E ceva timp de cand eu citesc revista Cosmopolitan. De un an si jumatate pot spune chiar ca o studiez din scoarta in scoarta, cu un hamburger alaturi, in timp ce trenul goneste catre Constanta. In toamna am observat un articol de-al Dianei Cosmin care m-a dat peste cap. Citatul
"daca marea ta iubire te-ar opri in mijlocul strazii, i-ai mai da voie sa plece vreodata? Sau mai curand i-ai face o poza, ca sa-ti aduci aminte exact de momentul in care s-a intamplat?" m-a determinat sa o caut pe Facebook si sa ii dau un mesaj in care mi-am aratat toata aprecierea despre acel articol. Si din acel moment, de fiecare data cand cumparam revista Cosmopolitan, prima rubrica citita era a ei. Varii motive: pentru ca imi placea cum scrie, pentru ca recunosc o scriitoare buna cand vad una, pentru ca povestile ei semanau mult cu ale mele, doar ca ea avusese si curajul sa le strige Romaniei intregi, pentru ca imi traiam visul de a scrie prin povestirile ei.
Dupa putin timp am aflat ca vrea sa publice o carte, dupa chipul si asemanarea rubricii din Cosmopolitan la care lucra de cativa ani. Si-a facut un site, a inceput sa dea detalii incetul cu incetul si eu aveam grija sa nu imi scape nici unul pentru ca imi placea sa vad ce poate sa mai spuna, sa mai povesteasca, sa mai scrie, ca sa ma faca sa spun "mda, cunosc sentimentul". "
Povestile unei inimi", cartea ei, a aparut la inceputul acestei primaveri. Am cumparat-o imediat ce am vazut-o in librarii si am inceput sa o citesc ca si cum mi-as citi propriul jurnal pe care, din pacate, l-am abandonat de fiecare data cand emotiile mele nu aveau fonturi adecvate pentru niste amarate de pagini. Ea e avut. Si am vrut sa stiu de unde. Si mi-am zis ca nu pot lipsi de la lansarea cartii ei tocmai pentru ca povestile inimii ei erau si povestile inimii mele.
Diana are privire si zambet de copil si e la fel de deschisa precum pare in scrierile ei. Planuiam sa nu fiu prea insistenta, dar dupa ce am citit cele cateva randuri pe care le mi le dedicase pe prima pagina a cartii pe care am rugat-o sa mi-o semneze, pur si simplu nu m-am putut abtine sa nu fiu curioasa. Si i-am pus cateva intrebari. Cea mai importanta dintre ele pe care i-am pus-o pe hol si profesorului meu de limba romana, Paul Iruc, a fost "Ce ai simtit cand ai tinut prima oara in mana cartea ta?". De fiecare data cand am ocazia sa ma lovesc de un autor pun intrebarea asta cu vocea usor tremuranda si aproape cu lacrimi in ochi, pentru ca ma gandesc la anii in care visam sa public eu o carte. Diana, ca si profesorul meu, mi-a zambit larg si a incercat sa isi gaseasca propriile cuvinte ca sa imi spuna ca e ceva extraordinar. Cum ar putea sa nu fie?
"Povestile unei inimi" este genul meu de carte. In care ma regasesc, pe care pot sublinia citatele mele preferate, care ma face sa ma opresc si sa cad pe ganduri. Discutia pe care invitatele Dianei au avut-o la lansarea de aseara a fost genul meu discutie. Din aceleasi motive: regasire, citate preferate ( de data asta sub forma unor sfaturi de tinut minte ), meditare ( la iubire, relatii, la ce fel de persoana eram eu inainte sa ma indragostesc, la cine voi fi eu peste 10 ani, la visele mele etc ). Si astept cu nerabdare urmatoarele articole si proiecte ale Dianei Cosmin, dar pana atunci probabil voi citi si reciti "Povestile unei inimi" de fiecare data cand voi simti nevoia, pentru ca, am mai spus-o si o voi mai spune, povestile inimii ei sunt la unison cu ale mele. Si daca stati sa le ascultati, si ale voastre bat cam in acelasi ritm.
