La finalul fiecărui an se întâmplă la fel: ne împiedicăm de pragul ultimelor zile şi ne prăvălim pe spate către cele care au trecut. Ridicăm pe rând câte un cot, îl întoarcem pe toate părţile. Admirăm orice mică vânătaie, pentru că în acel punct stă întotdeauna fie puterea de a ne ridica după o căzătură zdravănă, fie curajul de care am avut mereu nevoie pentru a sări de mult mai sus decât am sperat.

 Am urcat cu glezne moi în vârful Turnului Eiffel şi am băut şampanie alături de iubitul meu. Am păstrat cupele de plastic ieftin într-o cutie din sufrageria care din "a mea" a devenit "a noastră". Am colindat străzile Parisului până ni s-au umflat picioarele de oboseală şi, acum, ochii de plâns de fiecare dată când văd câte o poză cu oraşul, pentru că ştiu că acolo ne-am sărutat sau ne-am certat pe un suvenir.

Am trecut odată cu timpul şi m-am oprit la 24, cu un tort mare în braţe şi zâmbete cerc împrejur. I-am plimbat pe ai mei pe bulevardele mele şi cu fiecare frunză dată la o parte se mai ducea un minut în care eu deveneam ba mai tata, ba mai mama. 

Mi-am dat lampa mov din biroul agenţiei pe corporaţia ai cărei pereţi se zguduie de râsetele colegilor mei, şi prânzul servit în faţa tastaturii pe linguriţele de îngheţată pe care le poştim frăţeşte de câte ori prindem ocazia. Am lăsat în urmă ghioceilor simpla dorinţa de a scrie şi le-am dat bujorilor primele textele încropite stângaci, dar îndreptate lună de lună, până în vârful crenguţelor de brad de-acum. 

Am mers până la capătul oraşului şi ceva mai departe pentru pisoiul viselor copilăriei mele şi m-am întors cu braţele pline de un ghem alb, care în doar o zi mi-a ridicat întrebări şi mi-a dat cele mai bune răspunsuri. 

Am petrecut ultima noapte albă dintre un examen şi job, şi am sărbătorit-o cu cireşe şi energizante până în prima zi de vară. Am aruncat toate cursurile şi proiectele într-o cutie pe care s-a pus nisipul cald de acasă şi sarea mării. 

La finalul fiecărui an se întâmplă la fel: răsuflăm uşuraţi că s-a terminat şi ne întrebăm de ce perioadele grele sunt cele mai frumoase. Ne adunăm încet, încet de pe drumurile bătătorite şi ne târâm pe coatele încă râşcâite spre aleile din faţa noastră, pentru că ştim că cele mai mari vânătăi prind în timp culoarea celor mai frumoase poveşti. 

Photo: The Paris Photographer

2016 agentie an nou colegi corporatie final de an iubit job masterat parinti Paris pisica povesti trecut Turnul Eiffel viitor

23:38

Exista genul de oameni care nu pot sa treaca peste. Eu fac parte dintre ei. Nu pot sa trec peste o jignire profunda, la fel cum nu pot uita nici un ajutor imens acordat din tot sufletul intr-un moment in care aveam nevoie de el ca de aer. Insa exista acele persoane care nu pot uita lucruri marunte sau evenimente care au ramas undeva in urma. Trag de ele in permanenta, cauta pretext de reactualizare si isi construiesc alte momente noi in jurul celor vechi. Isi aduc aminte cu regularitate de cineva cu care au avut ceva, dau paginile de internet cu fundu-n sus numai-numai sa le gaseasca, susotesc in urechile altora cuvinte strategie doar-doar or mai afla ceva, se hranesc cu detalii din vietile unor persoane care le-au lasat de mult in urma.
De acest gen de oameni imi este mila. Exista o gama variata de citate care sustin ideea ca nu poti pasi mai departe catre viitor daca lasi usa dinspre trecut deschisa, pentru ca face curent, si curentul te trage vesnic inapoi. De ce ai vrea sa urmaresti in permanenta pe cineva care te-a uitat atunci cand poti face totul ca sa ii tii langa tine pe oamenii care isi amintesc zilnic de tine si iti arata acest lucru? De ce ai vrea sa mergi de fiecare data pe strada cu privirea pieduta si cu gandurile mozolite de trecut, cand poti sa privesti inainte si sa vezi cum ti se zugraveste viitorul in fata ochilor? N-am sa inteleg in veci. Am pus intotdeauna pret pe amintiri, dar atunci cand acestea costa mai mult decat clipa sau ziua de maine, n-am sa scot sub nici o forma bani din buzunar pentru o asemenea risipa sufleteasca si psihica.

amintiri clipa inainte inapoi oameni trecut uitare viitor

20:16

Sa stai sa scrii sau sa povestesti despre lucrurile sau persoanele care te fac fericita poate fi uneori daunator pentru tine. Risti sa pierzi miracolul unei clipe extraordinare care tine de prezent din cauza unei tentative de anticipare sau de redare a ei. Asa ca, momentan se iubeste si se traieste si putin mai incolo se povesteste!

carpe diem clipa fericire iubire poveste prezent trecut viitor

22:48

De curand particip intr-un proiect creat de SNSPA, unic in Romania. Intelligent Communication este coordonat de cateva profesoare din cadrul facultatii si reprezinta o firma imaginara, dar cu 45 de angajati ( astia suntem noi, studentii ) si cu task-uri reale. Pe scurt, tot acest proiect isi propune sa simuleze timp de cateva luni intreaga structura si activitate a unei companii. Si e al naibii de interesant... e ca si cum ai avea un job, trebuie sa lucrezi in echipa ( cu departamentul tau ), ai un termen limita pentru a preda anumite sarcini etc. Pentru mine, este ca si cum as fi manager in cadrul departamentului de Strategii de Comunicare al unei organizatii cat se poate de reale.
Nu stiu cat de mult va intereseaza pe unii dintre voi proiectul in care eu m-am bagat cu atata entuziasm, dar promit ca imediat ajung la subiectul articolului, subiect despre care vroiam sa scriu de mult. Intrucat noi suntem 300 si ceva de studenti in an si locurile au fost limitate, a avut loc o selectie a candidatilor. A trebuit sa trimitem un CV insotit de o scrisoare de intentie si sa participam la un interviu scurt. Cum spuneam mai sus, profesorii chiar isi doresc sa ne arate cat mai mult din functionalitatea unei firme, asa ca ne-au selectat pentru job-uri pe baza EXPERIENTEI. Da, de aici porneste polemica ( pentru unii; pentru mine lucrurile sunt clare ). Cei care nu au fost angajati s-au suparat foarte tare si s-au intrebat de ce au fost alesi tot cei care aveau experienta si nu au fost alesi si cei care nu aveau; in fond, spun ei, cei care au experienta au facut deja practica si acum trebuie sa li se dea si altora oportunitatea de a depasi stadiul teoretic. Aici intervin eu cu lamuririle si voi fi cat se poate de concisa: pentru ca asa e si in viata reala!
Sa va spun cum vad eu treaba asta. Cat suntem in liceu, majoritatea dintre noi suntem pe alta lume: descoperim cluburile, problemele in dragoste, chiulul, fazele rebele etc. Bineinteles ca sunt foarte putini cei care stiu de pe la 15-16-17 ani ce vor sa faca mai departe si se gandesc sa ia atitudine pentru a-si asigura viitorul. Ca sa nu mai spun ca sunt putini cei care se implica in voluntariat sau care iau parte la activitati practice de orice tip si accepta s-o faca moca, doar pentru ca proiectele respective au legatura cu profesia pe care ei si-o doresc. Eu am inceput sa lucrez in ONG-uri de prin clasa a 9-a, cand m-am hotarat sa merg pe la cursurile Crucii Rosii, sa continui apoi cu Antidrog si Centras. Tin minte si acum ca multi dintre colegii sau amicii mei ma intrebau cu cat sunt platita. Nu am degete la maini ( si nici la picioare ) ca sa ii numar pe cei care ma luau de ultima fraiera pentru ca "imi pierdeam timpul" cu activitati de voluntariat. Am facut-o pentru propria mea satisfactie, pentru legaturile pe care mi le faceam cu diferite persoane, dar mai ales pentru ca stiam ca imi va prinde bine la CV. Acum va intreb: cati dintre liceeni se gandesc la aceste aspecte? Prea putini! In clasa a 12-a multi dintre ei se decid cu greu la ce facultate vor merge, sunt fericiti ca au luat bacul si daca au intrat si unde au vrut ei, apai viata e roz. Si cand se gandesc in primul an de facultate sa se angajeze in domeniul lor sau sa se implice in proiecte extrem de serioase, crudul adevar le crapa capul: n-au experienta - automat, nu au ce cauta. Cam asa e si in viata...Acest gen de elevi, studenti sunt cei care se asteapta sa termine facultatea si la 23 de ani sa fie angajati ca directori in companii de prestigiu, cu un salariu nesimtit: cei care au o diploma, dar nu au pus aproape niciodata in viata lor mana pe ceva practic. Chiar vorbeam acum ceva timp cu DianaEmma despre treaba asta... normal ca femeia de serviciu are un salariu bun, ea munceste, a muncit toata viata si n-a asteptat sa se iveasca vreun post de conducere pentru ea.
Nu am vrut sa jignesc pe nimeni prin articolul asta. Imi doresc doar sa fie citit de cat mai multi tineri, mai ales de liceeni care inca le pot face pe toate. Imi doresc sa deschida ochii si sa vada ca diploma de absolvire nu e de-ajuns. Nu zic sa va inscrieti neaparat in ONG-uri. Spun doar sa aveti initiativa, sa cautati cat mai din timp modalitati de a face lucruri practice, care sa va ajute pe viitor. Pentru ca va puteti trezi la 23 de ani ca vreti sa munciti la un nivel inalt, ca aveti cunostiinte chiar, dar nu va vrea nimeni, pentru ca nu aveti experienta. Am colegi de facultate care la 20 de ani au niste CV-uri impresionante ( si nu, n-au bagat de la ei ); oamenii astia au facut mai multe decat au facut altii de 40 de ani. Sfatul meu asta e: apucati-va din timp si faceti nesuferita aia de experienta care va este atat de des ceruta!

angajare CV experienta facultate liceu practica proiecte studenti viitor voluntariat

13:42