel din zapada, de maine mi se vor vedea si mie ochii mai bine. De maine nu mai vreau miros de frig, ci de zambile multe, nu mai vreau peisaje namolite, ci numai verde, roz si mov in fata ochilor! Nu am pretentii de martisor, ci doar de putin soare, de multa iubire si de zile frumoase cu totul. Si pentru ca de cateva zile deja a inceput nebunia cu Holograf - Primavara incepe cu tine ( si o sa mai dureze cateva saptamani ), eu ies un pic din tipare si merg catre Vama Veche. Melodie de suflet. Melodie de caldura. Melodie de fericire. Melodie de primavara.

22:43
Nu am permis si nici nu am facut scoala de soferi, dar asta nu inseamna ca sunt oarba.
Nu stiu daca parcarea pe care am surprins-o in poza de mai jos este chiar cea mai traznita din aceasta iarna, dar este cea pe care eu am vazut-o live. Teoretic, nu ar fi mare lucru: omu' nu a ocupat doua locuri de parcare, probabil nu i-a luat o ora sa parcheze, nu a folosit cine stie ce manevre care sa starneasca rasul celor din jur. Practic, este o masina mare care e urcata destul de mult pe un ditamai dambul de zapada si gheata! Poate in poza nu e mare lucru, dar live, iti da o oarecare impresie ca masina ar putea sa cada pe spate si ai o oarecare tendinta sa o ocolesti cat de mult poti...

14:41
De fiecare data cand ma imbolnavesc ma enervez. Paradoxal, nu boala in sine este cea care ma scoate din sarite, nici durerea, nici tusea, febra, inflamatia etc. Ci banii pe care trebuie sa ii dau pe niste amarate de pastile. Si nici macar suma de bani in sine, ci nervii pe care farmacistele mi-i fac in incercarea lor de a-mi jupui cat mai bine portofelul.
Mi se intampla efectiv de fiecare data cand iau cate o raceala banala. Dupa atatia ani, mi-am invatat tratamentul: Nurofen pentru raceala si gripa daca boala e mai usoara, Strepsils daca ma doare gatul, cateva pliculete de Coldrex daca imi curge prea tare nasul. Cu toate ca nu am racit deloc iarna asta, saptamanile astea cand Habiba si Delia au devenit doua "microbiste" care gravitau in jurul meu prin casa, a fost inevitabil sa nu ma molipsesc si eu. Si ma duc azi la farmacie sa imi iau o nenorocita de cutie de pastile de Nurofen cu 12 drajeuri, despre care stiam sigur ca ar costa undeva in jurul a 15 lei.
- Buna ziua!
- Buna ziua! O cutie de Nurofen, va rog!
- Cu 24 de pastile, da?
- Ah, nu, cu 12 ( si deja ma cautam prin geanta, stiind deja pretul aproximativ )
- Si daca raceala va deveni mai severa?
- Nu, nu va deveni, o sa am grija de mine.
- Daca ziceti dumnevoastra...17 lei.
( ii lasasem deja banii pe tejghea, cautam ceva marunt prin portofel )
- Sa stiti ca sanatatea dumnevoastra nu are pret...sigur nu vreti o cutie de 24?
- Sigur...
- Atat? ( scarbita )
- Atat!

Si asta a fost inca o tentativa usoara. Acum cateva luni ma trasese curentul si mi se cam umflase ochiul drept, deci am dat buzna intr-o farmacie ca sa imi cumpar niste picaturi.
- 10 lei.
- Ah perfect, dati-mi-le!
- Dar sa stiti ca trebuie sa dezinfectati ochiul inainte sa puneti picaturile. Nu vreti ceva si pentru dezinfectat?
- Aratati-mi... ( oricum nu aveam de gand sa iau, pentru ca pregatisem deja ceaiul de musetel pentru dezinfectare, dar curiozitatea ma omora )
- Aici aveti 5 comprese cu musetel ( ah, ghicisem! trebuia sa ma fi facut doctorita ) pe care le aplicati inainte de a pune picaturile.
- Ah ok, si la ce pret sunt?
- 40 de lei.
Si farmacista, cu cativa ani mai mare decat mine, imi zambea foarte dragut si inocent. Ma intrebam atunci la cel mai serios mod daca nu cumva scria mare PROASTA pe fruntea mea. Adica, tratamentul propriu-zis pentru ochiul meu costa 10 lei si ceva alternativ, pentru dezinfectare 40. Ma sa fie...
- Nu, raman doar picaturile.
- Sunteti sigura? Daca se va infecta mai tare? ( si deja vroia sa imi puna in punguta si compresele )
- Nu se va infecta, nu va faceti griji pentru mine.
- Sa stiti ca nu e bine sa...
-....sa imi neglijez sanatatea, da, stiu, nu fac asta, am grija atat de ea cat si de portofelul meu. Raman picaturile, multumesc!
Ii piere zambetul de pe fata, imi incaseaza cei 10 lei si nici macar nu imi raspunde la salut cand ies.

Data viitoare cand ma voi imbolnavi, am de gand sa fac un experiment. Cu toate ca am vreo 7 farmacii in cartier, o sa ma duc la o farmacie de prin Unirii sau Eroilor ca sa imi dau seama daca farmacistele aplica peste tot acelasi sistem de a incerca sa ma prosteasca, pretinzand ca le pasa de sanatatea mea. Nu o neglijez, dar nici ipohondra sau tampita nu sunt. Ma intreb totusi cu cate persoane le merge treaba asta cu pretul pe sanatate...

16:35
Va povesteam aici despre planurile mele malefice de a pune in aplicare o cura de slabire. Si m-am tinut de cuvant, pentru ca de obicei sunt perseverenta atunci cand imi doresc cu ardoare ceva.
Si am inceput: fara mancare dupa ora 19:00, fara suc acidulat, fara Mc, pizza, kebab, mai putine dulciuri. Recunosc, am avut si cateva abateri, dar minore. Adica, intr-o luna si ceva de cand sunt la dieta, am mancat doar de 2-3 ori la Mc ( fata de 2-3 pe saptamana; si meniurile au fost mici si savurate pana in ora 19:00 ), doar o pizza ( de Valentine's Day ), doar un kebab si doar 2 litri pe Cola ( fata de 2 litri la cateva zile ). Asa ca, in weekend, cand am ajuns acasa in Constanta m-am cantarit: de la 55 de kg am ajuns la 53 si ceva. Perfect! Deci se poate! Si cu toate ca nu prea imi place mie sportul, recunosc ca fara cateva exercitii fizice o dieta nu prea si-ar avea rostul. De azi m-am apucat de cateva abdomene si ma voi apuca si de alergat prin Cismigiu sau prin Parcul Izvor cand afara va fi putin mai cald.
Va atentionasem in articolul despre inceperea dietei ca daca o slabesc macar putin o sa ma laud, so here i am! Si nu am de gand sa ma opresc pana nu voi ajunge la 50-51 kg. Deci, pentru toate fetele mai pufosele: cu dieta si sport se poate! Nu imi plac femeile care se ascund in spatele unei scuze de genul "sunt grasa pentru ca sunt bolnava". In unele cazuri ( cele extreme ) este adevarat din pacate. Dar pentru cele mai multe dintre noi, "bolile" de care suferim sunt dulciurile, mancarurile grase, sucuri acidulate si sedentarismul. Indiferent cat de pufoase am fi, daca ne abtinem de la cateva mancaruri si dam 2 ture prin parc macar de 2 ori pe saptamana, tot vom slabi un pic sau macar ne vom simti mai bine. Nu imi plac nici femeile grase care spun ca se simt bine in pielea lor. Nu este adevarat in totalitate! Consider ca sentimentul pe care ele il traiesc este acela de a se complace, de a se adapta la situatiile pe care kilogramele lor le impun, nicidecum acela de a-si iubi corpul. Este clar pentru multe fete si femei care au colacei ca nu pot purta haine mulate ( si estetic sa se vada bine ), ca au anumite complexe sau ca uneori greutatea le impiedica sa faca anumite activitati. Si treaba asta era valabila chiar si pentru cele 55 de kg ale mele, care erau foarte vizibile, mai ales la fund si la burtica. Pentru cateva luni bune imi luasem adio de la bluzite pe corp si chiar imi parea rau. Daca a stat in puterea mea sa schimb acest lucru, de ce n-as fi facut-o?
Recitind ce am scris pana acum realizez ca randurile mele suna ca o reclama de teleshopping la...ceva. Numai ca nu incerc sa vand stiu eu ce aparat de slabit, ci doar cateva obiceiuri sanatoase care ar face orice fata sa arate si sa se simta bine. La inceput va fi mai greu, veti trece miorlaind pe langa Mc asa cum treceam si eu. Dar dupa cateva saptamani, veti reusi mult mai bine sa faceti fata tentatiei. Trebuie doar sa vreti. Pentru ca se poate! :D

Sursa poza: Marius Mocanu
20:43
Ai multi prieteni buni, colegi si cunostiinte care vor sa te scoata la o cafea, la o plimbare sau la barfa de fiecare data cand va intalniti pe strada ocazional sau mai schimbati doua comentarii pe Facebook. Esti inconjurat de atatea locuri, de atatea lucruri de facut, de atatea persoane cu care ai putea sa petreci cel putin 2 ore. Ai crede ca nu poti fi niciodata singur nici macar o clipa, pentru ca lumea in sine este atat de mare, totul se misca incredibil de repede, oameni cunoscuti sunt multi, macar cativa dintre ei trebuie sa fie prin zona cand ai nevoie de ei.
Dar nu. Totul se rezuma de fapt la o singura persoana: poate sa fie o prietena, un iubit, o sora, un frate. Oricine. O singura persoana cu care te duci la plimbare, la cumparaturi, la un suc, la teatru, oriunde. Pentru ca iubesti enorm persoana respectiva si nu concepi nici o activitate, nici o zi fara ea. Datorita ei ai chef sa faci mereu ceva, datorita ei apare acel efect care te face sa crezi ca ai o gramada de prietenii. Pentru ca acea unica persoana e mereu langa tine, doar tu si ea, si va tot loviti impreuna prin oras de prieteni si colegi de-ai tai si ai impresia ca stii multi oameni. Cand acea unica persoana dispare pentru cateva zile sau saptamani, esti debusolat. Nu stii incotro s-o apuci. Brusc, lumea devine mica si cercul de cunostiinte se micsoreaza pentru ca aproape nimeni nu este prin zona ca sa ia locul acelei persoane macar pentru cateva ore. Macar sa te intrebe ce mai faci. Macar sa te intrebe daca mai ai chef de acea cafea de care tot vorbeati de fiecare data cand va intersectati pe strada. Cand acea unica persoana nu e langa tine, iti dai seama ca de fapt tot ce este important de vazut si de facut, se rezuma doar la ea. De fapt, doar la voi.

11:07
Verisorul meu din Italia care va implini 2 anisori peste o saptamana nu ma cunoaste, dar ma adora. Imi face declaratii de amor ghebos la telefon, spunandu-mi ca sunt "bella". Tot el stie ca Dana sta in "Bututesti" ( Bucuresti ), si ca este "cuginetta" ( verisoara lui ). A avut mama grija sa ii arate poze si sa il invete sa spuna tot felul de chestii dragute despre mine. Tot mama ii spune povesti, exact asa cum imi spunea si mie cand eram micuta. Singura diferenta este ca eu eram fixata pe "Povestea cu fata mosului si fata babei". Atat de fixata incat imi placea partea cu catelusa care ii spunea fetei mosului "Fata buna, curata-ma si pe mine!" ( in traducerea mea de la cativa anisori - "Hata buna, cuta mini!" ) si ma suparam de fiecare data cand mama sarea peste cate o parte. Verisorul meu e fixat in schimb pe print.
Mama: - Si printesa era frumoasa, cu parul lung si negru...
Verisorul meu: - E printu'? ( e = "Si" in limba italiana...pentru ca vorbeste romitaliana )
Mama: - Eh stai, inca n-am ajuns la print. Printesa avea o rochie alba, lunga si frumoasa...
Verisorul meu: - E printu'?
Mama: Stai ma ca inca n-am ajuns la print!

Azi vorbeam cu mama pe mess. Verisorul meu langa ea. La avatarul meu o poza cu mine si cu prietenul meu. Mama catre verisorul meu: - Cine e in poza?
Verisorul meu: Dana
Mama: - Si cum e Dana?
Verisorul meu: - Bella! Si printu'!!! ( aratand cu degetul catre prietenul meu )

Imi venise brusc in momentul ala in minte un citat dintr-o carte de-a Aurorei Liiceanu: "Oare si Cenusaresei i se spun povesti despre noi? ". 

19:23
De cand cu muzica asta super comerciala, nu pot sa mai spun ca sunt fana unui singur artist. De cand cu trecerea varstei in care eram innebunita dupa o singura trupa sau un singur cantaret, am uitat ce inseamna postere pe pereti si tricouri imprimate. Pot spune ca de vreo 2 ani incoace trec printr-un soi de criza de « identitate melomana ». In sensul ca nu prea mai ascult acum ce ascultam in adolescenta sau am uitat de multe melodii pe care topaiam cand eram fericita sau plangeam cu vorbe cand sufeream. Acum mi-e mai la indemana sa ascult... « comercialitati ». Nu numai asa ceva, bineinteles, am si muzica mea de suflet, dar aparent mi s-au cam injumatatit sentimentele, pentru ca multe melodii care faceau parte din mine au ramase pierdute undeva in calculatorul vechi sau in paginile vechiului blog.
Aseara am fost la un concert 2 Zece Band. O prietena de-a mea este solista trupei. Ma tot ruga sa ma duc sa o vad, dar pentru ca am fost ocupata ba cu munca, ba cu sesiunea, am amanat vreo 3 luni momentul. Zilele trecute mi-am zis ca nu mai merge asa, ca oricum trebuie sa ies sa ma distrez si, pentru ca stiam ca Sandra are voce inca de pe vremea cand imi canta pe strada sau cand ii rasuna glasciorul prin amfiteatrele facultatii, am aruncat ideea catorva prietene : «  Bai, Sandra canta in 2 Zece Band, trupa de cover-uri. Mergem sa o vedem si noi joi seara? ». Normal ca da.


Si stiam ca Sandra canta foarte bine ( nu ma intereseaza ca mi se plange ca a fost sub ton la nu stiu ce melodie ), dar am fost uimita sa aud intreaga trupa. Al doilea solist, Andrei, rupe microfonul si scena ! Si partea instrumentala este pe masura vocilor solistilor. A fost extraordinar de benefic pentru mine sa merg sa ii vad din doua motive mari si late. Primul ar fi acela ca au niste melodii atat de pline de energie, incat mi-a fost efectiv greu sa nu ma ridic de pe canapea ( chiar daca initial nu planuiam asta ). Evident ca partea de dans a fost insotita de partea de zbierete ( nu am pic de voce ) ; si m-am simtit foarte bine ! Pentru ca de obicei cand aud o melodie care imi place, cant vreo 2 versuri in soapta, apoi glasul imi piere usor pentru ca, citand din profu’ de semiotica, sunt regina afonilor din punctul asta de vedere. In al doilea rand, am redescoperit niste melodii pe care se cam pusese praful pentru mine. Am ascultat pe rand Tina Turner, Duffy, Kings of Leon,  Coldplay, Zucherro, Elvis Presley, James Brown siiiiii….Michel Telo – Ai se eu te pego ( pe care nu ma credeam in stare sa dansez ).
In concluzie, da, v-ati prins, asta este un articol care vrea sa promoveze trupa 2 Zece Band. Dar pentru ca stiti ca nu fac prea des reclama unui lucru sau unei persoane, ar trebui sa ma credeti pe cuvant! Cautati pe Facebook 2 Zece Band, dati Like si vedeti cand au urmatorul concert ( de obicei au prin regie sau prin centrul vechi ). Nu cred ca prinde rau nimanui niste muzica buna cantata live de 2 voci foarte bune. Doar daca nu vreti sa topaiti cu mainile in sus, sa cantati alaturi de trupa sau sa aplaudati cat va tin palmutele ! :D 


21:17
Eu nu sunt genul de persoana care sa se dea batuta dupa prima incercare. Nici dupa a doua. Nici dupa a o mia. Stiu ca am limite, dar imi place sa cred ca ele sunt undeva departe. Si stiu ca pot orice, de-asta nu ma las intimidata de mii de pagini de invatat si de o multime de proiecte. Nu bat inapoi cand ceva presupune mult efort fizic, intelectual si chiar sentimental, nu pentru ca as fi o persoana extrem de harnica, ci doar pentru ca ambitia mea trece de orice durere de cap, nopti nedormite si senzatie de rau. Dar cand nu mai pot, inseamna ca intr-adevar simt ca ma sfarsesc din toate punctele de vedere. Si cand nu mai pot eu, devin pentru toata lumea indice al masurarii gradului de dificultate al unei situatii: "daca nici Dana n-a putut, atunci...".
Aparent, Dana a simtit ca nu mai merge. Cu toate ca acum cateva saptamani va sfatuisem sa nu pierdeti noptile in sesiune, sa va odihniti bine, sa nu beti cafea si nici energizante, sa va planificati totul asa cum trebuie, in urma cu cateva zile imi venea sa imi retrag toate cuvintele si sa regret amarnic precum cafeaua ca le-am scris vreodata. Am avut cea mai nasoala sesiune de pana acum, cele mai urate saptamani de cand am inceput facultatea. Multa materie, zile putine. Multe informatii despre orice, putine relevante pentru viitoarea mea meserie. Dar de, studentul roman trebuie sa stie tot...
Dupa atatea zile de trezit la 6, de invatat in baie ( ca acolo e mai cald ), de baut cafea si 3 in 1, de obligat pe Habiba sa se bage la somn devreme ca a doua zi eu ma trezeam cu noaptea-n cap, dupa atatea emotii si limite ale cedarii nervoase, dupa zeci de telefoane date Dennei si dupa sute "bagami-as picioarele in el de curs!", i did it: am terminat sesiunea. Partea buna e ca sunt sigura ca am slabit macar putin, partea proasta e ca ma simt slabita si e o senzatie cam nasoala. Partea buna este ca, in general, am trecut peste hopuri majore, partea proasta este ca mai am de aflat cateva rezultate. Partea buna este ca am vazut ca sunt rezistenta, partea proasta este ca cel putin in ultima saptamana nu am fost om. Partea buna este ca am doua saptamani minunate la dispozitie pentru a ma relaxa si pentru a incepe noi proiecte cu forte proaspete, partea proasta este ca sunt atat de traumatizata de sesiunea asta, incat o sa izbucnesc literalmente in plans cand o sa aud de urmatoarea!

Sursa foto: La petite Ada

15:04
Este o datorie sfanta sa inveti de la adversar.

(proverb roman )

P.S: macar atat sa retin din cursul de Globalizare si geopolitica...

23:37
Mereu am auzit povesti despre comunism de la parinti, de la bunici, de la profesori. Povesti despre stat la coada, despre saracie, despre lipsa multor lucruri care mie mi s-ar parea banale, de perioada in care mureai de frig, in care nu prea aveai ce vedea la tv, in care romanii se incurajau spunand bancuri despre Ceausescu si nevasta-sa. Am auzit atat de multe pareri si istorisiri despre comunism, incat aveam impresia la un moment dat ca am trait atunci. IMPRESIA.
De cateva saptamani incoace de cand este enervant de frig afara, si in resedinta din Militari este cam la fel. Pentru ca, noi recunoastem, este casuta noastra iubita, dar nu este izolata deloc: balcon care sta sa cada si ferestre care scartaie cand le inchizi si de deschizi. Asa ca, pe langa faptul ca afara sunt -n grade, in apartament mai si simti cum iti suiera crivatul pe la mustata atunci cand stai la orizontala. De parca o pijama groasa, un tricou, sosete si un halat pufos nu erau de ajuns, ieri ni s-a oprit caldura. Toata ziua. Am turbat. Ma mutam dintr-o camera intr-alta cu cartea de semiotica dupa mine, cu foi si pix si simteam cum imi ingheata mana pe materiale. Am mai pus pe mine inca un pulover cu gluga si inca o pereche de sosete. Habiba radea de mine si spunea ca sunt sinistrata, pana cand s-a prins ca a fi sinstrat e mai bine decat mort de frig. In plus, nici apa calda nu prea tinea cu mine. Intr-un cuvant, nici o sursa de incalzire, in afara de amaratul de aragaz din bucatarie. Si mai mai sa ne hotaram sa ne luam un radiator, de frig si nervoase ce eram.
Pana seara cand ne-am culcat, a inceput sa vina caldura. Cu chiu cu vai si cu telefoane pe la presedintele scarii, care nici macar nu era in oras ( in mod uimitor, nimeni nu sunase toata ziua sa il anunte de problema legata de lipsa caldurii...stiam ca in blocul e populat in proportie de 80% de pensionari obisnuiti cu frigul si trecuti prin comunism, dar chiar asa?! ). Dupa ce si aseara am stat bagate integral in plapuma, azi ne-am enervat si am izolat cu banda adeziva ferestrele si pe pervaz am pus o patura. Cand l-am sunat pe tata si i-am spus ca ieri m-am simtit ca in comunism, mi-a adus aminte ca ei aveau si curent cu portia. Asta imi mai lipsea...ce vremuri groaznice mi-a fost dat sa prind! :(

13:02
Cand eram mica, nu mancam ceai cu biscuiti, eram cam fitoasa la mancare. Nu mancam nici cereale cu lapte ca toti copiii, pentru ca am intoleranta la lactoza, ceea ce inseamna ca lapticul nu rezista in burta mea mai mult de juma de ora. Nici painea cu unt si dulceata nu prea ma incanta in copilarie... Dar de un an si ceva de cand m-am mutat in Bucuresti, ceaiul cu biscuti a devenit pentru mine o gustare de seara ideala! Nu ca nu as avea ce sa mananc, dar mai ales pentru un om aflat la dieta, un om care se abtine cu greu sa nu se infiga in maldarul de ciocolata al Habibei, desertul meu de seara reprezinta o alternativa decenta. Acuma...ca toate cele de pe lumea asta, are si o parte proasta. Pe mine ma scoate din sarite, dar pe Habiba o amuza zdravan si o determina sa ma ia cu "Ooooh daaa, biscuiti cu ceai, delicatesa!!! Pastreaza-mi si mie!!!" de fiecare data cand mi se intampla asta: ( inlocuiti laptele cu ceaiul )


Ce om normal poate sa iti pastreze calmul cand i se intampla asta aproape zilnic?!
23:01
Stiu ca poate suna cam dur, dar am analizat eu un pic situatia si cam asa e.
M-a sunat tata in dupa-amiaza asta. Foarte disperat. Imi spune ca se anunta cod portocaliu, rosu, ROGVAIV pentru urmatoarele zile in toata tara. Eu ma uit pe geam si nu mi se pare mare lucru afara, nu mai mult decat era ieri ( cu sesiunea asta cu tot nu prea ies din casa ). Tata imi spune sa ma duc cat pot de repede intr-un supermarket si sa imi iau mancare, sa imi alimentez bine frigiderul si camara, sa imi fac provizii. Eu rad si fac misto de el. Tata imi spune ca e treaba mea, dar daca ninge mai tare zilele astea, supermarketurile nu vor mai putea fi aprovizionate. Eu cad pe ganduri...
Adevarul e ca am fost la piata chiar ieri. Si mi-am luat 2-3 chestii, pentru ca sunt la dieta si o gurmanda ca mine nu face casa buna cu multe delicatese prin preajma. Dar daca vor fi toate drumurile blocate pentru urmatoarea saptamana? Adica...dieta ca dieta, dar nu vreau sa cad in latura cealalta. Evident, am mers cu Habiba ca pinguinii pana in Carrefour si am mai luat cate ceva. Momentan, am frigiderul plin cu mancare. Ar fi bine sa ninga bine de tot zilele viitoare si sa nu raman amanet cu alimentele. Pentru ca imi pare rau sa le arunc, deci o sa le mananc. Si nu o sa fie bine. Si-asa stau prea mult in casa de cand cu sesiunea si simt nevoia permanenta de a rontai ceva, ca si cum publicitatea, semiotica si stiintele politice ar cere dulciuri si chestii crocante. Si-asa luna asta e plina de ocazii gen Ziua Indragostitilor, gen cateva zile de mers la munte...ocazii in care clar imi voi destrabala papilele gustative. E un complot divin impotriva mea, deci, aparent, Dumnezeu nu vrea ca eu sa ajung la 50 de kg. Daca peste o luna ma voi lauda ca am slabit totusi vreo 2 kg, sa stiti ca asta inseamna sa iti infrunti destinul! :))

23:40
Toata luna ianuarie mi-a rasunat in minte melodia "Bad day" a lui Daniel Powter. In fiecare dimineata, cand deschideam prima oara ochii vedeam un biletel motivational pe panoul Habibei mele: "wake up every morning with the thought that something wonderful is about to happen". Lasand la o parte faptul ca nici in viata de zi cu zi nu sunt o persoana excesiv de pozitiva si de optimista, cand citeam incurajarea aceea si apoi vedeam in ce data suntem, aveam impresia ca totul e o ironie nesimtita directionata exact catre mine...
Dar a trecut. A trecut ceea ce vroiam sa treaca inca de la inceput, inca de pe 1 ianuarie. Pot sa spun ca pentru mine de-abia de acum incepe anul, de-abia acum incep sa ma sperante si sa ma gandesc la ce lucruri minunate ma asteapta in perioada urmatoare ( dupa sesiune, evident ). Poate incepand de azi n-o sa mai fie atat de frig, poate nici cerul n-o sa mai fie gri, poate nici eu n-o sa mai fiu atat de suparata si usor de enervat, poate o sa fiu mai toleranta, poate o sa iau decizii mai bune si o sa fiu mai fericita, poate si lumea se va invarti altfel in jurul meu, poate o sa fiu mai usor de inteles, poate o sa fiu mai usor de iubit, poate nu voi mai fi atat de dificila. Pentru ca de-acum incolo nu mai am scuze: ianuarie nu mai e! Mi s-a luat un bolovan de pe bucatica de optimism din creierasul meu si inca unul de pe coltul de sufletel care imi genereaza starea de bine pe care o am in majoritatea timpului. S-a dus luna mea de depresie si ma rog ca urmatoarele sa fie cel putin cu iz de liniste, daca nu cu rafale de fericire. Norocul meu ca ianuarie e doar o data pe an...pentru ca sunt constienta ca pentru altii este ianuarie tot anul :).

22:35
Copyright © 2015 Dana Carastoian | Designed by VeeThemes.com