Mai postasem o poza asemanatoare in urma cu cateva luni. Mesajul ei suna cam asa: "I love you with all my boobs. I would say heart, but my boobs are bigger". Avand in vedere ca mie mi s-a potrivit ca nuca intr-un perete roz, m-am decis sa revin cu ceva mai adecvat pentru mine. Astfel, as putea adauga si alte delicii precum ciocolata, Mc'ul si lasagna. Deci da, chiar sunt indragostita, daca judec din acest punct de vedere.

Mie nu mi-a placut dintotdeauna sa stau la poze. Cand eram mica ( adica pe la un anisor ), ai mei m-au aranjat la 4 ace si au chemat acasa un fotograf profesionist ca sa le pozeze odrasla si sa le mai faca niste portrete de familie. Aia a fost prima sedinta foto din viata mea si nu am reactionat tocmai ca un model profesionist: aparatul imens al fotografului m-a speriat groaznic si am urlat din toti plamanasii mei pana cand m-am inrosit la fata si am ramas fara glas. Dupa putin timp, unchiul meu si-a luat un aparat, ceva mai micut. Cum eu eram mascota familiei si toata lumea ma iubea, evident ca beneficiam de cele mai multe fotografii. Cam asa am inceput sa prind gustul statului la poze. Aveam incredere in unchiul meu, in camera lui si, mai presus de toate, in narcisismul meu copilaresc, imi placea rezultatul atunci cand apareau pozele developate.
Vreo 12 ani mai tarziu am devenit dependenta de pozat. Habiba se juca de-a fotografa cu telefonul fratelui ei si cum eu eram prin preajma, nu ne-au lipsit clasicele poze facute de sus si de jos pe cand aveam vreo 14 ani. Intre timp, Habiba s-a decis sa isi ia o camera digitala care sa fie numai a ei ( spre imensa mea fericire, din moment ce eu eram un beneficiar direct ). Iar acum 2 ani a facut ditamai saltul catre "o magaoaie de aparat" profesionist, cadou primit de la unchiul ei, cu multe lacrimi de fericire si extaz ( vedeti, e ceva cu unchii astia ).
Pe mine m-a pozat Habiba toata viata mea. Da, am mai lucrat si cu alti fotografi si rezultatul m-a multumit mai mult sau mai putin. Doar ca pozele cu Habiba ies mai bine din simplul motiv ca sunt constienta ca este ea in spatele obiectivului. Cu ea am invatat care sunt partile mele fizice care dau mai bine in fotografii, cu ea am cele mai frumoase amintiri color sau alb-negru, cu ea am trecut prin nu stiu cate peripetii doar pentru o sedinta foto reusita in acceptiunile noastre, cu ea am invatat sa fac si eu o poza decenta, cu ea am trecut prin pubertate, adolescenta si prin inceputul perioadei de maturitate. Si cu ea pozele ies mai bine pentru ca am incredere, pentru ca nu mi-e rusine de ea daca mi se vede vreun san, pentru ca stie exact ce si cat sa modifice la o poza, pentru ca in spatele fiecarui flash stau mai mult decat un simplu model si un fotograf de rand: sta o prietenie de vreo 9 ani de zile si un teanc de amintiri placute pe care le avem una cu cealalta.
Acum o saptamana, Habiba s-a gandit sa iti faca in sfarsit profil de artist pe Facebook. "In sfarsit!" a fost a reactia mea, pentru ca am frecat-o mult timp la cap sa se promoveze mai mult, sa pozeze mai multi oameni, sa incerce sa devina cat mai profesionista. Nu stiu daca a luat decizia de a face publica o mare parte din munca ei datorita presiunilor mele, dar stiu ca ma incanta sa ii privesc pozele, sa ma privesc pe mine, sa o privesc pe ea, sa privesc inapoi si sa ma gandesc inainte...

https://www.facebook.com/KorinaInoubliablePhotography

P.S: fotografia de mai jos este facuta de mine :D.

Intr-o perioada in care nimic nu imi iese ca lumea si sunt dezamagita in mod constant de toti, de toate si inclusiv de mine, ce ar trebui sa fac, sa nu mai incerc nimic?

Nimeni nu a plecat pe lumea cealalta fara sa aiba inima franta.

Diana-Florina Cosmin in "Povestile unei inimi"

Exista femei pe care Dumnezeu le-a inzestrat cu sani mari si frumosi. Si daca nu le-a inzestrat Dumnezeu, de ce sa fie ele mai prejos ca El si sa nu isi schimbe "cursul" cupelor de la sutien? Exista femei cu talii de viespe si funduri bombate, dupa care barbatii umbla ca hipnotizati. Spre norocul sau spre ghinionul meu, eu sunt mediocra la aceste aspecte: nu tu cupa D, nu tu pernute pe abdoment, nu tu fund de Jennifer Lopez. Dar nici in extrema cealalta nu sunt. In schimb, posed o trasatura fizica pe care nu am vazut-o pentru mult timp ca fiind un atuu. Nu mi se parea mie cine stie ce, cu toate ca multi si multe le admira: buzele. Naturale.
Am realizat exact astazi ca barbatii admira numai ce le arata femeile. Fluiera numai ce vrem noi sa fluiere. Daca purtam un decolteu adanc cu rolul evident de a ne lauda cu minunatiile de sani, normal ca barbatii la acest lucru vor reactiona. Daca le arati sanii, reactioneaza ca niste animale in calduri, pentru ca tu ca femeie asta vrei de fapt. Si te superi pe ei si spui ca toti sunt la fel ( adica nesimtiti ), cand de fapt tu nu esti departe.
Exact de 8 martie am primit un fel de cadou neasteptat. In timp ce stateam la coada la Spring ca sa imi ridic comanda, un tip imi tot dadea tarcoale. Frumusel, nimic de zis. Pentru ca isi luase deja ceea ce comandase, a dat sa plece. Si brusc, face stranga si se opreste langa mine: "Ai cele mai frumoase buze pe care le-am vazut in viata mea! Sincer, minunate. Stiu ca...aoleu, lasa, sunt penibil, sunt penal rau. Dar ai...sunt penal lasa". Si fastacindu-se s-a pierdut prin multime inainte ca eu sa imi dau seama ce mi s-a intamplat. Astazi, in timp ce usile metroului se deschisesera si eu asteptam cu ochii lipiti de somn sa coboare toata lumea, un barbat la vreo 30 de ani trece foarte aproape de mine si imi sopteste senzual, cat sa aud numai eu: "ai niste buze su-per-be!". Ma umfla rasul si ma asez pe scaun, in timp ce el ma admira de pe peron, ranjind si ridicand din sprancene la mine precum un motan.
Mi-au trebuit deci ani de zile ca sa realizez ca barbatii iau drept "sexy" ceea ce o femeia scoate mai mult in evidenta. Da, am fost complimentata intr-un mod mai mult sau mai putin dezgustator si pentru sani, dar am dat ochii peste cap stiind ca toate sunetele de admiratie sunt fake. Dar cand am pe mine blugi, pulover lung si doar o urma de machiaj pe fata si imi sunt admirate buzele si nu alte parti ale corpului, realizez ca noi femeile judecam extrem de gresit barbatii. Pentru ca uneori chiar nu e vina lor ca noi exageram. Daca nu ne-am mai scurta atata rochiile si nu ne-am mai adanci decolteurile, cu siguranta barbatii ne-ar spune ( la modul serios ) mai des ceea ce ne dorim cu ardoare sa auzim " Ce ochi frumosi ai...!".

E ceva timp de cand eu citesc revista Cosmopolitan. De un an si jumatate pot spune chiar ca o studiez din scoarta in scoarta, cu un hamburger alaturi, in timp ce trenul goneste catre Constanta. In toamna am observat un articol de-al Dianei Cosmin care m-a dat peste cap. Citatul "daca marea ta iubire te-ar opri in mijlocul strazii, i-ai mai da voie sa plece vreodata? Sau mai curand i-ai face o poza, ca sa-ti aduci aminte exact de momentul in care s-a intamplat?" m-a determinat sa o caut pe Facebook si sa ii dau un mesaj in care mi-am aratat toata aprecierea despre acel articol. Si din acel moment, de fiecare data cand cumparam revista Cosmopolitan, prima rubrica citita era a ei. Varii motive: pentru ca imi placea cum scrie, pentru ca recunosc o scriitoare buna cand vad una, pentru ca povestile ei semanau mult cu ale mele, doar ca ea avusese si curajul sa le strige Romaniei intregi, pentru ca imi traiam visul de a scrie prin povestirile ei.
Dupa putin timp am aflat ca vrea sa publice o carte, dupa chipul si asemanarea rubricii din Cosmopolitan la care lucra de cativa ani. Si-a facut un site, a inceput sa dea detalii incetul cu incetul si eu aveam grija sa nu imi scape nici unul pentru ca imi placea sa vad ce poate sa mai spuna, sa mai povesteasca, sa mai scrie, ca sa ma faca sa spun "mda, cunosc sentimentul". "Povestile unei inimi", cartea ei, a aparut la inceputul acestei primaveri. Am cumparat-o imediat ce am vazut-o in librarii si am inceput sa o citesc ca si cum mi-as citi propriul jurnal pe care, din pacate, l-am abandonat de fiecare data cand emotiile mele nu aveau fonturi adecvate pentru niste amarate de pagini. Ea e avut. Si am vrut sa stiu de unde. Si mi-am zis ca nu pot lipsi de la lansarea cartii ei tocmai pentru ca povestile inimii ei erau si povestile inimii mele.
Diana are privire si zambet de copil si e la fel de deschisa precum pare in scrierile ei. Planuiam sa nu fiu prea insistenta, dar dupa ce am citit cele cateva randuri pe care le mi le dedicase pe prima pagina a cartii pe care am rugat-o sa mi-o semneze, pur si simplu nu m-am putut abtine sa nu fiu curioasa. Si i-am pus cateva intrebari. Cea mai importanta dintre ele pe care i-am pus-o pe hol si profesorului meu de limba romana, Paul Iruc, a fost "Ce ai simtit cand ai tinut prima oara in mana cartea ta?". De fiecare data cand am ocazia sa ma lovesc de un autor pun intrebarea asta cu vocea usor tremuranda si aproape cu lacrimi in ochi, pentru ca ma gandesc la anii in care visam sa public eu o carte. Diana, ca si profesorul meu, mi-a zambit larg si a incercat sa isi gaseasca propriile cuvinte ca sa imi spuna ca e ceva extraordinar. Cum ar putea sa nu fie?
"Povestile unei inimi" este genul meu de carte. In care ma regasesc, pe care pot sublinia citatele mele preferate, care ma face sa ma opresc si sa cad pe ganduri. Discutia pe care invitatele Dianei au avut-o la lansarea de aseara a fost genul meu discutie. Din aceleasi motive: regasire, citate preferate ( de data asta sub forma unor sfaturi de tinut minte ), meditare ( la iubire, relatii, la ce fel de persoana eram eu inainte sa ma indragostesc, la cine voi fi eu peste 10 ani, la visele mele  etc ). Si astept cu nerabdare urmatoarele articole si proiecte ale Dianei Cosmin, dar pana atunci probabil voi citi si reciti "Povestile unei inimi" de fiecare data cand voi simti nevoia, pentru ca, am mai spus-o si o voi mai spune, povestile inimii ei sunt la unison cu ale mele. Si daca stati sa le ascultati, si ale voastre bat cam in acelasi ritm.


In seara asta am fost pentru prima oara in ultimii 10 ani la cinema. Stiu ca suna a "inapoiere", mai ales de cand moda asta cu filmele vazute la cinematograf care ne-a lovit tare dupa o perioada in care romanii preferau sa stea acasa in fata calculatorului sau a televizorului. Pur si simplu nu am avut timp uneori, alteori am gasit altceva mai frumos de facut. Am si planuit sa merg, sa merg, sa merg la cinema, dar mereu a intervenit ceva. Nu si in seara asta. De o saptamana incoace, toate prietenele mele m-au sfatuit sa vad "The vow" ( "Juramantul"). Toate miorlaiau visatoare cand isi aduceau aminte de filmul asta, ba chiar una dintre ele mi-a spus ca trebuie neaparat sa il iau pe Tibi cu mine, altfel nu merge.
Si am vazut "The vow", si chiar a fost de miorlait. Nu stiu daca sa ii spun comedie, film romantic sau comedie romantica; a fost exact genul de film pe care aleg eu sa il privesc intr-o dupa-amiaza. Povestea este simpla: el si ea sunt casatoriti de cativa ani, in urma unui accident ea isi pierde amintirile exact din perioada in care l-a cunoscut pe el. Urmarea este previzibila: el se chinuie s-o faca pe ea sa se reindragosteasca, sa isi aduca aminte de relatia lor. Si da, daca observati o asemanare intre "The Vow" si "50 first dates" eu nu va invinovatesc. Doar ca primul e mai...dragut. Nu va pot spune exact de ce, trebuie sa vedeti. Se lasa cu cateva lacrimi din partea femeilor, cu cap lasat pe umarul iubitului si cu un sentiment caldut dupa vizionare.
Deci recomand "The Vow". Dar...nu mergeti sa il vedeti la cinema. Adica, stiu, sunt parti bune. Personal, cel mai mult mi-au placut fetele din sala care au empatizat cu mine cand el a intrebat-o pe ea "Cum ar trebui un barbat sa ii spuna iubitei sale ca trebuie sa plece de langa ea?" ( ceva de genu' ). Reactii: "awww", sniff, sniff, tragem nasucul si oftam. M-au deranjat in schimb taranii care faceau zgomot. Nu ii inteleg: de ce platesti ca sa vezi un film daca nu ai de gand sa te uiti la el?! Nu stiu, voi merge din nou la cinema cu siguranta, dar nu atat de des. Prefer sa rontai ce vreau eu in timpul filmului ( altceva in afara de popcorn ), sa am posibilitatea de a adormi daca sunt epuizata sau nu imi place ce vad, de a pune pauza cand vreau sa merg la toaleta si, mai ales, sa pot sa imi rezerv dreptul de a plange cu vorbe cand un barbat nu stie cum sa ii spuna iubitei sale ca trebuie sa plece de langa ea :">.

Am redescoperit accidental acum o saptamana Carturestiul. Pe cel din Afi. Si umblam ca o bezmetica printre carti, cu buza tremuranda si aproape plangand de fericire ca am regasit locul meu de suflet din adolescenta. Mergeam acolo singura sau cu vreo prietena, ne umflam cu ceai negru cu caramel si lapte, barfeam, faceam planuri de viitor si, mai ales, rasfoiam carti. Cu toate ca mergeam in mall, petreceam de 2-3 ori mai mult timp in Carturesti decat prin magazine. M-am refugiat de multe ori in acea librarie, printre titlurile ei, printre ceainicurile scumpe, dar superbe, printre cani colorate si multe plicuri de ceai. Am luat multe carti de acolo ( atat cat imi permitea buzunarul de adolescenta ), am scris mereu data pe prima pagina pentru ca tin mult la amintirile mele, le-am citit, le-am iubit, le-am dat si altora sa le citeasca si intr-un final le-am primit inapoi sau nu. Cert e ca ultimii 2 ani petrecuti in Constanta au gravitat in jurul Carturestiului...acelea erau vremurile in care imi doream un job doar ca sa am bani sa imi cumpar cartile pe care le doream, ceaiurile pe langa care treceam de fiecare data si agendele girly pe langa care suspinam ( si de care acum nu mai am atat de multa nevoie ).
Cand am ajuns in Bucuresti in urma cu un an si jumatate, am fost fascinata de marimea magazinului Carturesti de pe Arthur Verona, dar si dezamagita de atmosfera rece din el. Odata ajunsa in capitala, am fost fascinata de orasul in sine, de oamenii de aici si de facultatea mea, si am fost dezamagita de faptul ca nu am mai avut timp sa citesc carti de suflet asa cum o faceam in liceu. Am avut cateva tentative nereusite de a relua ritmul de lectura de acum cativa ani, am cumparat cateva carti care ma tentau, dar am esuat lamentabil in a le termina...din cauza timpului. Si m-am plans de cate ori imi aduceam aminte.
Acum, dupa luni bune de studiat numai cursurile pentru facultate, mai fac o incercare. Imi doresc ca "Povestile unei inimi" de Diana-Florina Cosmin ( despre care voi scrie zilele viitoare mai pe larg ) sa imi fie redeschizatoare de drumuri. Drumuri nu atat de lungi si de minunate ca in liceu, sunt constienta de asta, dar macar poteci pe care sa ma mai pierd din cand in cand. Pentru ca, din pacate, asta e paradoxul adultului: are bani pentru carti, dar nu mai are bani sa cumpere timpul necesar citirii cartilor.

Sa stai sa scrii sau sa povestesti despre lucrurile sau persoanele care te fac fericita poate fi uneori daunator pentru tine. Risti sa pierzi miracolul unei clipe extraordinare care tine de prezent din cauza unei tentative de anticipare sau de redare a ei. Asa ca, momentan se iubeste si se traieste si putin mai incolo se povesteste!

Azi e ziua aia din an in care imi place sa petrec mai mult timp in fata oglinzii decat de obicei si sa ies pe strada privind numai inainte. Cu toate ca afara e cam rece pentru planurile mele vestimentare, sunt sigura ca o sa ma lovesc de domnisoare care au cam aceeasi stare de spirit. De fapt, am inceput deja ziua cu un sms de la fosta mea diriginta in care imi ura toata fericirea si iubirea din lume cu ocazia zilei de 8 martie. Si cu toate meritam asa ceva, indiferent daca e ziua noastra sau nu...



Azi e ziua aia din an cand ma gandesc la mami mai mult decat de obicei. Eu nu tin mortis sa beau, sa ies sau sa imi danseze barbatii in poala de 8 martie ( daca se intampla asa nu ar fi nici o nenorocire :)) ), pentru ca, recunosc, nu ma simt inca femeie cu drepturi depline, ca sa spun asa. Cu toate ca tati ma sarbatorea cu cate o revista cu Barbie sau dulciuri si cand aveam 5-6 anisori, 8 martie este pentru mine mai mult o zi care imi face placere in general, decat o zi care sa simt ca imi este dedicata. Si asta pentru ca amintirile mele legate de aceasta zi o au in centrul lor mai mult pe mami...E al treilea an cand nu este langa mine de 8 martie...Si ma oftic din cauza mai multor motive. Cand eram mai mica, cu greu strangeam bani ca sa pot sa ii iau mamei un buchet frumos de flori sau ceva simbolic cu ocazia Zilei Mamicilor. Puneam leu cu leu pana strangeam vreo 10-20 de lei ca sa ii iau ori un trandafir rosu, ori niste crizanteme "batute" de care ii plac ei. Acum, cand imi permit sa dau 100-200 lei sau chiar mai mult pe cadoul ei, ea nu este aici si trebuie sa ma limitez la o felicitare, la un sms, la cateva minute de discutii la telefon. Involutie relationala din cauza distantei si din cauza trecerii anilor...acum o inteleg de ce imi pastreaza prin dulapul ei toate chestiutele pe care i le-am daruit vreodata cu diferite ocazii: probabil stie ca o sa fim impreuna la ocazii de genu' din ce in ce mai rar...



Azi e ziua aia din an la care ma uit asaaa, cu un ochi. Pentru ca azi majoritatea barbatilor care ne-au ranit mai mult sau mai putin ( sau poate chiar deloc ) ne ureaza "la multi ani!", ne ureaza sa fiu iubite si fericite. Treaba asta e ca Valentine's Day: la fel cum o data pe an unii barbati isi aduc aminte sa isi faca fericite iubitele sau sotiile, asa si de 8 martie isi aduc ei aminte ca noi chiar suntem importante pentru ei. Adevarat, din moment ce "jumatate din muzica lumii este inspirata de femei", dupa cum spune Tudor Chirila si dupa cum arata multe persoane pe Facebook in dimineata asta.
La multi doamnelor, domnisoarelor si mamicilor! Sa va simtiti mereu frumoase, implinite, iubite si fericite, dar azi mai ales!
...pentru unii. Asta pentru ca reteaua Facebook a picat azi-dimineata.
Eu recunosc cu mana pe inima ca sunt addicted to Facebook. In fiecare dimineata cand imi aprind laptop-ul, site-ul asta e primul pe care intru ( urmat apoi de cel al facultatii mele, de blog si de yahoo ). Pentru ca simt nevoia sa ma pun la curent de la prima ora cu cine ce poze a mai postat, cu anumite stiri si cu zilele de nastere. Totusi, nu sunt atat de impatimita incat sa turbez daca nu am acces la Facebook. Foarte rar intru pe internet de pe telefon ca sa postez sau sa verific ceva.
Dar cum nu toata lumea e ca mine, probabil ca multi au disperat cand s-au apropiat entuziasmati de laptop in dimineata aceasta, cu o canuta de cafea in mana si probabil si cu o tigara si au vazut ca Facebook-ul nu vrea sa se incarce si pace. Acesta a fost motivul pentru care acest eveniment a devenit stire! Si la asa ceva nu ma asteptam: pica reteaua de socializare nr. 1 din lume pentru 5-10-30 de minute si incepe o isterie internationala. Eu sunt uimita. Sincer. Stiam ca multi sunt dependenti de acest site ( la randul meu si eu m-am declarat o fana infocata ), dar atat de tare incat sa se lase cu scrierea unei stiri si cu ipoteze conform carora gruparea Anonymous a atacat site-ul?! ( nu e exclus, dar totusi! ) Stau si ma gandesc cati s-ar arunca de pe pod daca intr-o buna zi Facebook nu ar mai functiona deloc...

Am gasit la o colega de facultate o scrisoare de-a lui Alexandru Vlahuta catre fiica sa. Nu sunt de acord cu tot ce ii scrie, recunosc. Pentru ca sunt putin rautatica, uneori razbunatoare si nu stiu mai niciodata sa intorc obrazul. Asta nu inseamna ca nu am clipe in care stau si meditez. Asta nu inseamna ca nu mi-au mers macar la un cotlon de suflet cuvintele lui Vlahuta. Nu pentru ca mi-as dori sa fiu altfel sau sa am o inima mare mare, ci pentru ca uneori imi spune si mie tata exact aceleasi lucruri...si de-asta stau si ma gandesc...
P.S: sa nu va fie lene s-o cititi doar pentru ca nu se vede bine. Puneti mana si salvati-o, apoi mariti-o un pic.


O spuneam si ieri pe Facebook, dar vrea sa-mi mai dezvolt ideea in cateva cuvinte. La fiecare inceput de anotimp, ne aducem aminte de anumite melodii, scrieri, fotografii, activitati etc etc pe care in mod normal, in timpul anului, le uitam cu totul.
In ultima saptamana m-am tot lovit pe net de "Primavara incepe cu tine" a celor de la Holograf. Adevarat, se potriveste momentului. Dar, aparent, toata lumea isi aduce aminte de aceasta trupa doar acum, eventual si de Valentine's Day datorita melodiei "Ti-am dat un inel". Vara incepe cu alte melodii, una care imi vine acum in cap si mi-a fost sugerata de catre un coleg este cea a baietilor de la Voltaj. Inevitabil intreaga toamna este marcata de "Septembrie, luni" a lui Brenciu sau de "Wake me up when September ends". Si inca din prima zi a lunii decembrie incepe sa circule pe Facebook "Once upon a December".
Primavara toata lumea isi aduce aminte ca iubeste ghioceii si zambilele. Daca intrebi acum pe cineva care sunt florile preferate, ai sanse mari sa iti raspunda asta. Cand incepe vara si marea ne face cu ochiul, se trece de la flori la stelute de mare, luate pe post de suveniruri. Toamna este iubita pentru frunze; sunt oameni carora anotimpul le displace, dar inevitabil toti se vor declara vrajiti de culorile naturii. Iarna la putere se afla mirosul crengutelor de brad si prin februarie, odata cu Valentine's Day, incep sa creasca serios vanzarile la trandafiri.
Fiecare anotimp ne aduce aminte de ceva anume. In timpul anului uitam de acel ceva, e ca si cum am trai intr-o amnezie temporala pana la un moment dat. Cand ne loveste pe ochi un iz de primavara, vara, toamna, iarna, brusc ne reamintim de ceea ce obisnuiam sa iubim intr-o anumita perioada. Eu ma intreb daca asta se intampla si cu oamenii de langa noi...ii uitam in anumite anotimpuri si ne reamintim de ei in altele, in functie de florile, culorile, sunetele si miresmele care ne lovesc pe moment? Poate unele persoane sunt stelute de mare, apusuri de vara si rasarituri la malul marii, poate altele sunt frunze, ploi lungi si racoroase de toamna sau umbrele. Unii apropiati miros a brad, a cadouri, a zapada si a cozonac. Alti apropiati a zambile, a martisor, a ghiocei si a vreme calda...