De fiecare data cand ma imbolnavesc ma enervez. Paradoxal, nu boala in sine este cea care ma scoate din sarite, nici durerea, nici tusea, febra, inflamatia etc. Ci banii pe care trebuie sa ii dau pe niste amarate de pastile. Si nici macar suma de bani in sine, ci nervii pe care farmacistele mi-i fac in incercarea lor de a-mi jupui cat mai bine portofelul.
Mi se intampla efectiv de fiecare data cand iau cate o raceala banala. Dupa atatia ani, mi-am invatat tratamentul: Nurofen pentru raceala si gripa daca boala e mai usoara, Strepsils daca ma doare gatul, cateva pliculete de Coldrex daca imi curge prea tare nasul. Cu toate ca nu am racit deloc iarna asta, saptamanile astea cand Habiba si Delia au devenit doua "microbiste" care gravitau in jurul meu prin casa, a fost inevitabil sa nu ma molipsesc si eu. Si ma duc azi la farmacie sa imi iau o nenorocita de cutie de pastile de Nurofen cu 12 drajeuri, despre care stiam sigur ca ar costa undeva in jurul a 15 lei.
- Buna ziua!
- Buna ziua! O cutie de Nurofen, va rog!
- Cu 24 de pastile, da?
- Ah, nu, cu 12 ( si deja ma cautam prin geanta, stiind deja pretul aproximativ )
- Si daca raceala va deveni mai severa?
- Nu, nu va deveni, o sa am grija de mine.
- Daca ziceti dumnevoastra...17 lei.
( ii lasasem deja banii pe tejghea, cautam ceva marunt prin portofel )
- Sa stiti ca sanatatea dumnevoastra nu are pret...sigur nu vreti o cutie de 24?
- Sigur...
- Atat? ( scarbita )
- Atat!

Si asta a fost inca o tentativa usoara. Acum cateva luni ma trasese curentul si mi se cam umflase ochiul drept, deci am dat buzna intr-o farmacie ca sa imi cumpar niste picaturi.
- 10 lei.
- Ah perfect, dati-mi-le!
- Dar sa stiti ca trebuie sa dezinfectati ochiul inainte sa puneti picaturile. Nu vreti ceva si pentru dezinfectat?
- Aratati-mi... ( oricum nu aveam de gand sa iau, pentru ca pregatisem deja ceaiul de musetel pentru dezinfectare, dar curiozitatea ma omora )
- Aici aveti 5 comprese cu musetel ( ah, ghicisem! trebuia sa ma fi facut doctorita ) pe care le aplicati inainte de a pune picaturile.
- Ah ok, si la ce pret sunt?
- 40 de lei.
Si farmacista, cu cativa ani mai mare decat mine, imi zambea foarte dragut si inocent. Ma intrebam atunci la cel mai serios mod daca nu cumva scria mare PROASTA pe fruntea mea. Adica, tratamentul propriu-zis pentru ochiul meu costa 10 lei si ceva alternativ, pentru dezinfectare 40. Ma sa fie...
- Nu, raman doar picaturile.
- Sunteti sigura? Daca se va infecta mai tare? ( si deja vroia sa imi puna in punguta si compresele )
- Nu se va infecta, nu va faceti griji pentru mine.
- Sa stiti ca nu e bine sa...
-....sa imi neglijez sanatatea, da, stiu, nu fac asta, am grija atat de ea cat si de portofelul meu. Raman picaturile, multumesc!
Ii piere zambetul de pe fata, imi incaseaza cei 10 lei si nici macar nu imi raspunde la salut cand ies.

Data viitoare cand ma voi imbolnavi, am de gand sa fac un experiment. Cu toate ca am vreo 7 farmacii in cartier, o sa ma duc la o farmacie de prin Unirii sau Eroilor ca sa imi dau seama daca farmacistele aplica peste tot acelasi sistem de a incerca sa ma prosteasca, pretinzand ca le pasa de sanatatea mea. Nu o neglijez, dar nici ipohondra sau tampita nu sunt. Ma intreb totusi cu cate persoane le merge treaba asta cu pretul pe sanatate...

bani boala durere farmacie farmaciste Nurofen pastile portofel pret raceala sanatate

16:35

Ultima zi de munca la Romtelecom a fost miercuri, dar am mai avut nevoie de un scurt timp pentru a putea sa-mi pun ordine in ganduri. Asa se face ca de-abia in seara asta am simtit ca trebuie sa scriu si despre aceasta experienta, care m-a marcat in multe feluri posibile.
Despre jobul meu din ultimele 4 luni ca agent call center nu am vorbit foarte mult si poate unii au ramas cu impresia ca a fost apa de ploaie. Cum nu se poate mai fals. Daca nu ar fi fost colegii si superiorii niste oameni saritori, calmi si mereu aproape de mine, probabil mi-as fi dat demisia din prima saptamana ( daaaar am asteptat pana la terminarea contractului si am ales sa nu il prelungesc), deci poza de mai jos am pus-o doar de dragul de a o pune, pentru ca nu se aplica acum. Deci, motivul principal: clientii. Pentru ca ai crede ca e foarte usor sa vorbesti cu oamenii la telefon, insa dai peste niste personalitati de iti sta mintea in loc si ti se taie picioarele uneori.

In mare, misiunile mele erau multiple: sa contactez clientul care a facut o plangere referitoare la aproape orice tine de Romtelecom, sa ii rezolv problema, deseori sa repar si imaginea companiei si, pe deasupra, sa mai si vand clientului un nou pachet de servicii cu un nou contract. Sincer, credeam ca dupa 3 saptamani de training eram pregatita. Mai ales pentru ca nu era prima oara cand trebuia sa interactionez cu oamenii pentru vanzari. Insa, in prima zi cand am intrat in call center si m-a amenintat un domn de 50 de ani ca ma da in judecata daca nu ii merge bine internetul, avantul mi s-a taiat grav. La cateva zile, am izbucnit chiar in plans cand o cucoana ( eu chiar tin sa preciezez sa era de etnie rroma, ca sa nu zic altceva ) vorbea la telefon mii de minute in afara si a inceput sa ma injure si sa ma ameninte pe mine ca plateste prea mult. Nu ma intelegeti gresit, am mai avut confruntari cu isterice, doar ca de data asta, in calitate de angajat, nu puteam sa i-o intorc. Si e nasol sa induri si sa nu poti sa comentezi inapoi, mai ales cand te cheama Dana si iti pierzi calmul chiar si cand trebuie sa astepti 1 min la semafor. Cu timpul, am inceput sa ma "calesc" de astfel de oameni si sa ii iau pe toate partile. Am dat de muuulte situatii si specimene si tin sa le precizez.
1. Clientii mint foaaaarte mult. Si e naspa, pentru ambele parti. Cea mai frecventa minciuna:"Plec din tara". Daca ar fi fost sa primesc cate 1 leu pentru fiecare data cand am auzit povestea asta, m-as fi imbogatit doar ascultand clienti. Si daca ar fi fost adevarata de fiecare data, populatia Romaniei s-ar fi redus cu cel putin 20% in ultimele 4 luni. Asta pentru ca oamenii incearca sa scape de agentii call center ( pe care tot ei ii contacteaza, paradoxal! ) cat mai repede si fara explicatii. Mi s-a intamplat de N ori ca pensionari de 80 de ani care "plecau" in Germania sau persoane care mai avea doar o luna de contract si erau chemati urgent la Honolulu ( ce convenabil! ) sa accepte o oferta mai convenabila. Nu era mai simplu daca spuneam de la inceput ce ne doare?
2. Clientii nu stiu ce inseamna un contract. Si nu ma refer neaparat la persoanele in varsta, ci la oameni in toata firea. Incearca sa te prosteasca ca l-au pierdut sau ca au fost fortati sa il semneze. No shit, cine le-o fi pus oare pistolul la tampla?! Si multi se mira cum de sunt taxe de platit cand vor sa rezilieze contractul dupa cateva luni de la inceperea lui. Simplu: o parte se angajeaza sa faca ceva, alta parte sa faca altceva. Cand cineva nu isi respecta angajamentul, trebuie sa plateasca, nu? Ciudat este ca am dat pana si peste cativa juristi sau avocati care, aparent, nu stiau treaba asta si au fost foarte indignati.
3. Clienti care vorbesc urat. De ce sa fii nesimtit, serios? Adica tu ma cauti pe mine pentru ca ai o problema, eu incerc sa ti-o rezolv si tot tu imi umpli frigiderul?! Inteleg ca esti nervos, poate si eu as fi in locul tau, dar nu eu iti calculez factura si nu eu iti stric aparatura pentru tv si internet.
4. Oameni care nu mai au bani, saraci lipiti, n-au 1 leu nici de paine. Aparent, e de inteles. Criza & stuff. Cand vine vorba de un ANUMIT procent din clientii Romtelecom, minciuna gogonata ( adevarat, trebuie sa stii sa ii mirosi ). Cu primul cadou sau cu prima facilitate in plus pe care le-o oferi ( chiar daca nu au nevoie ), suma pe care o platesc li se pare brusc infima. Ah da, pentru ca unii clienti mai fac si urmatorul lucru: aud de la vecini de nu stiu ce abonament si il vor si ei, chiar daca nevoile lor sunt altele. Nu am sa inteleg niciodata de ce ai vrea ceva ce nu ai nevoie??? Bineinteles, luam si alta situatie: un client care vorbeste 2000 de minute in afara i se pare ca nu consuma mult si vrea un abonament fara minute. Ce poti sa-i faci, ii dai Cezarului ce-i al...Cleopatrei, ca nevoia cu abonamentul nu se pupa neam si se trezeste respectivul ca plateste dublu fata de cum platea inainte. A cui e vina stimabile?
5. Mai sunt clienti care vor sa desfiinteze pentru ca au "probleme tehnice". Afirma ca nu le merge telefonul de 2 luni si cand te uiti pe facturile lor, vezi sute de minute consumate. Scrie proasta in fruntea mea?
6. Smecherii care una doua te dau in judecata. Si pe tine, si compania. Pe unii i-am sfatuit sa o faca, altora le-am spus ca e pierdere de timp si de bani ( in functie de situatie ). Dracii ma apucau cand ii auzeam ca vor sa se vada in instanta CU MINE PERSONAL, ba chiar imi cereau si numarul personal de telefon ca sa ma poata ei contacta la orice ora din zi si din noapte pentru a mi se plange. Serios, avem si noi o viata.

Situatii speciale mai sunt multe, dar nu mi le amintesc momentan, vi le-am povestit pe cele mai frecvente care au constituit motivul principal pentru care am renuntat la acest job ( ce-i drept, vreau sa incerc si ceva pe domeniul meu, dar asta e alta poveste ). Recunosc, am avut si clienti cu bun simt, imi facea placere sa ma intind la taclale cu ei, dar cam rar din pacate.
Nu vreau sa credeti ca v-am insirat toate aceste situatii de dragul de a o face. Ci pentru ca la randul nostru cu totii suntem clienti, mai mult sau mai putin buni. Eu am avut muuulte de invatat, pentru ca am fost pusa si in postura functionarului care trebuie sa suporte tot, indiferent ca e vina lui/a companiei sau a clientului. Si am inceput sa inteleg de ce cucoanele care lucreaza de ani de zile la ghisee sunt scarbite: nici oamenii cu care interactioneaza zi de zi nu sunt chiar un cadou. Nu iau apararea nimanui, doar ca...e bine sa cunoastem situatiile ambelor parti, sa fim informati si sa fim onesti inainte sa incepem sa aruncam cu pietre in celalalt, indiferent daca e client sau companie.

agent call center angajamente bani clientii contract cuvinte urate deseori experienta job judecata minciuna plangere plec din tara Romtelecom servicii taxe telefon vanzare

01:02

Sunt dorintele oricarei tinere care viseaza uneori cu ochii deschisi la o cariera: un job placut si bine platit, o viata mondena foarta activa, masina frumoasa si o garderoba ca un sac fara fund. Cred ca eu le-as gasi pe toate la etajul 12 al unei cladiri superbe de la Piata Presei Libere, mai exact la sediul Romtelecomului.
Eram atat de micuta, incat nu-mi amintesc sa fi fost inca in scoala ( si memoria mea nu-mi joaca feste ). Dar de fiecare data cand mergeam in Bucuresti la matusa mea, visam sa locuiesc si eu acolo. Intr-adevar, peretii de sticla roz ai copilariei si rasfaturile matusii mele nu mi-au dezvaluit partile neplacute ale unei vieti petrecute in capitala. Sincera sa fiu, stau de aproape un an in micul Paris si inca nu prea le-am descoperit... Ideea este ca mi-am propus ca intr-o zi sa locuiesc si eu in Bucuresti. Pe vremea aia nu ma gandeam inca la studii sau la job, ci doar la simpla sedere in orasul pe care mi-l doream. Si, minune mare, la 18 ani m-am vazut mutata acolo cu tot cu catrafuse. A fost ca si cum as fi venit cu pat, masa, haine si tv in propiul meu vis.
Cand m-am angajat saptamanile trecute la Romtelecom, am fost nevoita sa fac ture multe ba pentru interviuri, ba pentru acte. Am mers sa semnez un contract la sediu, adica la etajul 12 al uneia dintre cele doua cladiri gemene de la Piata Presei Libere, si eram mai mult cu ochii pe geam decat in foi ( norocul meu ca am recitit atent ieri si nu existau clauze ascunse ). Din cand in cand, imi mai mutam privirea catre PR-istii sau managerii care isi storceau creierii sa stabileasca obiective si sa vina cu noi concepte. Mi-a taiat calea la un moment o tipa blonda, de aproximativ 30 de ani, care purta niste pantofi rosii foarte inalti...nu stiu ce dosar ii tot dadea batai de cap. Ideea este ca mi-am propus ca intr-o zi sa am si eu un birou de genul, in care sa desfasor activitati asemanatoare cu cele pe care le-am vazut. Mi-a ramas gandul la peisajul rupt din filmele cu acei actori care in momentele cruciale ale afacerilor lor, se protapesc in fata geamului imens, cu mainile impreunate la spate si mediteaza. Mi-a ramas gandul la doamna cu incaltari rosii; uneori, imi doresc sa arunc macar o privire in viitor, sa vad cum asa arata peste zece ani si ce as face...doar ca sa fiu impacata cu gandul ca am sa reusesc. Iar daca nu ma voi zari la biroul unui etaj 12, voi sti ca mai am mult de munca pana sa ajung la inaltime.

P.S: poza de mai jos e o gluma nevinovata. Intr-o companie serioasa, CV-ul bate orice silicoane...sau cel putin asa imi place sa cred.

angajare bani birou Bucuresti cariera etajul 12 job munca Romtelecom vis

23:39

Odata cu o anumita varsta, avem pretentia de a nu mai fi tratati precum niste copii. Vrem sa locuim singuri, sa fim independenti, sa stam pe picioarele noastre, sa fim stapani pe tot ce misca in vietile noastre. Avem pretentia ca de la scoala sa evoluam la job, ca de la pupicii de la gradinita sa ajungem in pat, ca de la banii de buzunar primiti de la parinti sa dam peste un salariu gras, ca sa ii putem intretine si pe ai nostri. Nu prea ne prindem ca aceste aspecte, alaturi de altele, raman la fel toata viata, doar ca imbraca alte forme...probabil pentru a ne proteja noua ego-ul si pentru a ne face sa rostim fara prune in gura ca suntem ADULTI.
De fapt, ramanem copii. Si nu, nu ma refer la sintagmele obisnuite despre suflet si vise pe care tot le auziti. Ma refer la temeri ( unele, ce e drept ). Pe planul asta, nu cred ca evolueaza prea multe persoane. Am ajuns la concluzia asta chiar azi-noapte si am si testat-o...pe mine...fara intentie. Cand m-am asezat in pat, am inceput sa ma gandesc la tot felul de lucruri, de situatii. Mi-ar fi greu sa traiesc fara parintii mei, chiar daca e ciclul natural al vietii. As fi distrusa fara ei din toate punctele de vedere, chiar daca mai devreme sau mai tarziu as fi nevoita sa ma redresez. Mi-am amintit ca uneori cand eram mica si ii visam morti sau raniti, ma trezeam transpirata si speriata, ba chiar plansa un pic. Cam la fel m-as trezi si acum, dupa 10-15 ani. Si stiu ca ma voi teme si in urmatorii ani ca, odata ,nu ii voi mai vedea niciodata pe ai mei.
Tot aseara, cand am stins lumina in camera mea, m-am trezit pe un intuneric cumplit ( mama pusese la uscat ditamai prosoapele pe sarma )! Deschideam bine ochii, mai-mai sa imi iasa din orbite si tot nu zaream nici un strop de lumina. E o senzatie groaznica...Am bajbait cu greu pana la lumina si apoi mi-am simtit inima cum incerca sa se linisteasca din trapul la care o luase. Mereu mi-a fost frica de intuneric si de necunoscut. Toata viata cred ca voi ramane cu temerea asta. Stiu ca n-as fi singura.
Deci da, am ajuns la concluzia (  banala poate ) ca anumite temeri nu se schimba niciodata. Sau cel putin in cazul meu. Si cu toate ca am jobul si responsabilitatile unui adult, inca rostesc cu jumatate de gura ca sunt "un om mare". Temerile mele inca sunt "mici".

adulti bani copii frica intuneric job parinti temeri

15:22

De maaaare actualitate:

Problema sexuala a baieteilor de bani gata este ca au fost obisnuiti, din frageda pruncie, sa primeasca totul fara sa dea nimic. Nici macar nu le-a explicat cineva vreodata ca intre o fata si un Porsche exista o diferenta: cand distrugi o fata, taticul nu te cearta.

Frederic Beigbeder

baieti bani fata Frederic Beigbeder porsche

14:55

Cred ca nu e student care sa nu fi auzit clasica poveste a lui Costel de la Deko. In sesiune, vrei sa te apuci de invatat. Iti faci program sa te trezesti de dimineata, sa mananci ceva si sa bagi invatat 3 ore. Iei o pauza scurta si apoi mai inveti inca 5 ceasuri. Si a doua zi cand faci ochi, vrei sa iti pui planul in aplicare. Te duci in bucatarie sa iti iei micul-dejun, dar nu poti sa mananci daca n-ai rosii. Ca ti-e pofta, frate! Si te duci la piata si iti iei rosii. Cand te intorci, nu poti sa inveti daca n-ai Cola. Si te duci sa iti iei Cola. Cam asa se duce dracu' ziua de invatat...
Dupa modelul asta, stateam eu cu Habiba azi la barfa, intr-o pauza de invatat. Ne uitam la balconul nostru care este efectiv in paragina si ne gandeam sa facem o curatenie generala si sa-l "pimpuim". Vedeti voi, asta e o problema grava la noi, intrucat resedinta noastra este frumoasa, o iubim si nu ne lipseste nimic, doar ca absolut toate obiectele din ea sunt vechi. Nu stiu daca v-am povestit, dar avem o masina de spalat semi-automata. Trebuie sa punem dusul in ea ca s-o umplem cu apa, sa lasam hainele la spalat, sa le scoatem si sa la clatim, sa le bagam in storcator si sa il descantam ca sa mearga, apoi sa evacuam intr-un lighean. Da, e munca de echipa si cam asa ne-am petrecut eu, Habiba si Delia serile de vineri din ultimele luni.
Acum mi s-a pus pata pe balcon. M-am dus azi la un examen si toata ziua m-am gandit la cum as vrea sa arate terasa mea la vara. Pentru ca am un balcon mare si deja il vedeam azi cu doua fotolii de-alea pufoase si mari, cu o masuta mica si niste Nestea in pahare, iar eu, tronand ca o placinta cu laptop-ul in brate, privind cand la Facebook, cand la apus. Apoi intervine Habiba si imi spulbera visele: costa... Ma gandeam apoi ca si un stil oriental cu perne mari si moi si niste covorase fluffy ar fi dragute...
Stateam in seara asta si citeam pentru examenul de imagologie si tot visam la balconul meu. Am cautat chiar poze pe net si i le aratam Habibei. Pe mine chiar ma roade treaba asta si trebuie sa ma ocup de ea cat mai repede, inainte sa incep examenele. Nu de alta, dar who knows? Poate pentru ultimul examen de pe 23 iunie o sa invat pe propria mea terasa, in propriul meu scaun, cu flori sub nas si cu ceva rece. Cam asa:

Desi, cu tot optimismul si visele mele, cred ca balconul va sfarsi cam asa ( si asta daca avea noroc! ):

balcon bani casa Costel Deko flori fotolii masina de spalat masuta student terasa vechi

22:13

A avut Habiba de facut pentru facultate un articol mai special. A trebuit sa ii ia interviu unui cersetor oarecare, pentru a-i afla povestea vietii. Asa a dat la Piata Romana peste o batranica in varsta de 85 de ani despre care puteti citi aici -"Eu nu cer la nimeni. Daca are omul placerea, da, daca nu, nu. Asa cum eu nu am, poate nici ei nu au."
Scopul articolului era de a starni o lacrima in coltul ochiului...la mine a avut mai mult decat efectul scontat - a fost o lacrima in coltul sufletulului, care s-a prelins pana in mijlocul sau si a picat intr-o baltoaca imensa, provocand un ecou in toata fiinta mea. Pentru ca SNSPA se afla pe langa Piata Romana si am trecut pe langa acea batranica de sute de ori... cand ma duceam cu Flavia sa isi gogosi, cand ma uitam la ciorapii colorati de langa statia de metrou, cand injuram ca bancomatele din zona aia sunt nenorocite, cand stateam la Mc si asteptam sa inceapa urmatorul seminar, cand imi mancam nervii cu nu stiu ce proiect. I-am mai intins cate un ban din cand in cand, dar niciodata nu am vazut acea sclipire din ochi, nu am avut timp...
Azi am regasit-o, exact acolo unde am lasat-o si ieri, langa o covrigarie care a dat faliment. Statea sprijinita de zid si privea trecatorii. Ma grabeam catre seminar, dar de data asta am scos o bancnota de 1 leu si i-am intins-o. De data asta am avut timp sa o las sa isi aseze mana peste a mea, iar eu sa o ating usor cu degetele. De data asta am avut timp sa ma uit in ochii ei. De data asta am avut timp sa o vad ca pe o poveste, nu doar ca pe o cersetoare care se afla acolo doar pentru ca viata nu a fost prea blanda cu ea...
Si stiti si voi ca sunteti multi ca mine...sunteti multi care sunteti innebuniti ca nu va raspunde prietena la telefon, cand sunt altii care nici macar nu au pe cine sa cheme cand pur si simplu nu mai pot. Sunteti multi ca mine care va lasati cuprinsi de griji ce provin din nevoi superioare, cand sunt altii pentru care o bucata de paine reprezinta luarea unei pietre de pe suflet pe ziua respectiva. Ohooo, suntem cu sutele care traim prinsi de obiective, scopuri si deadline-uri, cand sunt altii care se intreaba oare cand se va termina tot. La dracu', suntem mii de oameni care avem momente in care ne induram de cei mai putin norocosi; tocmai de-asta mai simtim uneori nevoia de a le da cate o moneda, dar fugim repede de "saru'mana, mama, sa iti dea Dumnezeu sanatate si fericire, sa fii iubita, fata mamii!" pentru ca ne provoaca teama, pentru ca ne face sa izbucnim in lacrimi fara sa stim de ce. Doamne, nu realizam ca suntem milioane de suflete care nu suntem interesate in mod deosebit de oricine este departe de noi. Si nu e vina noastra; citeam intr-o carte acum mai multe luni ca nu putem iubi sau arata compasiune profunda persoanelor care nu se afla in proximitatea noastra. Poate daca le-am cunoaste povestile nu am mai vedea mana aia intinsa ca pe o cerere, ci ca pe un strigat disperat de ajutor. Ar trebui sa ne fie rusine pentru ca viata e ca un spital de urgente? Medicina e grea si nu o putem face cu totii...dar nu e nici unul dintre noi care sa nu poata deveni macar pentru o clipa doctorul unui suflet lovit...

Sursa poza: Habiba

ajutor articol bani batranica cersetoare doctor griji lacrima lectie de viata Piata Romana poveste timp

21:43