Mi se intampla in fiecare an, oricat de mult mi-ar placea toamna: la prima
adiere de vant care ma obliga sa imi pun o gecuta pe mine, playlist-ul meu
incepe sa se imbogateasca treptat cu melodii precum "Magic Moments",
"Last Christmas" sau "Baby, it's cold outside". Inca de la
primele ploi din septembrie pornisem in cautare prin supermarketuri de
ciocolata calda cu scortisoara si trageam cu coada ochiului la cate ceva
shinny, stand cu impresia ca poate fi un colt de beteala sau un globulet.
Acum ca din toamna asta au mai ramas doar doua zile si doua frunze, ma intreb unde s-a dus si ma gandesc serios ca ii voi duce un dor greoi si intens. O caut prin toate amintirile mele din ultimele 3 luni, prin documente de la birou, prin poze facute in parc si prin saptamanile friguroase. O caut intens in arhivele zilelor in care numai la vremea de afara nu ma gandeam sau in cele ale weekend-urilor in care ma pierdeam buimaca printre foile cursurilor. Scormonesc dupa ea in zeci de pliculete de ceai fierbinte, in cupcakes-urile care mi-au luminat unele momente si esecurile mele culinare care continua sa ma urmareasca aproape la tot pasul. Da, am reusit cumva sa pierd printre detalii si multa munca ditamai toamna si habar n-am unde s-o caut. S-o fi asezat timida pe fundul vreunei genti, in paginile vreunei agende, asteptand sa fie regasita la anul pe vremea asta. S-o fi dispersat pe strazile umede, galbene si reci pe care tot pasim zgribuliti in ultima perioada. Sau poate zace ascunsa sub plapuma, dardaind numai la simpla schimbare a datei din calendar. Nu stiu cum a trecut toamna aceasta si nici unde s-a dus. Stiu insa sigur ca nu e aruncata la vreun cos de gunoi din coltul biroului, ci doar intr-un colt de suflet, bine impachetata, cu amintiri puse la naftalina cu miros de ceai de fructele Carpatilor si gust de briose calde.
Acum ca din toamna asta au mai ramas doar doua zile si doua frunze, ma intreb unde s-a dus si ma gandesc serios ca ii voi duce un dor greoi si intens. O caut prin toate amintirile mele din ultimele 3 luni, prin documente de la birou, prin poze facute in parc si prin saptamanile friguroase. O caut intens in arhivele zilelor in care numai la vremea de afara nu ma gandeam sau in cele ale weekend-urilor in care ma pierdeam buimaca printre foile cursurilor. Scormonesc dupa ea in zeci de pliculete de ceai fierbinte, in cupcakes-urile care mi-au luminat unele momente si esecurile mele culinare care continua sa ma urmareasca aproape la tot pasul. Da, am reusit cumva sa pierd printre detalii si multa munca ditamai toamna si habar n-am unde s-o caut. S-o fi asezat timida pe fundul vreunei genti, in paginile vreunei agende, asteptand sa fie regasita la anul pe vremea asta. S-o fi dispersat pe strazile umede, galbene si reci pe care tot pasim zgribuliti in ultima perioada. Sau poate zace ascunsa sub plapuma, dardaind numai la simpla schimbare a datei din calendar. Nu stiu cum a trecut toamna aceasta si nici unde s-a dus. Stiu insa sigur ca nu e aruncata la vreun cos de gunoi din coltul biroului, ci doar intr-un colt de suflet, bine impachetata, cu amintiri puse la naftalina cu miros de ceai de fructele Carpatilor si gust de briose calde.
Mi-a placut enorm Tudor Chirila omul si artistul de ani de zile. Nu imi mai aduc exact aminte ziua, dar stiu ca eram in cea de-a 16-a mea primavara cand i-am inteles pentru prima oara versurile, pentru ca i le auzisem de mult mai mult timp. Stiu ca m-am indragostit de melodiile sale si le-am fredonat nebuneste toata adolescenta mea, pana cand duritatea Bucurestiului mi-a mai furat din visare si din copilarie. Am plans atat de tare de fericire pe "18 ani", "17"", "Vama Veche" si am urlat atat de tare de durere pe "Scrisoare catre Fat Frumos" sau "Cantec prost", incat in ambele situatii am ramas fara voce, fara cuvinte, fara imaginii prea clare si in stari pe care nu le pot descrie, ci doar aminti la fel de bine ca si cum ar fi fost ieri.
Am fost astazi la lansarea cartii "Exercitii de echilibru" a lui Tudor Chirila in memoria adolescentei mele pe care mi-a marcat-o, a momentelor in care inca ii mai ascult melodiile si a tuturor amintirilor legate de versurile sale: zilele de joi, 18 ani, Vama Veche, concertul sau la care am mers cu Habiba cand eram pustoaice si la care am cantat printre lacrimi pana am ragusit, suferinte adolescentine si altele.
- Dana (ii intind cartea)...A-a-am implinit 18 ani intr-o zi de joi.
- Wow...(semneaza carte si o intinde spre mine zambind) Eu nu mai tin minte in ce zi am implinit 18 ani (rade)
Eu n-as putea uita. Tocmai datorita lui.
Am fost astazi la lansarea cartii "Exercitii de echilibru" a lui Tudor Chirila in memoria adolescentei mele pe care mi-a marcat-o, a momentelor in care inca ii mai ascult melodiile si a tuturor amintirilor legate de versurile sale: zilele de joi, 18 ani, Vama Veche, concertul sau la care am mers cu Habiba cand eram pustoaice si la care am cantat printre lacrimi pana am ragusit, suferinte adolescentine si altele.
- Dana (ii intind cartea)...A-a-am implinit 18 ani intr-o zi de joi.
- Wow...(semneaza carte si o intinde spre mine zambind) Eu nu mai tin minte in ce zi am implinit 18 ani (rade)
Eu n-as putea uita. Tocmai datorita lui.
Daca ai cumva impresia ca femeile sunt "sexul slab", incearca sa tragi noaptea patura spre partea ta.
Sursa: de pe Facebook adunate
Cursul de Sociologia Opiniei Publice din aceasta seara.
- Robert Zajonc a elaborat teoria simplei expuneri. Adica, in urma unor cercetari, a observat faptul ca prin expunere repetata la anumite lucruri pe care cineva le poate detesta initial, in final ajunge sa le placa. I-am cumparat odata unui coleg de birou o cravata. Omul a fost sincer si de cand a vazut-o mi-a spus ca nu ii place deloc. Dupa cateva zile a venit la mine si mi-a spus ca s-a mai uitat la ea si parca nu mai e asa de urata. Pana la urma, asa se explica de ce majoritatea prietenilor nostri cei mai buni sunt fie colegi de clasa, de birou, vecini etc. Pentru ca ne vedem in mod repetat cu ei.
- Doamna profesoara, sa inteleg ca stiinta neaga dragostea la prima vedere?
- Se spune ca ne alegem partenerii pe baza de compatibilitate. Eh, aiurea! Expunerea repetata e cheia!
Un unghi de abordare foarte interesant. De ras si de pus pe ganduri.
- Robert Zajonc a elaborat teoria simplei expuneri. Adica, in urma unor cercetari, a observat faptul ca prin expunere repetata la anumite lucruri pe care cineva le poate detesta initial, in final ajunge sa le placa. I-am cumparat odata unui coleg de birou o cravata. Omul a fost sincer si de cand a vazut-o mi-a spus ca nu ii place deloc. Dupa cateva zile a venit la mine si mi-a spus ca s-a mai uitat la ea si parca nu mai e asa de urata. Pana la urma, asa se explica de ce majoritatea prietenilor nostri cei mai buni sunt fie colegi de clasa, de birou, vecini etc. Pentru ca ne vedem in mod repetat cu ei.
- Doamna profesoara, sa inteleg ca stiinta neaga dragostea la prima vedere?
- Se spune ca ne alegem partenerii pe baza de compatibilitate. Eh, aiurea! Expunerea repetata e cheia!
Un unghi de abordare foarte interesant. De ras si de pus pe ganduri.
Exista unele zile peste care trecem tarandu-ne. E destul de amuzant daca ne gandim cum uneori pierdem atatea ore nefacand nimic important, dar cum ne poate lovi atat de tare sub centura timpul cand i se casuna.
Este vorba despre zilele acelea dupa care credem ca nu mai exista nimic. Nu reusim sa vedem dupa coltul acestora, nu ne facem planuri de teama ce ne este si de emotie, nu stim unde o sa fim si, mai ales, cum o sa fim. Ne gandim la ele non stop si ne macinam gandurile si sufletul marunt-marunt, pana in momentul in care totul incepe sa se intample. Ni se pierde privirea absolut neintentionat pe geanta unei necunoscute din metrou, ne trezim cu ochii atintiti pe geam in timp ce frecam la niste vase sau stam intinsi noaptea in pat facandu-ne o lista imaginara de "to do" si injurand in gand la fiecare dificultate peste care trebuie sa trecem.
Sunt zile oribile pe care nu stii cum sa le incepi, dar stii ca nici bine nu le poti incheia. Pur si simplu. Sunt zilele in care iti aduci aminte ca un ditamai paganul ce esti sa te inchini cand treci pe langa o biserica si sa iti soptesti ca pentru tine un "Doamne ajuta!". Stii ca n-o sa te ajute prea mult, dar pentru cateva minute devii usor optimist. Apoi mai sunt oamenii pe care ii intalnesti cand iti este greu. O mana de ajutor cantareste parca de 100 de ori mai mult in asemenea zile negre pentru tine, dar probabil roz pentru ei.
Cu totii le avem. Si trebuie sa trecem peste ele. Se spune des ca Dumnezeu nu ne da mai mult decat putem duce. Insa viata o face pentru ca nu crede in zicale. Si cum nu putem opri timpul intr-o zi fatala, mai bine inchidem ochii si strangem din dinti atunci cand este greu, cu gandul ca vor veni si zile mai bune, iar cele urate vor deveni doar niste amintiri de povestit la un pahar de vin rosu cu prietenii.
Este vorba despre zilele acelea dupa care credem ca nu mai exista nimic. Nu reusim sa vedem dupa coltul acestora, nu ne facem planuri de teama ce ne este si de emotie, nu stim unde o sa fim si, mai ales, cum o sa fim. Ne gandim la ele non stop si ne macinam gandurile si sufletul marunt-marunt, pana in momentul in care totul incepe sa se intample. Ni se pierde privirea absolut neintentionat pe geanta unei necunoscute din metrou, ne trezim cu ochii atintiti pe geam in timp ce frecam la niste vase sau stam intinsi noaptea in pat facandu-ne o lista imaginara de "to do" si injurand in gand la fiecare dificultate peste care trebuie sa trecem.
Sunt zile oribile pe care nu stii cum sa le incepi, dar stii ca nici bine nu le poti incheia. Pur si simplu. Sunt zilele in care iti aduci aminte ca un ditamai paganul ce esti sa te inchini cand treci pe langa o biserica si sa iti soptesti ca pentru tine un "Doamne ajuta!". Stii ca n-o sa te ajute prea mult, dar pentru cateva minute devii usor optimist. Apoi mai sunt oamenii pe care ii intalnesti cand iti este greu. O mana de ajutor cantareste parca de 100 de ori mai mult in asemenea zile negre pentru tine, dar probabil roz pentru ei.
Cu totii le avem. Si trebuie sa trecem peste ele. Se spune des ca Dumnezeu nu ne da mai mult decat putem duce. Insa viata o face pentru ca nu crede in zicale. Si cum nu putem opri timpul intr-o zi fatala, mai bine inchidem ochii si strangem din dinti atunci cand este greu, cu gandul ca vor veni si zile mai bune, iar cele urate vor deveni doar niste amintiri de povestit la un pahar de vin rosu cu prietenii.
Am fost toata viata mea genul de om care isi face planuri pentru aproape orice: pe ce anume sa cheltui salariul, cum imi organizez programul de weekend sau orele de invatat in sesiune, ce sa raspund la anumite intrebari pe care le anticipez in unele situatii etc. Inevitabil, din planurile mele nu au lipsit zilele de nastere la care ma gandeam cu cel putin o jumatate de an inainte. Si uneori a iesit bine, alteori nu. Anul acesta am fost insa prea obosita pentru planuri. Mi-am spus "let it be!" si m-am aruncat cu capul inaintea zilei de luni, 12 noiembrie, asa cum nu am mai facut-o niciodata. Si nu am ramas dezamagita, ba dimpotriva, surprizele si clipele petrecute alaturi de oameni dragi mie au valorat de o mie de ori mai mult decat toata organizarea mea minutioasa din trecut.
Habiba si Suri nu s-au dat in laturi de la cadouri pisicoase nici anul acesta. Bine, le-am ajutat si eu indirect, pentru ca mi-am miorlait de luni de zile in stanga si in dreapta pasiunea pentru cupcakes intr-o maniera obsesiv-compulsiva. Dar cine a avut urechile ciulite a auzit si cine a avut sufletelul pe pozitii a actionat. Si asa se face ca m-am trezit eu luni dimineata si m-am indreptat cu ochii lipiti spre bucatarie. Pe masa, numai lucruri care mi-au scos chitaieli indelungate: un mic dejun la care viseaza orice fata. Si mai ales eu: pentru cateva minute, am fost in raiul cupcakes-urilor!!!
Cu toate ca am mers la munca de ziua mea, nu a durut nici un pic, daca pot sa spun asa :). Si pentru ca sunt cea mai mica dintre fete, am luat toti pupicii, imbratisarile, urarile si cadourile ca pe un maxim rasfat din partea lor. And believe me, nu exista lucru mai placut decat sa stii ca poti sarbatori anumite momente mai intime cu persoanele cu care imparti biroul pentru mai bine de jumatate de zi, si nu numai reusitele profesionale.
Ziua s-a incheiat perfect alaturi de iubitul meu care s-a prezentat emotionat cu un parfum pe care mi-l doream mult. Ca orice barbat, a intrebat de zeci de ori daca imi place, cu toate ca in urma cu putin timp il tarasem prin tot mall-ul cu cateva pungi de shopping si o mostra din parfumul de care m-am indragostit. Deci, cum as putea sa nu iubesc un barbat atat de atent si de grijuliu? :)
Concluzionand pisicos, am implinit 21 de ani in compania oamenilor la care tin, si asta e mare lucru. Eu stiu asta. Sunt cei care isi aduc aminte de mine in fiecare an si care fac tot posibilul sa imi marcheze cat mai placut posibil ziua de nastere. Pentru lucrul acesta le multumesc nu doar o data pe an, ci de nenumarate ori in sinea mea, ori de cate ori ii privesc sau ma gandesc la ei. Mi-as mai fi dorit eu prin preajma mea cateva persoane de suflet, dar cred ca va trebui sa ma obisnuiesc cu departarea si sa ma multumesc doar cu urari virtuale sau prin telefon, care, de fapt, s-au dovedit a nu fi rele deloc. Mi-am petrecut minute in sir privind "la multi ani!"-urile curgand pe Facebook, raspunzand cu un "daaaa?" lung si intuitiv la telefon sau multumind tuturor celor care mi-au trimis mesaje. A fost cu siguranta cea mai placuta si linistita zi din an in acelasi timp, dar exact cand incepusem sa ma obisnuiesc, s-a terminat. Dar nu e nimic, va urma alta la anul. Promit, la fel de neplanificata!
Habiba si Suri nu s-au dat in laturi de la cadouri pisicoase nici anul acesta. Bine, le-am ajutat si eu indirect, pentru ca mi-am miorlait de luni de zile in stanga si in dreapta pasiunea pentru cupcakes intr-o maniera obsesiv-compulsiva. Dar cine a avut urechile ciulite a auzit si cine a avut sufletelul pe pozitii a actionat. Si asa se face ca m-am trezit eu luni dimineata si m-am indreptat cu ochii lipiti spre bucatarie. Pe masa, numai lucruri care mi-au scos chitaieli indelungate: un mic dejun la care viseaza orice fata. Si mai ales eu: pentru cateva minute, am fost in raiul cupcakes-urilor!!!
Cu toate ca am mers la munca de ziua mea, nu a durut nici un pic, daca pot sa spun asa :). Si pentru ca sunt cea mai mica dintre fete, am luat toti pupicii, imbratisarile, urarile si cadourile ca pe un maxim rasfat din partea lor. And believe me, nu exista lucru mai placut decat sa stii ca poti sarbatori anumite momente mai intime cu persoanele cu care imparti biroul pentru mai bine de jumatate de zi, si nu numai reusitele profesionale.
Ziua s-a incheiat perfect alaturi de iubitul meu care s-a prezentat emotionat cu un parfum pe care mi-l doream mult. Ca orice barbat, a intrebat de zeci de ori daca imi place, cu toate ca in urma cu putin timp il tarasem prin tot mall-ul cu cateva pungi de shopping si o mostra din parfumul de care m-am indragostit. Deci, cum as putea sa nu iubesc un barbat atat de atent si de grijuliu? :)
Concluzionand pisicos, am implinit 21 de ani in compania oamenilor la care tin, si asta e mare lucru. Eu stiu asta. Sunt cei care isi aduc aminte de mine in fiecare an si care fac tot posibilul sa imi marcheze cat mai placut posibil ziua de nastere. Pentru lucrul acesta le multumesc nu doar o data pe an, ci de nenumarate ori in sinea mea, ori de cate ori ii privesc sau ma gandesc la ei. Mi-as mai fi dorit eu prin preajma mea cateva persoane de suflet, dar cred ca va trebui sa ma obisnuiesc cu departarea si sa ma multumesc doar cu urari virtuale sau prin telefon, care, de fapt, s-au dovedit a nu fi rele deloc. Mi-am petrecut minute in sir privind "la multi ani!"-urile curgand pe Facebook, raspunzand cu un "daaaa?" lung si intuitiv la telefon sau multumind tuturor celor care mi-au trimis mesaje. A fost cu siguranta cea mai placuta si linistita zi din an in acelasi timp, dar exact cand incepusem sa ma obisnuiesc, s-a terminat. Dar nu e nimic, va urma alta la anul. Promit, la fel de neplanificata!
Incerca zilele trecute o colega de birou sa ma convinga ca cele mai multe femei incep sa se simta cu adevarat stapanele lumii de-abia atunci cand ating varsta de 30 de ani. Ba ca sunt mai implinite, ba ca sunt mai sigure pe ele etc etc. Eu n-am atins inca pragul acela, de-abia il trec impiedicandu-ma pe cel de 20, dar pot spune ca nu imi place sa inaintez in varsta. Sigur, nu pot sa ma plang de riduri sau de dureri articulare, dar ma uit cateodata la unele fotografii si nu imi vine sa cred unde s-a dus capacitatea, cu intrarea la liceu si balul bobocilor, cu petrecerea de majorat, cu bac si mutat in Bucuresti. Zilele in care drumurile mele se reduceau la casa-liceu-plimbare-casa sunt atat de departe, iar weekendurile de leneveala maxima parca nici nu le mai cunosc. Si toata lumea stie ca e asa, cu toate ca ne place sa spunem ca toate varstele sunt frumoase. Daca la 17 ani, vorba lui Chirila, ai infinitul inainte, la 18 ani visele se implinesc cand bati din palme sau cand clipesti si la 20 de ani traiesti fara griji si fara bani, despre varstele de la 21 incolo parca nimeni nu mai are voce sa cante. Pentru ca de la 21 incolo, parca incepi sa te prinzi ca nu mai ai infinitul inainte, ci ca trebuie sa te apuci de toate planurile pe care ti le faceai in liceu si ca "o sa fac asta mai incolo" a venit mai aproape decat credeai. Si nici lucrurile nu se mai rezolva cat ai clipi, indiferent cat ai da din gene. Ca sa nu mai spun ca fara griji nu mai esti de ceva timp, poate doar fara bani uneori.
Drept dovada de "imbatranire" stau si dorintele mele pentru sarbatorirea zilei mele din acest an. Nu mai vreau petreceri nebune, reuniuni cu toti cei mai mult sau mai putin dragi, cu urlete de "la multi ani" din toate partile si, in general, cu tot ce inseamna galagie. Tot ce imi doresc este putina liniste, putin timp pentru mine, cateva clipe petrecute cu oamenii care conteaza cu adevarat, ceva somn in plus si o perioada cat mai calma la birou. Si daca stau bine sa ma gandesc, cam asta imi doresc tot anul acesta, pentru ca stiu ca va fi unul greu si ca voi trage cu dintii de zilele in care singurele mele griji vor fi cafeaua de pe foc si mersul pana la piata.
Insa, paradoxal, ma bucur ca un copil de tot ce mi-a adus varsta de 20 de ani: reusite la facultate, angajare, zile frumoase petrecute alaturi de familie sau iubit, cateva vacante si plimbari lungi pe oriunde. Momentan, a fost varsta de apogeu pentru mine, varsta la care m-am simtit destul de sigura pe mine si pe dorintele mele si pot spune ca asa am sa pasesc si peste putin timp spre 21 de ani. Ah, si sa va spun cel mai mare avantaj? La 21 incepi sa atingi si simti ceea ce la 18 era doar un vis frumos care parea departe. La 21 parca apuci cumva succesul cu ambele palme si lumea incepe sa ti se astearna la picioare. In acest context nu pot sa spun decat: 21, bring it on!
Drept dovada de "imbatranire" stau si dorintele mele pentru sarbatorirea zilei mele din acest an. Nu mai vreau petreceri nebune, reuniuni cu toti cei mai mult sau mai putin dragi, cu urlete de "la multi ani" din toate partile si, in general, cu tot ce inseamna galagie. Tot ce imi doresc este putina liniste, putin timp pentru mine, cateva clipe petrecute cu oamenii care conteaza cu adevarat, ceva somn in plus si o perioada cat mai calma la birou. Si daca stau bine sa ma gandesc, cam asta imi doresc tot anul acesta, pentru ca stiu ca va fi unul greu si ca voi trage cu dintii de zilele in care singurele mele griji vor fi cafeaua de pe foc si mersul pana la piata.
Insa, paradoxal, ma bucur ca un copil de tot ce mi-a adus varsta de 20 de ani: reusite la facultate, angajare, zile frumoase petrecute alaturi de familie sau iubit, cateva vacante si plimbari lungi pe oriunde. Momentan, a fost varsta de apogeu pentru mine, varsta la care m-am simtit destul de sigura pe mine si pe dorintele mele si pot spune ca asa am sa pasesc si peste putin timp spre 21 de ani. Ah, si sa va spun cel mai mare avantaj? La 21 incepi sa atingi si simti ceea ce la 18 era doar un vis frumos care parea departe. La 21 parca apuci cumva succesul cu ambele palme si lumea incepe sa ti se astearna la picioare. In acest context nu pot sa spun decat: 21, bring it on!
Don't get mad, get even! - Nu te enerva, razbuna-te!
Alan Posener - John F. and Jacqueline Kennedy
La pomul mult laudat m-am dus cu ditamai sacul si m-am intors cu el incarcat de nervi si dezamagire. Mult promovata Biblioteca Nationala este mult mai slaba decat BCU, if you ask me. Ar fi trebuit sa stiu ca a fost doar o chestiune de imagine, doar lucrez in domeniu. Dar am inghitit galusca.
Ca orice student silitor din anul III, am inceput pregatirile pentru minunata licenta. Si speram ca cea mai grea parte a trecut (alesul temei si al profesorului coordonator), se dovedeste ca ma insel amarnic: nu gasesc lucrarile de care am nevoie. Aud din stanga si din dreapta ca Biblioteca Nationala e ultimul racnet in randul soarecilor de biblioteca (din care fac parte cu mandrie), asa ca dau navala. Imi fac abonament, ma minunez ca e gratuit, ca nu stau la cozi si ca nu e doar o bucata amarata de hartie, are poza facuta cu camera digitala! Incantata ma duc astazi cu permisul in dinti sa imi caut carti. Urc la cataloage si ma izbeste o imagine crunta care m-a dus instant cu gandul la arhivele nationale: dulapuri intregi cu fise si doar doua calculatoare la care se puteau accesa cataloagele online. Ma invart pe langa ele, intreb pe cineva de acolo daca pot sa merg in alta parte. "Nu, din pacate, in ultimele zile, o anumita portiune din biblioteca nu are curent electric si aceste doua calculatoare sunt singurele care functioneaza". Injur printre dinti si ma gandesc ca se intampla si la case mai mari. Stau la coada la calculator. Cand imi vine mult asteptatul rand, trebuie sa mai am vreo 15 minute rabdare si pentru incarcatul paginii. Dupa lupte seculare de aproape o ora, gasesc si eu doua carti, le iau cotele si pornesc in cautare de sala. Cum nu stiu incotro sa ma indrept, intru in prima pe care o nimeresc si ma milogesc de bibliotecara sa ma indrume.
-Ati gasit doar o cota pentru fiecare?
-Da. De ce? Trebuia sa fie mai multe?
-Nu..Da..Vedeti, avem la raft doar cartile ale caror cote incep cu aceste cifre (si imi arata o pagina pe care nu am reusit sa o descifrez).
-Pai si ce sa fac? La ce sala pot sa merg ca sa gasesc ce imi trebuie?
-Imi pare rau, dar nu cred ca va poate ajuta nimeni, nu am terminat inca de aranjat toate cartile, mai sunt destule pe care trebuie sa le punem pe rafturi.
Zambesc din nou. Zambetul ala care suprima multi draci, injuraturi si alte alea. Adica, de ce mama naibii se mai numeste biblioteca daca multe carti nici macar nu pot fi folosite? De ce mai este atat de laudata daca la partea de organizare sunt mult mai la pamant decat BCU? Pe cand imi trecereau toate aceste intrebari prin minte, dau sa ma indrept catre baie. Stupoare, 2 angajati ai bibliotecii nu stiu sa ma indrume. Da, m-am mai invartit pe acolo inca un sfert de ora, norocul meu a fost un paznic.
Deci nu, nu mai am de gand sa merg la Biblioteca Nationala cel putin pana la anul prin primavara. Ma gandesc asa, ca sa aiba oamenii timp sa se organizeze. Pana atunci, nu vad de ce s-ar mai numi biblioteca. Poate sa devina un fel de Romexpo central, ca in loc de carti, prefera sa gazduiasca tot felul de expozitii si targuri, in timp ce studentii disperati stau la cozi la calculatoare si umbla dupa lucrari care cine stie prin ce saci sunt tinute.
Ca orice student silitor din anul III, am inceput pregatirile pentru minunata licenta. Si speram ca cea mai grea parte a trecut (alesul temei si al profesorului coordonator), se dovedeste ca ma insel amarnic: nu gasesc lucrarile de care am nevoie. Aud din stanga si din dreapta ca Biblioteca Nationala e ultimul racnet in randul soarecilor de biblioteca (din care fac parte cu mandrie), asa ca dau navala. Imi fac abonament, ma minunez ca e gratuit, ca nu stau la cozi si ca nu e doar o bucata amarata de hartie, are poza facuta cu camera digitala! Incantata ma duc astazi cu permisul in dinti sa imi caut carti. Urc la cataloage si ma izbeste o imagine crunta care m-a dus instant cu gandul la arhivele nationale: dulapuri intregi cu fise si doar doua calculatoare la care se puteau accesa cataloagele online. Ma invart pe langa ele, intreb pe cineva de acolo daca pot sa merg in alta parte. "Nu, din pacate, in ultimele zile, o anumita portiune din biblioteca nu are curent electric si aceste doua calculatoare sunt singurele care functioneaza". Injur printre dinti si ma gandesc ca se intampla si la case mai mari. Stau la coada la calculator. Cand imi vine mult asteptatul rand, trebuie sa mai am vreo 15 minute rabdare si pentru incarcatul paginii. Dupa lupte seculare de aproape o ora, gasesc si eu doua carti, le iau cotele si pornesc in cautare de sala. Cum nu stiu incotro sa ma indrept, intru in prima pe care o nimeresc si ma milogesc de bibliotecara sa ma indrume.
-Ati gasit doar o cota pentru fiecare?
-Da. De ce? Trebuia sa fie mai multe?
-Nu..Da..Vedeti, avem la raft doar cartile ale caror cote incep cu aceste cifre (si imi arata o pagina pe care nu am reusit sa o descifrez).
-Pai si ce sa fac? La ce sala pot sa merg ca sa gasesc ce imi trebuie?
-Imi pare rau, dar nu cred ca va poate ajuta nimeni, nu am terminat inca de aranjat toate cartile, mai sunt destule pe care trebuie sa le punem pe rafturi.
Zambesc din nou. Zambetul ala care suprima multi draci, injuraturi si alte alea. Adica, de ce mama naibii se mai numeste biblioteca daca multe carti nici macar nu pot fi folosite? De ce mai este atat de laudata daca la partea de organizare sunt mult mai la pamant decat BCU? Pe cand imi trecereau toate aceste intrebari prin minte, dau sa ma indrept catre baie. Stupoare, 2 angajati ai bibliotecii nu stiu sa ma indrume. Da, m-am mai invartit pe acolo inca un sfert de ora, norocul meu a fost un paznic.
Deci nu, nu mai am de gand sa merg la Biblioteca Nationala cel putin pana la anul prin primavara. Ma gandesc asa, ca sa aiba oamenii timp sa se organizeze. Pana atunci, nu vad de ce s-ar mai numi biblioteca. Poate sa devina un fel de Romexpo central, ca in loc de carti, prefera sa gazduiasca tot felul de expozitii si targuri, in timp ce studentii disperati stau la cozi la calculatoare si umbla dupa lucrari care cine stie prin ce saci sunt tinute.
Din o gramada de motive, de la cele mai importante, cum ar fi minunata mea zi de nastere, pana la cele mai minore, cum ar fi filme frumoase privite la caldurica.
Si cu toate ca multi detesta luna aceasta, eu o iubesc, pentru ca e a mea. Ea mi-a daruit ziua de 12, zi petrecuta alaturi de o familie minunata, de prieteni, de iubit, de colegi de scoala, liceu, apoi facultate, si mai nou, de colegele de birou. E o luna care vine cu ploaie si frig peste mine, dar imi ofera ca bonus ciocolata calda, haine calduroase, fulare groase, sedinte foto printre frunze colorate cum numai in noiembrie poti gasi. Apoi sunt melodiile Alexandrinei Hristov care mi se par scrise pentru aceasta perioada a anului si a sufletului, filmul de sezon al inimii "Sweet November" si versurile mult miaunate si falsate cu maiestrie de catre mine ale cantecului "November rain". Sunt zile de sarbatoare sau zile simple cu miros fin de pregatiri si planuri de sfarsit de an. Sunt saptamanile in care la ora 9 ajung la birou si primul lucru pe care il fac este sa imi torn ceai fierbinte din termos, sunt weekend-urile in care ma fura privitul filmelor, cititul cartilor si, mai ales, somnul, dupa o cana de ceva cald.
Luna noiembrie e luna mea. E o treaba psihica, e sufleteasca, e specifica mie in totalitate. De-a lungul timpului multe s-au schimbat, dar ea a ramas la fel. Si dincolo de orice film frumos, melodie, vreme de afara sau haine, luna noiembrie vine cu o liniste si cu o fericire pe care nimeni nu mi-o poate lua, indiferent cat de mult ar incerca. Pentru ca noiembrie inseamna inceputul vietii mele, tone de amintiri frumoase si perioada cea mai frumoasa a anului pentru scorpioanca visatoare de mine.
Si cu toate ca multi detesta luna aceasta, eu o iubesc, pentru ca e a mea. Ea mi-a daruit ziua de 12, zi petrecuta alaturi de o familie minunata, de prieteni, de iubit, de colegi de scoala, liceu, apoi facultate, si mai nou, de colegele de birou. E o luna care vine cu ploaie si frig peste mine, dar imi ofera ca bonus ciocolata calda, haine calduroase, fulare groase, sedinte foto printre frunze colorate cum numai in noiembrie poti gasi. Apoi sunt melodiile Alexandrinei Hristov care mi se par scrise pentru aceasta perioada a anului si a sufletului, filmul de sezon al inimii "Sweet November" si versurile mult miaunate si falsate cu maiestrie de catre mine ale cantecului "November rain". Sunt zile de sarbatoare sau zile simple cu miros fin de pregatiri si planuri de sfarsit de an. Sunt saptamanile in care la ora 9 ajung la birou si primul lucru pe care il fac este sa imi torn ceai fierbinte din termos, sunt weekend-urile in care ma fura privitul filmelor, cititul cartilor si, mai ales, somnul, dupa o cana de ceva cald.
Luna noiembrie e luna mea. E o treaba psihica, e sufleteasca, e specifica mie in totalitate. De-a lungul timpului multe s-au schimbat, dar ea a ramas la fel. Si dincolo de orice film frumos, melodie, vreme de afara sau haine, luna noiembrie vine cu o liniste si cu o fericire pe care nimeni nu mi-o poate lua, indiferent cat de mult ar incerca. Pentru ca noiembrie inseamna inceputul vietii mele, tone de amintiri frumoase si perioada cea mai frumoasa a anului pentru scorpioanca visatoare de mine.
