La finalul fiecărui an se întâmplă la fel: ne împiedicăm de pragul ultimelor zile şi ne prăvălim pe spate către cele care au trecut. Ridicăm pe rând câte un cot, îl întoarcem pe toate părţile. Admirăm orice mică vânătaie, pentru că în acel punct stă întotdeauna fie puterea de a ne ridica după o căzătură zdravănă, fie curajul de care am avut mereu nevoie pentru a sări de mult mai sus decât am sperat.

 Am urcat cu glezne moi în vârful Turnului Eiffel şi am băut şampanie alături de iubitul meu. Am păstrat cupele de plastic ieftin într-o cutie din sufrageria care din "a mea" a devenit "a noastră". Am colindat străzile Parisului până ni s-au umflat picioarele de oboseală şi, acum, ochii de plâns de fiecare dată când văd câte o poză cu oraşul, pentru că ştiu că acolo ne-am sărutat sau ne-am certat pe un suvenir.

Am trecut odată cu timpul şi m-am oprit la 24, cu un tort mare în braţe şi zâmbete cerc împrejur. I-am plimbat pe ai mei pe bulevardele mele şi cu fiecare frunză dată la o parte se mai ducea un minut în care eu deveneam ba mai tata, ba mai mama. 

Mi-am dat lampa mov din biroul agenţiei pe corporaţia ai cărei pereţi se zguduie de râsetele colegilor mei, şi prânzul servit în faţa tastaturii pe linguriţele de îngheţată pe care le poştim frăţeşte de câte ori prindem ocazia. Am lăsat în urmă ghioceilor simpla dorinţa de a scrie şi le-am dat bujorilor primele textele încropite stângaci, dar îndreptate lună de lună, până în vârful crenguţelor de brad de-acum. 

Am mers până la capătul oraşului şi ceva mai departe pentru pisoiul viselor copilăriei mele şi m-am întors cu braţele pline de un ghem alb, care în doar o zi mi-a ridicat întrebări şi mi-a dat cele mai bune răspunsuri. 

Am petrecut ultima noapte albă dintre un examen şi job, şi am sărbătorit-o cu cireşe şi energizante până în prima zi de vară. Am aruncat toate cursurile şi proiectele într-o cutie pe care s-a pus nisipul cald de acasă şi sarea mării. 

La finalul fiecărui an se întâmplă la fel: răsuflăm uşuraţi că s-a terminat şi ne întrebăm de ce perioadele grele sunt cele mai frumoase. Ne adunăm încet, încet de pe drumurile bătătorite şi ne târâm pe coatele încă râşcâite spre aleile din faţa noastră, pentru că ştim că cele mai mari vânătăi prind în timp culoarea celor mai frumoase poveşti. 

Photo: The Paris Photographer

2016 agentie an nou colegi corporatie final de an iubit job masterat parinti Paris pisica povesti trecut Turnul Eiffel viitor

23:38

Exista genul de oameni care nu pot sa treaca peste. Eu fac parte dintre ei. Nu pot sa trec peste o jignire profunda, la fel cum nu pot uita nici un ajutor imens acordat din tot sufletul intr-un moment in care aveam nevoie de el ca de aer. Insa exista acele persoane care nu pot uita lucruri marunte sau evenimente care au ramas undeva in urma. Trag de ele in permanenta, cauta pretext de reactualizare si isi construiesc alte momente noi in jurul celor vechi. Isi aduc aminte cu regularitate de cineva cu care au avut ceva, dau paginile de internet cu fundu-n sus numai-numai sa le gaseasca, susotesc in urechile altora cuvinte strategie doar-doar or mai afla ceva, se hranesc cu detalii din vietile unor persoane care le-au lasat de mult in urma.
De acest gen de oameni imi este mila. Exista o gama variata de citate care sustin ideea ca nu poti pasi mai departe catre viitor daca lasi usa dinspre trecut deschisa, pentru ca face curent, si curentul te trage vesnic inapoi. De ce ai vrea sa urmaresti in permanenta pe cineva care te-a uitat atunci cand poti face totul ca sa ii tii langa tine pe oamenii care isi amintesc zilnic de tine si iti arata acest lucru? De ce ai vrea sa mergi de fiecare data pe strada cu privirea pieduta si cu gandurile mozolite de trecut, cand poti sa privesti inainte si sa vezi cum ti se zugraveste viitorul in fata ochilor? N-am sa inteleg in veci. Am pus intotdeauna pret pe amintiri, dar atunci cand acestea costa mai mult decat clipa sau ziua de maine, n-am sa scot sub nici o forma bani din buzunar pentru o asemenea risipa sufleteasca si psihica.

amintiri clipa inainte inapoi oameni trecut uitare viitor

20:16

Dupa lupte seculare care au durat cativa ani buni, eu si Habiba am reusit in sfarsit sa intram in Cazino si sa incingem o sedinta foto. Am mai patruns o singura data acum cativa ani prin « efractie », sau mai bine zis folosindu-ne de cativa francezi carora le faceam turul orasului. Am incercat mai tarziu cu o mica spaga, de-o bere acolo paznicilor, ca doar sunt si ei oameni. Aparent, n-au fost. Si asta-toamna cand am vazut ca pe net au aparut poze cu prietene sau cunostiinte prin Cazino, am facut ochii mari si am zis ca nu se poate fara noi. Cu toate ca de juma’ de an incoace am tot batut din picioare sa intram sa facem o sedinta foto in Cazino, am avut intotdeauna nenorocul specific noua sa il gasim inchis. De data asta am fost insa inversunate...

Cazinoul este la fel de maret, dar si de mizerabil pe cum era in urma cu cativa ani. Am sperat in van ca poate au mai curatat gramezile de moloz de dinauntru ( din moment ce au permis vizitarea, cu intrare libera chiar! ), praful e de vreo 10 coate, peretii sunt imbracati in panze de paianjen si muncitorii au uitat bucati cazute de pervaz si alte unelte prin toate salile. Ca o obsedata de « House M.D » ce sunt, am lansat teoria ca ar fi un loc din care orice boschetar care si-a facut vreodata veacul pe acolo poate pleca cu salmonela ( porumbeii sunt adevaratii paznici ai locului ) sau cu alte boli ale secolului trecut ( bine, poate exagerez aici, sansele sunt extrem de mici, din moment ce salile Cazinoului au mai fost utilizate in urma cu cativa ani – eu am avut balul bobocilor intr-o sala de la etaj acum 6 ani ). Ideea e ca nu va asteptati la cine stie ce curatenie daca treceti pe acolo.

Locul insa este magnific. Nu trebuie sa fii vreun critic de arta ca sa ramai cu gura cascata la vitralii, la scari, la incaperi, la scena de la etaj, la arhitectura in sine. Dincolo de ceea ce este vizibil si palpabil, senzatiile pe care Cazinoul ti le ofera sunt unice. Eu nu sunt model profesionist, sunt doar o persoana care iubeste obiectivul unui aparat si care s-a bagat prin multe locuri ( mai ales prin ruine ) numai de dragul fotografiei. De obicei stiu cum sa stau, sunt cat pot de naturala sau ma adaptez in functie de indicatiile fotografului ( fotograf care de cele mai multe ori se confunda cu Habiba ). Nu si de data asta. Am fost crispata. Si in mai bine de jumatate din poze pot vedea asta cu ochiul liber. Aveam un sentiment ciudat, o combinatie intre mandrie, onoare, amintirile trecutului, dar si o spaima paranoica, tampita, unica pentru mine. De fiecare data cand ma apropiam de vitralii, auzeam valurile care se spargeau de mal si vantul care se lovea de peretii subrezi. De fiecare data cand intram in incaperea cu scena, il auzeam pe batranelul de afara care canta la acordeon. Si de fiecare data cand coboram scarile, toate suntele acestea se combinau si se varsau in minte mea sub forma a doua scenarii care imi zbarleau pielea de pe mine: scufundarea Titanicului ( zgomotul marii si muzica de afara imi aduceau aminte de cum cantau violonistii cand pasagerii alergau disperatii de colo-colo ) sau Fantoma de la Opera ( pentru ca aveam in permanenta impresia ca auzeam voci suspecte care veneau din...pereti ). In plus, am refuzat sa stau pe unele scaune sau sa ma apropii prea mult de ziduri sau de oglinzi de teama...de nu stiu care teama, sincera sa fiu. I-am invocat Habibei faza cu « locul asta e plin de malarie, ciuma si altele! », dar nu, era altceva. Mi-era frica. Probabil sa nu cada ceva pe mine, sa nu apara din senin vreun cutremur si sa ma prabusesc in mare, eu nestiind sa inot ( deci, dublu cosmar pentru mine ). Probabil de trecut. Probabil de paranoie.

Dar mi-a placut Cazinoul. Atat de mult, incat ma voi reintoarce peste ceva timp, poate cu ceva mai mult curaj si fara atatea ganduri. Deocamdata nu voi posta aici nici o poza cu mine, poate voi face asta ceva mai incolo. O sa va arat doar cateva fotografii facute de Habiba, cateva facute de mine, ca sa va determin sa mergeti sa vedeti cu ochii vostrii si sa simtiti pe pielea voastra ce am simtit eu in Cazinoul din Constanta.

amintiri arhitectura Cazino Constanta Fantoma de la Opera fotografii ganduri mare moloz monument pereti scari scena senzatii teama Titanic trecut vitralii

13:39

Sa stai sa scrii sau sa povestesti despre lucrurile sau persoanele care te fac fericita poate fi uneori daunator pentru tine. Risti sa pierzi miracolul unei clipe extraordinare care tine de prezent din cauza unei tentative de anticipare sau de redare a ei. Asa ca, momentan se iubeste si se traieste si putin mai incolo se povesteste!

carpe diem clipa fericire iubire poveste prezent trecut viitor

22:48