In spatele obiectivului

Mie nu mi-a placut dintotdeauna sa stau la poze. Cand eram mica ( adica pe la un anisor ), ai mei m-au aranjat la 4 ace si au chemat acasa un fotograf profesionist ca sa le pozeze odrasla si sa le mai faca niste portrete de familie. Aia a fost prima sedinta foto din viata mea si nu am reactionat tocmai ca un model profesionist: aparatul imens al fotografului m-a speriat groaznic si am urlat din toti plamanasii mei pana cand m-am inrosit la fata si am ramas fara glas. Dupa putin timp, unchiul meu si-a luat un aparat, ceva mai micut. Cum eu eram mascota familiei si toata lumea ma iubea, evident ca beneficiam de cele mai multe fotografii. Cam asa am inceput sa prind gustul statului la poze. Aveam incredere in unchiul meu, in camera lui si, mai presus de toate, in narcisismul meu copilaresc, imi placea rezultatul atunci cand apareau pozele developate.
Vreo 12 ani mai tarziu am devenit dependenta de pozat. Habiba se juca de-a fotografa cu telefonul fratelui ei si cum eu eram prin preajma, nu ne-au lipsit clasicele poze facute de sus si de jos pe cand aveam vreo 14 ani. Intre timp, Habiba s-a decis sa isi ia o camera digitala care sa fie numai a ei ( spre imensa mea fericire, din moment ce eu eram un beneficiar direct ). Iar acum 2 ani a facut ditamai saltul catre "o magaoaie de aparat" profesionist, cadou primit de la unchiul ei, cu multe lacrimi de fericire si extaz ( vedeti, e ceva cu unchii astia ).
Pe mine m-a pozat Habiba toata viata mea. Da, am mai lucrat si cu alti fotografi si rezultatul m-a multumit mai mult sau mai putin. Doar ca pozele cu Habiba ies mai bine din simplul motiv ca sunt constienta ca este ea in spatele obiectivului. Cu ea am invatat care sunt partile mele fizice care dau mai bine in fotografii, cu ea am cele mai frumoase amintiri color sau alb-negru, cu ea am trecut prin nu stiu cate peripetii doar pentru o sedinta foto reusita in acceptiunile noastre, cu ea am invatat sa fac si eu o poza decenta, cu ea am trecut prin pubertate, adolescenta si prin inceputul perioadei de maturitate. Si cu ea pozele ies mai bine pentru ca am incredere, pentru ca nu mi-e rusine de ea daca mi se vede vreun san, pentru ca stie exact ce si cat sa modifice la o poza, pentru ca in spatele fiecarui flash stau mai mult decat un simplu model si un fotograf de rand: sta o prietenie de vreo 9 ani de zile si un teanc de amintiri placute pe care le avem una cu cealalta.
Acum o saptamana, Habiba s-a gandit sa iti faca in sfarsit profil de artist pe Facebook. "In sfarsit!" a fost a reactia mea, pentru ca am frecat-o mult timp la cap sa se promoveze mai mult, sa pozeze mai multi oameni, sa incerce sa devina cat mai profesionista. Nu stiu daca a luat decizia de a face publica o mare parte din munca ei datorita presiunilor mele, dar stiu ca ma incanta sa ii privesc pozele, sa ma privesc pe mine, sa o privesc pe ea, sa privesc inapoi si sa ma gandesc inainte...

https://www.facebook.com/KorinaInoubliablePhotography

P.S: fotografia de mai jos este facuta de mine :D.