Nu am dus niciodata dorul marii, pentru ca am fost la doi pasi de ea. Cand locuiam in Constanta, nu imi puneam problema de a-mi organiza dupa-amiezile sau zilele astfel incat sa ajung pe plaja, sa ma bronzez sau pur si simplu sa fac o banala plimbare pe faleza. A fost nevoie sa ma mut in Bucuresti si sa ajung doar doua saptamani pe vara in Constanta ca sa apreciez Marea Neagra la adevarata ei valoare. A trebuit sa caut disperata cu privirea marea de la etajul 6 al apartamentului din Militari si sa n-o gasesc si a trebuit sa am impresia de multe ori dimineata ca inspir aer sarat ca sa imi fie un dor nebunesc de casa si de plaja.

Nu mi-am apreciat niciodata parintii asa cum trebuie. Probabil ca nici un copil sau nici un adolescent n-o face pana la un punct, dat depinde pana unde. De-abia dupa ce m-am trezit la distanta de sute de kilometri de tata si mii de kilometri de mama mi-am dat seama ca nu am pretuit cei cativa zeci de centrimetri care ne desparteau in casa parinteasca. A fost nevoie sa ne auzim fie 10 minute seara la telefon, fie sa ne vedem o jumatate de ora pe saptamana pe internet, prin imagini distorsionate si sunet prost ca sa imi dau seama de ce pot inseamna ei pentru mine. Sau poate a fost varsta, si inseamna ca a fost nevoie sa cresc si sa privesc viata cu ochi ingrijorati de adult ca sa realizez rolul parintilor pe lumea asta.

Am crezut intotdeauna ca sunt mica si ca am timp. Facultate, absolvire, job, responsabilitati plicticoase, dar serioase, pareau toate atat de departe ca nici nu le puteam vedea, iar acum tot ce fac este doar sa intind putin mana in fata ca sa le ating. Nu cred ca imi pot aminti zilele in care singura mea grija era cu ce sa ma imbrac pentru a iesi la o plimbare sau pur si simplu la cumparaturi. Bineinteles, nu apreciam nici atunci cand gaseam hainele curate si calcate sau cand la o simpla deschidere a usii frigiderului gaseam orice imi doream.

E asa de nesuferita firea asta omeneasca de a avea intotdeauna nevoia (sau impresia de nevoie) de mai mult. Da, n-am fi ajuns nicaieri daca am fi crezut ca limita este cerul, dar nu ne-am gandit niciodata ca atunci cand vom ajunge in spatiu ne va lipsi pamantul de sub picioare...

apreciere casa cer limite mama mare nimic Pamant parinti plaja putin tata timp tot valoare

17:47

De cativa ani incoace am inceput sa am o pasiune pentru rasaritul la malul marii. Prima data l-am vazut acum 4-5 ani, dupa care s-a intamplat pur si simplu sa nu ma mai duc. Incepand de vara trecuta am reluat traditia si ceva imi spune ca o voi continua...
Cam asa se face ca pentru cele 2-3 minute in care soarele iese din mare si urca pe cer, eu platesc cu trezit pe la 5 dimineata si cu ceva tremurat pe plaja. Efortul meu merita insa, intrucat rasaritul pe plaja este unul dintre cele mai romantice, mai aducatoare de liniste, mai frumoase si mai placute momente din viata unui om. Imaginea ramane adanc in suflet pentru o perioada, pana cand valurile timpului o spala usor, nu de tot, ci doar pana la urmatorul rasarit.
Din toata plaja pustie, dar plina de sezlonguri, eu si iubitul meu ne-am ales unul si ne-am intins imbratisati pe el, in speranta ca o sa ne tinem putin de cald. Cum era destul de racoare, tipenie de om nu pasea pe nisip, fata de anii trecuti cand turistii innebuniti nu stiau cum sa se pozeze mai bine si din ce unghi ar fi mai indicat sa filmeze. Din motivul asta tresaream de fiecare data cand mai vedeam cate un nebun ca noi care la 5:30 ori manat de insomnie, ori de dorinta de a prinde rasaritul, ori din obisnuita de a face jogging, se afla pe plaja la momentul respectiv. Am inceput sa ma ridic, sa ma tot uit in partea dreapta, ma zgandaream pe sezlong si nu imi gaseam linistea necesara savurarii rasaritului roz. Ma uitam lung ca un copil care isi asteapta un parinte dupa mosuletul care trecea in fiecare an pe malul marii, la aproximativ aceeasi ora, cu aceleasi haine. Ma gandeam ca nu mai e, ca poate nu-l mai tin puterile sa parcurga acelasi traseu zilnic sau ca poate l-au rapus batranetile si acum doar sufletul lui mai pluteste deasupra marii. M-am intristat putin si am luat-o din loc, m-am urcat pe un dig impreuna cu prietenul meu, ne-am facut cateva poze si exact cand vroiam sa ne plecam spre casa, il vad! Purta alte haine si intrase cu picioarele in apa ca sa spele ceva, dar l-am recunoscut dupa chip, dupa parul alb si dupa silueta sa in sine. Am coborat in viteza de pe dig si nu stiam cum sa scot telefonul mai repede ca sa ii fac o poza. Din cand in cand mai privea in urma, noi ne faceam ca nu il observam. Dovada ca mosuletul este inca destul de lucid si ca nu ne voma fla la ultima noastra intalnire. L-am privit cum se tot apleca dupa scoici sau obiecte pierdute si le spala in mare, cum se indrepta spre pescarusi, cum isi continua drumul pe care il face in fiecare dimineata la rasarit. Si in acele minute m-am simtit ca acasa, in acele minute am simtit magia momentului si a locului, m-am intors fericita catre strada cu gluga trasa pe cap, cu un zambet infantil si cu imaginea bine intiparita in suflet si in memorie. Si in telefon.

acasa frig liniste magie mare mos nisip pescarusi plaja rasarit sezlong soare valuri

13:10

Toata saptamana aceasta am avut doar cateva melodii in playlist-ul de la birou, insa mi-au umplut foarte bine orele care parca se tarau in patru labe pana la sfarsitul fiecarei zile. Mai aruncam cate un ochi la Tudor Chirila care canta "Suflet normal", in timp ce monitorizam presa. Ma gandeam ca sufletul meu e plecat la mare de ceva timp, ca si-a dat jos camasa de birou si a plecat la plaja cu rucsacul in spate. Ca alterneaza o Cola rece cu o bere Redd's in timp ce sta tolanit pe nisip cu ochelarii la ochi, ascultand valurile si privind lumea din apa. Ca e pe undeva pe la o terasa, savurand un Frappe si stand la barfa cu alte suflete care au ajuns la distractie inaintea lui. Ca il poarta pasii pe undeva prin Constanta in timp ce mediteaza vag la toamna care urmeaza. Da, cu siguranta sufletul meu a plecat la mare cu o pereche de blugi scurti si chiar si asa, acum probabil moare de cald printr-un maxi taxi sau vreun autobuz.Eu o sa-l prind din urma in seara asta. Si o sa il scot la plimbare in fiecare seara timp de doua saptamani ca sa nu mai planga de atata dor de duca. Cand o sa se termine vacanta, o sa-l consolez amintindu-i ca inainte sa incepem primul an de facultate nu ascultam numai Vama, ci si Bruno Mars - Billionaire, in timp ce goneam cu masina pe bulevard si visam cu ochii deschisi la tot ce inseamna Bucuresti. Am sa-i spun sa fie impacat si sa aiba curaj, pentru ca toate visele alea de pe Tomis incep sa prinda contur si toate dorintele de pe stradutele din centrul vechi al Constantei se implinesc pe rand, ca si cum le-as sufla pe fiecare in parte de pe un tort. Si o sa ma inteleaga. Dar pana atunci, il asteapta multe rasarituri si apusuri pe malul marii si multe amintiri pentru toate golurile mai mici sau mai mari pe care le-a acumulat de-a lungul anului. O sa fie un suflet fericit...

apus Coca Cola Constanta fericire Frappe litoral mare nisip plaja plimbare rasarit Redd's suflet terasa vacanta valuri vara

17:23

...cu dor de duca, leneveala, cu dor de mare si de stat pe nisip, cu nerabdarea de a-mi reincarca bateriile. Eu bat din degete pentru doua saptamani din luna august, doua saptamani care vor reprezenta vacanta mea pe anul acesta. Pana atunci, stau in birou si lucrez cu castile pe urechi ascultand valurile din melodia "Adios Ayer" a lui Jose Padilla. Fac drumuri dus-intors pana in aeroportul Otopeni, locul unde se desfasoara un eveniment din cadrul campaniei Consumator European (n-aveti cum sa nu stiti macar unul din sporturile tv) al carui scop este sa informeze pasagerii despre drepturile pe care le au atunci cand iau avionul spre un stat din UE. Dincolo de aranjat info corner-ul, de pregatit materiale informative, de pregatit stiri si de facut monitorizari, statul cu orele in aeroport imi provoaca, vorba colegelor, o pofta imensa de a pleca in vacanta peste hotare. Si o oarecare depresie, in acelasi timp. Dar va veni si momentul meu.
Pana in august cutreier magazinele in cautare de rochite vaporoase pe care sa le inaugurez la mare. Privesc fotografii facute pe malul marii si ma gandesc la cum voi poza eu in minunata zi in care voi iesi cu Habiba la un shooting specific noua. Seara stau intinsa in pat si printre scenele din Grey's Anatomy mai arunc o privire la posterele de pe pereti cu rasaritul din Mamaia si cu batranelul care de cativa ani incoace cutreiera aceeasi portiune de mal, la aceeasi ora a diminetii.
Eu inca astept cu sufletul la gura cele doua saptamani care sunt sigura ca vor dura cat un moment, dar care imi vor defini vara. Le astept nu numai pentru vacanta in sine, ci pentru sentimentul pe care il voi avea in clipa in care ma voi urca in autocar cu tot cu bagaje. Voi sti atunci ca las in urma ore grele de munca, vise implinite, experiente profesionale dupa care tanjeam de mult timp si oameni pe care imi doream sa ii cunosc. Imi voi pune castile in urechi si ochelarii la ochi si voi porni spre Constanta cu o satisfactie imensa, cu inima impacata si cu minunata senzatie ca imi merit vacanta!

Adios Ayer aeroport august birou campanie Consumator European dor. Jose Padilla lene mare munca nisip Otopeni satisfactie vacanta valuri vara.

14:33

Dupa lupte seculare care au durat cativa ani buni, eu si Habiba am reusit in sfarsit sa intram in Cazino si sa incingem o sedinta foto. Am mai patruns o singura data acum cativa ani prin « efractie », sau mai bine zis folosindu-ne de cativa francezi carora le faceam turul orasului. Am incercat mai tarziu cu o mica spaga, de-o bere acolo paznicilor, ca doar sunt si ei oameni. Aparent, n-au fost. Si asta-toamna cand am vazut ca pe net au aparut poze cu prietene sau cunostiinte prin Cazino, am facut ochii mari si am zis ca nu se poate fara noi. Cu toate ca de juma’ de an incoace am tot batut din picioare sa intram sa facem o sedinta foto in Cazino, am avut intotdeauna nenorocul specific noua sa il gasim inchis. De data asta am fost insa inversunate...

Cazinoul este la fel de maret, dar si de mizerabil pe cum era in urma cu cativa ani. Am sperat in van ca poate au mai curatat gramezile de moloz de dinauntru ( din moment ce au permis vizitarea, cu intrare libera chiar! ), praful e de vreo 10 coate, peretii sunt imbracati in panze de paianjen si muncitorii au uitat bucati cazute de pervaz si alte unelte prin toate salile. Ca o obsedata de « House M.D » ce sunt, am lansat teoria ca ar fi un loc din care orice boschetar care si-a facut vreodata veacul pe acolo poate pleca cu salmonela ( porumbeii sunt adevaratii paznici ai locului ) sau cu alte boli ale secolului trecut ( bine, poate exagerez aici, sansele sunt extrem de mici, din moment ce salile Cazinoului au mai fost utilizate in urma cu cativa ani – eu am avut balul bobocilor intr-o sala de la etaj acum 6 ani ). Ideea e ca nu va asteptati la cine stie ce curatenie daca treceti pe acolo.

Locul insa este magnific. Nu trebuie sa fii vreun critic de arta ca sa ramai cu gura cascata la vitralii, la scari, la incaperi, la scena de la etaj, la arhitectura in sine. Dincolo de ceea ce este vizibil si palpabil, senzatiile pe care Cazinoul ti le ofera sunt unice. Eu nu sunt model profesionist, sunt doar o persoana care iubeste obiectivul unui aparat si care s-a bagat prin multe locuri ( mai ales prin ruine ) numai de dragul fotografiei. De obicei stiu cum sa stau, sunt cat pot de naturala sau ma adaptez in functie de indicatiile fotografului ( fotograf care de cele mai multe ori se confunda cu Habiba ). Nu si de data asta. Am fost crispata. Si in mai bine de jumatate din poze pot vedea asta cu ochiul liber. Aveam un sentiment ciudat, o combinatie intre mandrie, onoare, amintirile trecutului, dar si o spaima paranoica, tampita, unica pentru mine. De fiecare data cand ma apropiam de vitralii, auzeam valurile care se spargeau de mal si vantul care se lovea de peretii subrezi. De fiecare data cand intram in incaperea cu scena, il auzeam pe batranelul de afara care canta la acordeon. Si de fiecare data cand coboram scarile, toate suntele acestea se combinau si se varsau in minte mea sub forma a doua scenarii care imi zbarleau pielea de pe mine: scufundarea Titanicului ( zgomotul marii si muzica de afara imi aduceau aminte de cum cantau violonistii cand pasagerii alergau disperatii de colo-colo ) sau Fantoma de la Opera ( pentru ca aveam in permanenta impresia ca auzeam voci suspecte care veneau din...pereti ). In plus, am refuzat sa stau pe unele scaune sau sa ma apropii prea mult de ziduri sau de oglinzi de teama...de nu stiu care teama, sincera sa fiu. I-am invocat Habibei faza cu « locul asta e plin de malarie, ciuma si altele! », dar nu, era altceva. Mi-era frica. Probabil sa nu cada ceva pe mine, sa nu apara din senin vreun cutremur si sa ma prabusesc in mare, eu nestiind sa inot ( deci, dublu cosmar pentru mine ). Probabil de trecut. Probabil de paranoie.

Dar mi-a placut Cazinoul. Atat de mult, incat ma voi reintoarce peste ceva timp, poate cu ceva mai mult curaj si fara atatea ganduri. Deocamdata nu voi posta aici nici o poza cu mine, poate voi face asta ceva mai incolo. O sa va arat doar cateva fotografii facute de Habiba, cateva facute de mine, ca sa va determin sa mergeti sa vedeti cu ochii vostrii si sa simtiti pe pielea voastra ce am simtit eu in Cazinoul din Constanta.

amintiri arhitectura Cazino Constanta Fantoma de la Opera fotografii ganduri mare moloz monument pereti scari scena senzatii teama Titanic trecut vitralii

13:39

Depresie ante 20. Au avut-o si prietenele mele, o am si eu. Faceam misto la vremea aia de ele...pentru ca inteleg sa fii suparat cand implinesti 40, 50, 60. Atunci iti dai seama ca a trecut viata pe langa tine, ca timpul tau incepe sa devina limitat si ca nu ai reusit inca sa faci tot ce iti doreai odata. La 20 n-ai gandurile astea. M-am prins de-abia astazi care e faza: te sperie simplul fapt ca nu mai e 18 si nici 19, e ditamai 20-ul si lucrurile sunt din ce in ce mai serioase. Stop playing, let's get down to business! La 20 incepi sa aplici tot ce ai invatat in scoala, incepi sa te gandesti la toate acele " cand o sa fiu mare, vreau sa ma fac...", la toate discutiile plictisitoare despre meserii si cariere pe care le purtai in generala si in liceu cu parintii sau cu profii. Si realizezi ca trebuie sa fii acolo.
Evident ca ma invart prin zona pe care mi-am dorit-o. Sunt mandra de mine ( lasand la o parte modestia, nu asta este trasatura mea prinicipala ), mai am putin si pun manuta pe ce am vrut. Sunt exact asa cum ma visam pe la 7 ani...exceptand tocurile purtate zilnic, masina si roz bombonul ( in timp, m-am mai desteptat ). The point is...nu am dezamagiri legate de mine, dar totusi...20?! Cum am ajuns eu aici si mai ales, cand? Anul trecut pe vremea asta implineam 19 si Lili, mamica lu' Suri, mi-a urat la multi ani si a inceput sa dea apa la soricei la telefon! Nu facuse asta la ziua fiicei ei, si a facut-o la a mea! Motivul: cand e aniversarea Habibei, a crescut. Cand e aniversarea lu' Suri, si ea a crescut. Dar cand e aniversarea mea, pentru ca sunt cea mai mica, timpul a trecut mai repede decat ar fi crezut toata lumea! Sunt ca ceasul sentimental din ochii parintilor care suna in fiecare an pe 12 noiembrie si le aduce aminte ca odraslele lor nu mai au varsta la care sa poarte roz si funde decat la lenjeria intima. Probabil despre depresia parintilor o sa mai scriu cand o sa am si eu un copil de varsta mea.
Revenind, sunt constienta ca starea mea o sa tina cel mult inca o ora si ceva, pentru ca la 12 noaptea o sa deschid sampania si o sa ma infig in tortul langa care mi-au curs balele toata dupa-amiaza. Si nici maine cand voi fi inconjurata de persoanele apropiate nu ma voi mai gandi la nici o suparare...dar s-ar putea sa imi dea o lacrima in momentul in care suflu in lumanari si mi se canta "la multi ani!", pentru ca sunt 20 la dracu'! :)

12 noiembrie 20 de ani aniversare cariera despresie la multi ani mare prietene sampanie tort viata

22:22

Cu toate ca in ultima vreme cantaresc in viu cu vreo 1-2 kg in plus fata de greutatea mea normala, ma simt foarte bine asa. Atata vreme cat inca primesc complimente si ma incap hainele, n-am de ce sa imi fac griji :D. Nu imi fac probleme nici macar cand probez cate o pereche de blugi marimea 34 si nu imi vin, pentru ca eu stiu ca nu sunt eu mare, ci pantalonii sunt mici.
Pentru cele care nu sunt asa de relaxate ca mine, propus urmatoarea definitie a caloriilor, ca sa se linisteasca.

"Caloriile sunt niste scarbe mici care noaptea se baga in sifonierele noastre si ne micsoreaza lucrurile, ca sa ne fie din ce in ce mai mici." ( via Miu )

calorii dieta greutate haine kilograme mare mic. scarbe sifoniere silueta

23:51

A fost ieri. Si nu cred ca o voi uita prea curand, tocmai datorita simplitatii sale.
Nu mai vazusem un rasarit la mare de fix 3 ani, de cand eram o pustoaica de liceu, care terminase cu 10 pe linie si, pentru ca ramasese fara griji, s-a gandit sa isi ia un job pe litoral. Tocmai pentru ca avea doar 16 ani si era bleguta, a dat de ce era mai greu. De atunci, tot ce a insemnat munca a fost usor pentru ea. Asa ca rasaritul de atunci a picat ca o premiera relaxanta si ca o experienta de neuitat. Anul acesta a fost cel putin la fel. Cu toate ca eram obositi, mi-am trezit prietenul pe la 5 dimineata si l-am tarat pe malul marii, pe un sezlong. Rasaritul s-a lasat asteptat aproximativ o ora si a durat doar cateva minute. Dar a fost absolut spectaculos: mov, roz, portocaliu, somon, galben si ditamai bila de foc ce parea sa iasa din marea linistita. In atmosfera aia placuta si romantica, vad cum din dreapta mea apare un personaj cunoscut. Initial, nu stiam de unde sa-l iau, apoi mi-am amintit de o poza pe care Habiba i-o facuse acum 3 ani, absolut intamplator: un mosulica usor cocosat, imbracat simplu, cu o sapca pe cap si o traista pe umar. Mi-a tremurat usor buza inferioara si mi-au dat cateva lacrimi...era acelasi om de acum cativa ani, trecea prin aceeasi zona, in aproximativ aceeasi perioada, tot la rasarit. L-am privit intens pana cand nu l-am mai putut zari. La fel ca rasaritul, trecerea lui a durat cateva minute, dar mi-a ramas adanc tiparita in suflet si mai ales in minte, datorita zecilor de intrebari si comparatii la care ma tot gandeam.
Dupa-amiaza, dupa o ultima baie in mare, am plecat catre Bucuresti pe la ora 18:00. Drumul a fost infernal, in sensul ca la ora 20:00 si ceva de-abia intram pe autostrada. Am injurat atat de tare mersul bara la bara, incat m-am potolit de-abia cand am vazut acelasi soare portocaliu de dimineata stralucind exact langa podul vechi de la Cernavoda. M-am uitat cu ochii mari pana cand a disparut dupa copaci si am incercat sa imi aduc aminte cand am vazut ultima oara un apus atat de frumos...
Cu totii simtim cate un gol in suflet  atunci cand ne intoarcem din vacanta sau dintr-un loc drag noua. Eu nu cred ca l-am simtit vreodata mai intens ca acum...mai ales cand in noaptea respectiva, prietenul meu mi-a spus la telefon, odata cu clasicul "noapte buna!": "azi ai vazut si rasaritul, si apusul...".

3 ani apus Bucuresti liceu malul marii mare mos plaja rasarit soare vacanta zi.

23:22

De cand am plecat in Bucuresti, eu nu prea am tras acasa. Nu m-am dus in Constanta aproape in fiecare weekend, ba chiar am fost foarte rar ( de 6 ori din octombrie incoace, incluzand Craciunul si Pastele ). Ma mai intrebau foste colege cand imi fac aparitia pe la malul marii, daca nu mi-e dor nici macar in vacante sau vara. Si nu prea mi-a fost. Pentru ca nu am avut ce gasi aici si nici nu am simtit o nevoie acuta de relaxare...doar uneori.
Incepand cu 8 august voi lucra pentru Romtelecom pentru ca...asa am decis. Pentru ca spuneam ca e foarte important sa lucrezi sau sa te implici in proiecte in timpul liceului/facultatii si o sa merg pana la capat cu ideea asta. Deci da, o fac mai mult pentru experienta si pentru a avansa la functia pe care mi-o doresc eu. Asa ca, am considerat ca din moment ce o sa stau 7 ore pe zi la un training de o luna, iar apoi voi incepe facultatea cu tot cu job pe langa, am nevoie de o saptamana de respiro. De data asta chiar trebuie. Asa ca am revenit in Constanta, ca sa petrec cateva zile cu ai mei pufosi parinti si ca sa imi duc iubitul la plimbare prin tot orasul. Pentru amatori, va spun ca acum vremea e perfecta pentru plaja, deci inghesuiti-va cu incredere! Sper din tot sufletul sa nu mai am parte de frigul oribil de la sfarsitul lunii iunie, dar nici de arsurile de acum cateva saptamani! Luna august ar trebui sa ma trateze cu multa caldura, din moment ce e ultima mea saptamana din vacanta asta de vara.

acasa august Bucuresti Constanta experienta iubit job mare oras parinti plaja Romtelecom vacanta

11:08

Nu prea stiu cum a trecut luna iunie, dar daca ma chinui sa-mi aduc aminte am in fata ochilor numai foi, exercitii, manuale, carti etc. Poate tocmai din acest motiv nici nu am avut timp sa ma bucur asa cum trebuie de plecarea mea acasa, de zilele linistite care ar fi urmat. Am fost usor neglijenta cu visele mele legate de mare si nu puteam sa nu-mi primesc pedeapsa...
Nu cred ca mai e nevoie sa va spun ca de pe 24 iunie, de cand am ajuns in Constanta, si pana in momentul de fata in care scriu acest articol, vremea a fost extrem de nesuferita: vant, furtuna, ploi, frig. Si da, v-ati prins: mi-am luat numai maieute, rochite, 3 perechi de sandale. Stiam ca urma sa ploua, dar m-am gandit ca ar fi fost cea torentiala si clasica canicula dupa. Stiam si ca se va raci usor vremea, de-asta mi-am luat doua perechi de pantaloni lungi si un singur amarat de puloveras. Dar pe bune daca stiam ca urma sa fie vreme de inceput de toamna! Concluzia: o vacanta nu tocmai draguta si clar nu pe masura asteptarilor mele.
Asa ca in seara asta ma intorc din nou in Bucuresti, la calvarul cu 1000 de parti care ma asteapta cu bratele deschise: stres afara/relaxare in casa, ploaie torentiala acum/canicula peste cateva zile, job & practica/iesiri & plimbari seara etc. Revin in capitala cu un pachet de noi impresii despre Constanta, despre noi locuri pe care le-am vazut, despre noi oameni pe care i-am cunoscut, cu poze de la mare dupa care am suspinat zile intregi ( da, le gasiti pe toate pe Facebook, dar pentru realizarea lor a fost nevoie de niste sacrificii majore )... Si cu toate ca vremea nu a fost prielnica, stiti cum e: rau cu rau, dar mai rau fara rau. Mi-am invatat lectia si peste cateva weekend-uri cand am sa revin la mare o sa imi iau niste pantofi si o geaca imblanita! :) Iar pentru cei care isi fac planuri pentru litoral in perioada urmatoare, sfatul meu este sa astepte cel putin jumatatea lunii iulie daca vor sa se bronzeze. Altfel se vor intoarce exact ca mine: cu o urma anemica a costumului de baie, cu nasul infundat si doar cu mult nisip in portofel!

bronz Bucuresti Constanta frig iulie litoral mare nisip ploaie poze la mare vacanta vant

16:11

Ieri cand am ajuns in gara din Constanta si m-am indreptat catre un taxi, am fost surprinsa sa aud ca pretul unei curse pana la mine este de 15-20 de lei. Am zambit taximetristilor care ma credeau turista doar pentru ca eram nebronzata si le-am spus ca sunt nascuta la mare si ca stiu exact cat face o cursa pana unde vreau eu. Si asta m-a facut sa ma simt bine. Asa ma simt si cand ajung in Bucuresti si stiu ca pana in Militari trebuie sa platesc 12-13 lei, nu 30.
De fiecare data cand ajungeam in cartierul din Constanta dadeam nas in nas cu o gasca mare ( formata in mare parte din baieti si doar cateva fete ) care inevitabil facea zgomot cand ma vedea. De data asta, una din fete are un copil si cred ca e iar insarcinata si baietii discutau intre ei, coplesiti de griji. M-am oprit chiar pentru cateva secunde sa ii observ, dar nici nu cred ca m-au vazut. Si in Militari e un grup asemanator, doar ca baietii sunt mai mari si mai cu bun simt. Probabil de-asta ii vad mereu linistiti, band o bere seara, discutand si stand in bancile lor.
In Constanta m-a asteptat uneori tata, alteori am venit singura pana acasa. Nu am bagaje mari cand vin, dar cand ma intorc, mereu trag de genti intr-un hal fara de hal. In capitala ma asteapta ori prietenul meu, ori un taxi care sa ma duca in Militari. 
In Bucuresti ieseam des pe Lipscani, in Unirii, in Cismigiu...Si mai ales acum, in ultimele saptamani, plimbarile de seara imi faceau foarte bine. Aveau rolul de a ma face sa imi golesc mintea si sufletul de grijile sesiunii. In Constanta e marea mea si e Mamaia, care chiar daca e cam pustie si nu arata grozav, e locul in care merg de cand sunt mica.
E bine sa ai doua locuri "la care sa tragi", asa cum spunea o vorba din popor. Depinde de anotimp, de starea pe care o ai, de oamenii pe care vrei sa-i vezi. Peste o saptamana o sa ma intorc in Bucuresti, la o caldura imensa, la griji si la cafenele. Pana atunci, Constanta e cel mai bun remediu pentru un om stresat si obosit ca mine. Cu toate ca ambele orase sunt ticsite de aglomeratie, nu las pe nimeni sa critice cele doua "acase" ale mele, pentru ca nicaieri nu e mai bine ca acolo si aici! 

acasa bagaje Bucuresti caldura cartier Constanta gara gasca Mamaia mare Militari plaja plimbari seara soare

09:56

Cu toate ca azi a cam fost furtuna in Bucuresti si in toata tara, am un dor nebun de mare. De marea mea. Chiar daca nu stiu sa inot si mi-e frica sa incerc. Vreau marea mea, sa o vad acolo, sa o stiu acolo, sa fiu la orice etaj si sa o vad intr-un colt al orasului. Sa intru cu varfurile degetelor in ea, sa ma tavalesc prin nisipul umed, sa imi fie frica de pestisori si alge, sa respir aerul sarat, sa ma umplu de ulei si sa ma arda soarele, sa am parte de dusul de dupa...plaja :D.
Din intamplare am dat astazi peste cateva melodii pe care le ascultam anii trecuti, mai ales pe timpul verii. Cate amintiri legate de ele, numai sufletelul meu stie... Spre uimirea mea, cand am reascultat versurile si ritmurile m-au cuprins aceleasi stari ca in trecut. Aceleasi sentimente, aceleasi tresariri, zambete sau lacrimi in colturile ochilor. Imi amintesc perfect de toate experientele traite pe parcursul verilor din adolescenta mea: munca, despartiri, relatii, zambete, plaja, poze, rasarit, prieteni, oameni, Vama, plimbari, vise, invatat, emotii, fericire, tristete, neliniste, mare, soare, nisip, asteptari mari. Mi-e dor de fiecare in parte si stiu ca o sa le am pe toate in fata ochilor derulandu-se ca un film exact in momentul in care voi ajunge la malul marii. Voi sti atunci si mai mult decat acum ca nu trebuie sa regret nimic, ca trebuie sa profit de fiecare moment petrecut acasa, ca trebuie sa ma reincarc cu energie pentru alte zile pline de praf pe strazile Bucurestiului. Si atunci o sa am sufletul impacat...

adolescenta amintiri Bucuresti Constanta experiente mare melodii nisip oras plaja sentimente suflet

23:33

Am sustinut mereu ideea ca trebuie sa ne acceptam asa cum suntem. Fara depresii, fara complexe majore, fara inadaptari sociale. Insa cand se poate retusa un pic printr-o cura sau niste sport, nu zic nu.
Cam asa se face ca acum cateva saptamani, dupa sedinta foto cu prietenul meu, ma uitam eu la poze. Si aveam una in care stateam in bratele lui, lipita de el. Ma uit la piciorul meu: tragedie! Celulita! Vizibila pana si in poza! 3 gropi ( cratere! ) pe copanelul meu! Citand din proful de radio al Habibei mele: "apa! sarurile!". In doua cuvinte: not good! Eu stiam deja ca iesirea din iarna se va solda cu 2 kg in plus asezate frumos pe fund si pe burtica. Stiam deja si ca am putina celulita si imi acceptasem soarta. Doar toate fetele au, nu? Insa acum am vazut negru in fata ochilor ( ma rog, am vazut pixelii din poza ) si m-am gandit sa iau masuri. Si cum sunt egoista si nu-mi place sa sufar singura, am luat-o si pe Habiba in lupta mea impotriva sunculitelor ( si nici nu mi-a fost prea greu pentru ca si ea miorlaia ca e pufoasa ).
Acum doua saptamani am inceput cura. Nimic drastic la prima vedere: fara mancare dupa ora 18 ( poate doar un mar, un iaurt ), fara bauturi acidulate ( mai ales pentru mine. Adica DA!, fara Cola ), fara dulciuri si mai ales fara ciocolata, fara prajeli, fara Mc, fara mancaruri prea grase. Doar salate, fructe, lactate, carnita gatita slab, cereale cu lapte, cateva felii de paine pe zi ( si alea dimineata sau la pranz ), sucuri naturale si ceaiuri, biscuti Belvita la desert.
Da, in prima saptamana a fost crunt. Mai ales pentru ca ciocolata trona in dulapul nostru mai ceva ca regina Angliei acasa la ea. Cred ca avem pe putin 8 ciocolate, plus un ou de ciocolata, prajiturele si alte minuni. Habiba dadea ture pe la dulap, miorlaia un pic in fata lui, ii venea sa se dea cu capul de el, dar sfarsea prin a se intoarce in camera pentru un pahar cu apa. Eu...si mai crunt! Sufeream intr-un mod barbar! Cum sa ma uit seara la "Desperate Housewives" fara sa mananc ceva?! Cel mult molfaiam un iaurtel cu fructe pe care il terminam din cateva lingurite. Si nici prietenul meu nu ma ajuta prea mult. Cunoscand obsesiile mele, m-a rugat intr-o zi sa ii deschid o sticla de Pepsi. Pe moment nu m-am prins, dar exact cand am auzit "Fas!"-ul ala, simteam cum mi se frange inima...Plus Mc'ul pe langa care trec periodic pe la Piata Romana ma chinuie enorm! Da, durere si suferinta...
Am hotarat acum o saptamana sa mai iau o masura impotriva celulitei: crema! Da, stiu, multe sunt niste porcarii, dar mi-am zis sa incerc. Si pentru ca trebuia sa-mi pedepsesc prietenul pentru nervii pe care mi i-a facut, l-am pus pe el sa imi faca masaj anticelulitic. Stateam eu frumos pe burta si asteptam ca Habiba sa vina sa-l invete cum se face. Am simtit-o pe propriul meu fund si pe copanele mele cum placerea pe care o asteptam s-a transformat intr-un chin cumplit! Nu as fi crezut niciodata ca masajul anticelulitic poate durea ca dracu'!
Acum, dupa doua saptamani, o ducem amandoua ceva mai bine. Habiba nu mai plange dupa ciocolata si mie nu-mi mai fierbe sangele cand aud de Pepsi/Cola. Vrem sa incepem sa facem si abdomene, ca sa ni se definitiveze mai bine burticile. Si de-abia asteptam sa ne etalam noile siluete peste 2-3 saptamani acasa, la mare :D.

burta calorii celulita Chocolate Follie Coca Cola complexe crema cura de slabire fructe grasa kilograme mare masaj anticelulitic salate slabire sport Targ de ciocolata

13:12