Se afișează postările cu eticheta casa. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta casa. Afișați toate postările
Când cea mai bună prietenă a mea ieșise pe ușă cu ultimele bagaje, mă podidise plânsul și mai tare pentru că începusem să realizez ce avea să se întâmple. Mă plimbam prin casa pe jumătate goală doar cu întrebările mele răsunând între pereții săi și știm cu toții că ecoul nu dă cele mai bune sfaturi...

I-am văzut lucrurile lui buluc în casă într-o zi de duminică. Am încercat să îi fac loc în dulapuri, dar nu știam cum să reamenajez camera Corinei. Apoi am înțeles și de ce: nu mai avusesem niciodată o sufragerie a mea de decorat. După ce am reușit să mut câteva cutii, ne-am tot urmat unul pe altul cu grijă, cu o anumită teamă parcă de a nu ne sparge la o privire sau o ciocnire în bucătăria minusculă. Am priceput din nou de ce: nu mai stătusem niciodată doar noi doi în toată casă și nu știam în ce încăpere ar trebui să ne petrecem mai mult timp.

Către primele nostre nopți reușesc acum să privesc ușurată, deși cuvintele ne ieșeau pe gură cu greutăți de zece kilograme în jurul lor. Ne cuibăream în plapumă și, acolo, în acele momente de semi liniște, avea el curaj să spună ceva ce ne frământa pe amândoi: 3 zile de când stăm împreună și încă te iubesc. Apoi ne umfla râsul pe amândoi, din nou însă, cu o măsură înjumătățită.

Au trecut cinci ani de când ne iubim, dar două săptămâni de când locuim împreună și trăim un nou început. I-am dat cu teamă cheile de la casă, fără să realizez că pe cele de la inima mea le avea de mult, și că dacă nu a stricat nimic acolo, niște farfurii sparte în bucătărie ar fi fost o prostie. Ne-am pus amândoi atâtea întrebări, fără să știm că ne-am răspuns constant la ele, în fiecare zi, de acum cinci toamne încoace. Ne-am gândit atât de mult la locul din casă în care ar trebui să stăm, când el a fost mereu fix între noi, unul în brațele celuilalt. Dar am înțeles amândoi cât de fericiți eram de fapt, într-una din serile trecute când priveam către lună printre gene și am știut că nu avea niciun rost să ne întrebăm dacă aveam să dormim bine împreună, pentru că cele mai frumoase vise le trăiam deja.

Au trecut 1825 de zile și încă te iubesc, și o să continui să o fac mult după ce o să pierdem numărătoarea.



12:16
La inceput, eram eu si un brad natural imens care mirosea in toata casa. Ma intepam in acele lui de fiecare data cand paseam cu piciorusele goale ca sa mai jumulesc vreo ciocolatica. Merita mereu efortul. Erau ai mei si un catel Spaniel de jucarie, de care imi feream toate papusile pentru ca puteam sa jur ca avea sa mi le manance cand m-as fi intors cu spatele. Erau bunica si mamaia care framantau cozonaci invartind cate trei castroane deodata. Si o casa cu o curte mare, cu zapada, cu tata care imi facea om de zapada si cu soba fierbinte de care ma lipeam cu picioarele, in timp ce stateam intinsa pe spate si ma uitam la televizor, la reclame.

Apoi am fost eu si mama, carand un brad artificial de vreo 2 metri. Era dimineata de Craciun in apartamentul prin care ma dadeam pe gresie ca pe gheata, cu un brat de dulciuri si hainute noi. Dormitorul meu mic si plin de jucarii de plus in care ma inchideam cu orele ca sa citesc volumele cu Harry Potter primite de la Mos Craciun. Erau fini si nasi, erau multi musafiri si cadouri la orice pas. Oameni tineri si copii.

In urma cu cativa ani, eram eu si fetele. Inghetam in statie, asteptand-o pe Habiba, ca sa mergem in vesnicul mall pentru a le lua cadouri alor nostri. Nu ne luam si noi una pentru cealalta, pentru ca stiam ca nu aveam suficienti bani si ne intelegeam perfect, ba chiar nu aveam nicio pretentie. Era acelasi brad artificial in fata caruia o machiam pe mama pentru ca trebuia sa plecam in vizite. Era un sms pe care il asteptam in timpul mesei de Craciun si care nu mai sosea. Era o nerabdare de a pleca departe de orice ruda, desi nu stiam exact de ce si nici incotro unde.

Acum sunt eu si ai mei si bradul impodobit doar de mama, pentru ca eu vin mereu prea tarziu din Bucuresti. Ne vom strange, la fel ca in ultimii 3 ani, in jurul sau, ca sa deschidem cadouri. Vor fi cateva fotografii facute stangaci, dar descarcate imediat si printate la scurt timp dupa sarbatori, pentru ca stim noi de ce. Voi fi eu cu tata uitandu-ne la televizor, eu cu mama, tinandu-i companie in bucatarie si ascultand colindele care ii plac ei. Vom fi noi toti sperand fiecare la nimic altceva decat liniste, familie si un inceput de poveste asemanator cu cel de acum 20 de ani. Poate si un catel Spaniel de jucarie, as spune eu.


15:47
Nu am dus niciodata dorul marii, pentru ca am fost la doi pasi de ea. Cand locuiam in Constanta, nu imi puneam problema de a-mi organiza dupa-amiezile sau zilele astfel incat sa ajung pe plaja, sa ma bronzez sau pur si simplu sa fac o banala plimbare pe faleza. A fost nevoie sa ma mut in Bucuresti si sa ajung doar doua saptamani pe vara in Constanta ca sa apreciez Marea Neagra la adevarata ei valoare. A trebuit sa caut disperata cu privirea marea de la etajul 6 al apartamentului din Militari si sa n-o gasesc si a trebuit sa am impresia de multe ori dimineata ca inspir aer sarat ca sa imi fie un dor nebunesc de casa si de plaja.

Nu mi-am apreciat niciodata parintii asa cum trebuie. Probabil ca nici un copil sau nici un adolescent n-o face pana la un punct, dat depinde pana unde. De-abia dupa ce m-am trezit la distanta de sute de kilometri de tata si mii de kilometri de mama mi-am dat seama ca nu am pretuit cei cativa zeci de centrimetri care ne desparteau in casa parinteasca. A fost nevoie sa ne auzim fie 10 minute seara la telefon, fie sa ne vedem o jumatate de ora pe saptamana pe internet, prin imagini distorsionate si sunet prost ca sa imi dau seama de ce pot inseamna ei pentru mine. Sau poate a fost varsta, si inseamna ca a fost nevoie sa cresc si sa privesc viata cu ochi ingrijorati de adult ca sa realizez rolul parintilor pe lumea asta.

Am crezut intotdeauna ca sunt mica si ca am timp. Facultate, absolvire, job, responsabilitati plicticoase, dar serioase, pareau toate atat de departe ca nici nu le puteam vedea, iar acum tot ce fac este doar sa intind putin mana in fata ca sa le ating. Nu cred ca imi pot aminti zilele in care singura mea grija era cu ce sa ma imbrac pentru a iesi la o plimbare sau pur si simplu la cumparaturi. Bineinteles, nu apreciam nici atunci cand gaseam hainele curate si calcate sau cand la o simpla deschidere a usii frigiderului gaseam orice imi doream.

E asa de nesuferita firea asta omeneasca de a avea intotdeauna nevoia (sau impresia de nevoie) de mai mult. Da, n-am fi ajuns nicaieri daca am fi crezut ca limita este cerul, dar nu ne-am gandit niciodata ca atunci cand vom ajunge in spatiu ne va lipsi pamantul de sub picioare...



17:47
Mereu am auzit povesti despre comunism de la parinti, de la bunici, de la profesori. Povesti despre stat la coada, despre saracie, despre lipsa multor lucruri care mie mi s-ar parea banale, de perioada in care mureai de frig, in care nu prea aveai ce vedea la tv, in care romanii se incurajau spunand bancuri despre Ceausescu si nevasta-sa. Am auzit atat de multe pareri si istorisiri despre comunism, incat aveam impresia la un moment dat ca am trait atunci. IMPRESIA.
De cateva saptamani incoace de cand este enervant de frig afara, si in resedinta din Militari este cam la fel. Pentru ca, noi recunoastem, este casuta noastra iubita, dar nu este izolata deloc: balcon care sta sa cada si ferestre care scartaie cand le inchizi si de deschizi. Asa ca, pe langa faptul ca afara sunt -n grade, in apartament mai si simti cum iti suiera crivatul pe la mustata atunci cand stai la orizontala. De parca o pijama groasa, un tricou, sosete si un halat pufos nu erau de ajuns, ieri ni s-a oprit caldura. Toata ziua. Am turbat. Ma mutam dintr-o camera intr-alta cu cartea de semiotica dupa mine, cu foi si pix si simteam cum imi ingheata mana pe materiale. Am mai pus pe mine inca un pulover cu gluga si inca o pereche de sosete. Habiba radea de mine si spunea ca sunt sinistrata, pana cand s-a prins ca a fi sinstrat e mai bine decat mort de frig. In plus, nici apa calda nu prea tinea cu mine. Intr-un cuvant, nici o sursa de incalzire, in afara de amaratul de aragaz din bucatarie. Si mai mai sa ne hotaram sa ne luam un radiator, de frig si nervoase ce eram.
Pana seara cand ne-am culcat, a inceput sa vina caldura. Cu chiu cu vai si cu telefoane pe la presedintele scarii, care nici macar nu era in oras ( in mod uimitor, nimeni nu sunase toata ziua sa il anunte de problema legata de lipsa caldurii...stiam ca in blocul e populat in proportie de 80% de pensionari obisnuiti cu frigul si trecuti prin comunism, dar chiar asa?! ). Dupa ce si aseara am stat bagate integral in plapuma, azi ne-am enervat si am izolat cu banda adeziva ferestrele si pe pervaz am pus o patura. Cand l-am sunat pe tata si i-am spus ca ieri m-am simtit ca in comunism, mi-a adus aminte ca ei aveau si curent cu portia. Asta imi mai lipsea...ce vremuri groaznice mi-a fost dat sa prind! :(

13:02
De cand cu raceala Deliei, la noi se bea ceai. La greu. Minim 2 cani pe zi. Cand una isi pune apa la fiert, da strigare in toata casa. De cele mai multe ori, celelalte doua nu refuza.
De cand cu Ceaiul de iarna de la Fares, presimt ca o sa bem cate o cana chiar si in loc de mesele principale. Fetele l-au baut la sor-mea in urma cu o luna, si apoi Delia a primit o cutie de la o colega. Dupa ce ne-am delectat toate intr-o seara cu delicioasa aroma de mar cu portocale si scortisoara, nu am mai putut sa ne luam gandul de la ea! Si da-i cu mers prin magazine si supermarketuri, cautari peste cautari! Pana cand ( tot ) Delia l-a gasit in Mega Image-ul din Crangasi. Nebunie! "Ia-mi si mie o cutie! Nu, stai! Baga 2!Ah, de fapt, ia 3, ma, ca vrea si Denna! Da, sigur vrea si Habiba, sun-o si intreab-o cate cutii!".
De cand cu iarna, la noi in casa se bea ceai. Cu multe arome, avem o colectie intreaga. Deci daca vreti sa stati cu noi la un ceai, aveti cu cine si aveti si cu ce!



P.S: nu fac reclama la Fares, recomand doar ce imi place :D
23:55
Citeam la Creve ceva despre planuri pentru sarbatori. Unora li se parea destul de devreme sa se gandeasca la Craciun din luna asta, dar eu care cantam "All my bells are ringing" inca de pe la sfarsitul lunii septembrie, ce sa mai spun?



Eram dispusa sa sar peste ziua mea de nastere si sa ajung cat mai repede la Sf. Nicolae, doar sa vina vacanta mai repede! As fi fost impacata chiar si cu un strat de zapada afara, pentru ca am bocanci. Si m-as fi trezit la 6 dimineata sa ajung la seminarii chiar daca afara ar fi fost -10 grade. Doar ca zilele astea m-am cam razgandit...pentru ca am dat tare de tot nas in nas cu gerul...in octombrie! Sincera sa fiu, mai tragic este cancerul din casa decat cel de afara. In dimineata asta, pentru prima oara de cand m-am mutat in Bucuresti, am tarat plapuma dupa mine pana in bucatarie, cu toate ca aveam o pijama groasa pe mine plus un halat pufos. Si chiar si asa, tot tremuram ca un erou la simplul auz al vijeliei de afara si al curentului din casa. Bine, m-am mai incalzit cand am ajuns la munca, dar nu ma pot muta la birou cu toate catrafusele :-<.
Si cu tot frigul si vajul asta, tot mai vad pe strada domnisoare cu arogante de vara, recte rochite subtirele, gecute pana in talie, balerini sau pantaloni scurti cu ciorapi subtiri. Paradoxal, tot ele se uita dubios la mine pentru ca de vreo saptamana incoace nu mai ies fara palton, fular, cizme si basca. Oare doar mie imi tremura geamurile de la balcon din cauza vantului? Oare la ele e un soare orbitor si o briza de Bahamas?
Si cu toate ca stiu ca o sa platesc intretinerea pana imi va veni rau, nu am putut sa ma abtin sa nu fiu fericita cand Delia mi-a spus ca avem calorifele caldute :D. As da tot salariul meu din Romtelecom numai ca sa nu mai merg pana in bucatarie cu plapuma dupa mine!


14:50
Dupa aproape 4 luni, gasca noastra din Militari s-a reunit in formula completa :D. Cand am intrat in casa in seara asta, parca totul era mai luminos, mai plin de viata...parca era si mai cald! Ne asteapta o perioada aglomerata, dar frumoasa, cu seri de "Vocea Romaniei" si "Dansez pentru tine", cu "Pun de ceai, cine mai vrea?", cu "Bagami-as, iar am dat de vecinu' Stefan", cu "Daca ai racit, sa nu imi dai si mie!", cu zile de vineri in care ne chinuim sa spalam etc etc. Si am inceput totul cu dreptul: razand ca apucatele de se zguduiau peretii, razand atat de tare incat ne-am auzit pana in Constanta. Vorba fratelui Habibei mele:"Radeti mai ceva ca Mos Craciun!".

22:17
Le avem cu totii: prietene, rude, surori, colege care nu se simt bine daca nu sunt imbracate frumos chiar si atunci cand stau in casa. Eu sunt una dintre ele.
Ma imbracasem impecabil cu o rochita alba al carui mesaj "Please wake me, i'm too late!" nu mi-e specific, dar era scris cu roz, asa ca nu am putut rezista. Asortati, mi-am achizionat de curand o pereche de papuci cu fundite. Adorabili! Sublimi! Pufosi! Nebunie totala! La prima vedere arat ca o papusa Barbie de casa cu papucii astia, ca un personaj feminin fitos din filme care se fataie de colo-colo prin casa cu o gramada de cursuri de imagologie in brate, care se uita la "Desperate Housewives" si tine cura de slabire. Dar papucii mei roz sunt cu mult deasupra acestei imagini!
Asa se face ca citeam eu acum ceva articolul lui Carbonaru' despre tantari si ma intrebam cand vor incepe sa apara acesti mici nesimtiti. Avand in vedere ca in resedinta mea din Militari e mai umbra si e mai racoare, nu-mi faceam prea mari probleme. Pana aseara, cand Habiba sesizeaza un intrus. Frate, si era gras! Nu apucase inca sa ne intepe, altfel ne-am fi trezit deja cu ciupituri. Si da-i alergat! La fel cum alergam dupa cate un gandac prin casa. Ochiul meu de vanator m-a ajutat sa trasnesc tantarul cu o revista de psihologie in limba franceza a Habibei. Insa nu a fost suficient: deja il vedeam cum se ridica. Asa ca am scos papucul roz si am dat lovitura de gratie! Rezultatul: sange pe papuc, sange pe perete. Da, am curatat arma mortala, dar am ramas uimita de cat de mult mancase animalul inainte!
Concluzie 1: a se achiziona neaparat plasa pentru tantari, spray si alte pastile, aparaturi etc. Daca stiti cum putem sa prindem o plasa pe un geam cu cadru de fier ( v-am spus ca nu avem apartament de 5 stele ), spuneti-ne si noua! Va sfatuiesc sa va dotati bine si voi! Cu nenorocitii astia purtatori de boli nu e de gluma!
Concluzie 2: nu subestimati niciodata puterea unui papuc roz de casa!

13:05
Cred ca nu e student care sa nu fi auzit clasica poveste a lui Costel de la Deko. In sesiune, vrei sa te apuci de invatat. Iti faci program sa te trezesti de dimineata, sa mananci ceva si sa bagi invatat 3 ore. Iei o pauza scurta si apoi mai inveti inca 5 ceasuri. Si a doua zi cand faci ochi, vrei sa iti pui planul in aplicare. Te duci in bucatarie sa iti iei micul-dejun, dar nu poti sa mananci daca n-ai rosii. Ca ti-e pofta, frate! Si te duci la piata si iti iei rosii. Cand te intorci, nu poti sa inveti daca n-ai Cola. Si te duci sa iti iei Cola. Cam asa se duce dracu' ziua de invatat...
Dupa modelul asta, stateam eu cu Habiba azi la barfa, intr-o pauza de invatat. Ne uitam la balconul nostru care este efectiv in paragina si ne gandeam sa facem o curatenie generala si sa-l "pimpuim". Vedeti voi, asta e o problema grava la noi, intrucat resedinta noastra este frumoasa, o iubim si nu ne lipseste nimic, doar ca absolut toate obiectele din ea sunt vechi. Nu stiu daca v-am povestit, dar avem o masina de spalat semi-automata. Trebuie sa punem dusul in ea ca s-o umplem cu apa, sa lasam hainele la spalat, sa le scoatem si sa la clatim, sa le bagam in storcator si sa il descantam ca sa mearga, apoi sa evacuam intr-un lighean. Da, e munca de echipa si cam asa ne-am petrecut eu, Habiba si Delia serile de vineri din ultimele luni.
Acum mi s-a pus pata pe balcon. M-am dus azi la un examen si toata ziua m-am gandit la cum as vrea sa arate terasa mea la vara. Pentru ca am un balcon mare si deja il vedeam azi cu doua fotolii de-alea pufoase si mari, cu o masuta mica si niste Nestea in pahare, iar eu, tronand ca o placinta cu laptop-ul in brate, privind cand la Facebook, cand la apus. Apoi intervine Habiba si imi spulbera visele: costa... Ma gandeam apoi ca si un stil oriental cu perne mari si moi si niste covorase fluffy ar fi dragute...
Stateam in seara asta si citeam pentru examenul de imagologie si tot visam la balconul meu. Am cautat chiar poze pe net si i le aratam Habibei. Pe mine chiar ma roade treaba asta si trebuie sa ma ocup de ea cat mai repede, inainte sa incep examenele. Nu de alta, dar who knows? Poate pentru ultimul examen de pe 23 iunie o sa invat pe propria mea terasa, in propriul meu scaun, cu flori sub nas si cu ceva rece. Cam asa:








Desi, cu tot optimismul si visele mele, cred ca balconul va sfarsi cam asa ( si asta daca avea noroc! ):

22:13
De un an si patru luni sunt prezenta pe blogosfera: de un an si o doua luni pe blogul vechi a carui poveste deja o stiti si de doua luni de-abia pe acest blog. In timpul asta poate am facut greseli, poate am deschis subiecte nepotrivite, poate am fost rea, poate am criticat prea mult fara sa am motive reale. M-am mai intepat putin cu Lusio, dar acum suntem ok, m-am certat la cutite cu Autorul, dar cand am discutat si in privat, ne-am dat seama ca pana la urma nici unul dintre noi nu era atat de nenorocit. Insa mi-am dat seama ca in alte cazuri am fost totusi prea indulgenta...


Din dorinta de a accepta absolut orice parere din partea oricui, in trecut toata lumea putea comenta ce dorea pe blogul meu, chiar daca era de bine sau de rau, pentru ca ar fi primit indiscutabil raspunsul meu. Si asa cu unii am ajuns sa ma cert si nu mi-a facut placere. De-asta am ajuns la urmatoarea idee, poate egoista si aroganta, dar e a mea: voi publica doar comentariile pe care le doresc eu. De ce? Foarte simplu! Pentru ca e blogul meu si nu permit sa fiu jignita pe proprietatea mea si nu stiu cati dintre noi ar permite asta. E ca si cum cineva m-ar jigni in propria mea casa. Unora poate sa va convinga asta, altora nu, eu nu oblig pe nimeni sa imi citeasca blogul. Cine o face, o face de placere. Sa nu va ganditi ca o sa accept doar laude, ci si comentarii critice, dar constructive. Stiu ca cineva mi-a reprosat ca nu ii place aspectul blogului meu si am promis ca o sa-l schimb, inca ma gandesc la culori. Cei care au idei diferite de ale mele sa ii dea inainte cu ele, discutam pana ajungem la un consens, mai aflam lucruri noi etc. Dar in limita in care nu ajungem sa vorbim ( sau sa tastam mai bine zis ) aiurea...
Inca un lucru pe care nu il voi mai permite sub nici o forma este tipul de comentariu ANONIM. De ce asa? De ce nu aveti curajul sa publicati macar un nume, ca sa stie si bloggerul cu cine vorbeste? Mai ales pentru ca acesti anonimi obisnuiesc sa critice fara temeiuri. Si, bineinteles, pentru ca ii gura pe dinainte, ei nu au bloguri. Nu stiu daca am mai scris asta, dar ma irita foarte tare persoanele care nu au blog dar totusi comenteaza si comenteaza foarte urat, evident! Inainte sa incep sa scriu pe blog, si eu eram doar o simpla cititoare si mereu ma gandeam la aspectul acesta: domne', omul asta care debiteaza ceva intr-un articol si-a batut cat de cat capul cu el si de fapt, isi bate capul cu fiecare articol pe care il scrie; eu oare as putea face asta? As putea scrie macar de cateva ori pe saptamana timp de luni de zile? As avea atatea idei, indiferent daca sunt bune sau mai putin bune? Deci as ruga persoanele care doar citesc si nici nu au un nume macar sa ia in considerare aceste aspecte, pentru ca, stiu si ele, sunt de bun simt.
Am mai fost sfatuita de alte bloggerite sa iau in seama doar criticile constructive, dar mi-am zis ca trebuie sa dau dreptul oricui de a se exprima. Am sa fac asta si mai departe pentru ca nu am autoritatea si nici intentia de a interzice anumite cuvinte, doar ca nu le voi mai accepta pe blogul meu. Eu stiu ca romanul s-a nascut si critic si poet, dar daca intr-adevar are ceva de spus, sa o faca pe spatiul lui, nu pe al altora. Si mai stiu ca si ne place, place, place sa ne ridicam ochelarii de pe nas si sa aruncam cu rosii stricate in cei care scriu sau fac ceva, chiar daca reprezentatia lor a fost buna, jalnica sau pur si simplu noi suntem subiectivi, avem capsa pusa pe respectivii si ne gandim noi sa ne ascundem in spatele unui Anonim si sa ne dam drumul la cuvinte, ca masca ne protejeaza, ce mama naibii. Sa fim seriosi...Cei care doresc pot sa ma injure au deci tot dreptul, dar s-o faca in gand! :) Multumesc pufos!
11:44
Copyright © 2015 Dana Carastoian | Designed by VeeThemes.com