Exista acei oameni carora le doresti tot binele din lume, in cel mai sincer mod posibil, cu toate ca fiecare dintre noi este o persoana egoista in sine.
Le doresti sa fie fericiti in felul lor, nu in al tau, sa ii vezi ca realizeaza toate acele lucruri despre care vorbeati pe holurile facultatii sau in pauza de masa. Si apoi ca le povestiti cu orele la telefon sau in soapte in timpul unui curs.
Iti doresti sa fie acei oameni alaturi de care iti doresti sa iti petreci anii, sa scoti pe rand poze de la naftalina si amintiri pretioase de la saltea. Sa adunati cat mai multe momente frumoase impreuna si sa reusiti sa nu le uitati.
Sunt oamenii carora le doresti sa fie iubiti, sa ii vezi mereu indragostiti si incapabili de magarii telenovelistice fata de perechea sa.
Si, mai presus de toate, urarea mea de suflet pentru oamenii pe care ii iubesc, tine de putere. De multa putere pentru a trece peste relele din lume, de propria teama, de ironiile sortii, de ceea ce ne facem cu propria noastra mana sau cu a altora - e nevoie de mult curaj ca sa nu o rupem.
Exista acei oameni carora le doresti tot binele din lume, in cel mai sincer mod posibil. Pentru ca stii ca si ei simt la fel pentru tine.
Exista lucruri mici care pot rapi cele mai mari si mai importante cuvinte in doar o clipa. Lucrusoare care iti incap in palma, si care totusi iti acapareaza intregul suflet. Sunt atat de marunte incat reflecta cu usurinta realizarile cele mai mari. Cel mai grozav sentiment de multe luni incoace: sa tin in mana prima mea carte de vizita. Speechless and priceless!
Am realizat subit ca exact in urma cu 3 ani m-am apucat de blogging, mai exact cam pe 16 octombrie 2009. M-am tot gandit la asta in ultimele luni, dar, recent, mi-a scapat total din minte. Cred ca asa se intampla cu lucrurile mari: ne gandim la ele in mod repetat si entuziast pana atunci cand incep sa se intample.
Mie imi place sa imi arhivez viata. Poate suna ciudat, dar da. Cititorii mei care din plictiseala sau din placere imi acceseaza periodic blogul probabil au observat pasiunea mea pentru povestiri, trairi, opinii de tot felul, evenimente importante, pe scurt, pentru tot ce inseamna amintiri. Nu vreau sa pierd nici un moment din ce poate insemna viata mea si trag cu disperare de orice lucrusor sau cuvintel care imi poate reaminti de o anumita prietena, cunostiinta, relatie, perioada de timp, realizare, durere etc.
Pe blogul aceasta si pe cel vechi am tinut un fel de "insectar". E cam urat spus, pentru ca, de fapt, prin acest concept, desemnez intr-un mod stangaci toate amintirile mele semnificative puse bine la pastrare. Le rasfoiesc din cand in cand, ma uit la data, la exprimari, parca ma vad in fata calculatorului (ulterior a laptop-ului) scriind incantata sau neagra de suparare despre ceva ce ma marcase. Adaug de fiecare data la el cate o mica fiinta, adica o particica din mine, si o impartasesc cu cei care vor sa vada si cu mine, cea de peste luni sau ani, care cu siguranta isi va dori sa revada tot. Blogul asta e un insectar, dar e plin de fluturi. Din stomac, din imaginatie, sau din suflet, cu drag sau cu furie. Oricum, cu intensitate.
Toata saptamana aceasta am avut doar cateva melodii in playlist-ul de la birou, insa mi-au umplut foarte bine orele care parca se tarau in patru labe pana la sfarsitul fiecarei zile. Mai aruncam cate un ochi la Tudor Chirila care canta "Suflet normal", in timp ce monitorizam presa. Ma gandeam ca sufletul meu e plecat la mare de ceva timp, ca si-a dat jos camasa de birou si a plecat la plaja cu rucsacul in spate. Ca alterneaza o Cola rece cu o bere Redd's in timp ce sta tolanit pe nisip cu ochelarii la ochi, ascultand valurile si privind lumea din apa. Ca e pe undeva pe la o terasa, savurand un Frappe si stand la barfa cu alte suflete care au ajuns la distractie inaintea lui. Ca il poarta pasii pe undeva prin Constanta in timp ce mediteaza vag la toamna care urmeaza. Da, cu siguranta sufletul meu a plecat la mare cu o pereche de blugi scurti si chiar si asa, acum probabil moare de cald printr-un maxi taxi sau vreun autobuz.Eu o sa-l prind din urma in seara asta. Si o sa il scot la plimbare in fiecare seara timp de doua saptamani ca sa nu mai planga de atata dor de duca. Cand o sa se termine vacanta, o sa-l consolez amintindu-i ca inainte sa incepem primul an de facultate nu ascultam numai Vama, ci si Bruno Mars - Billionaire, in timp ce goneam cu masina pe bulevard si visam cu ochii deschisi la tot ce inseamna Bucuresti. Am sa-i spun sa fie impacat si sa aiba curaj, pentru ca toate visele alea de pe Tomis incep sa prinda contur si toate dorintele de pe stradutele din centrul vechi al Constantei se implinesc pe rand, ca si cum le-as sufla pe fiecare in parte de pe un tort. Si o sa ma inteleaga. Dar pana atunci, il asteapta multe rasarituri si apusuri pe malul marii si multe amintiri pentru toate golurile mai mici sau mai mari pe care le-a acumulat de-a lungul anului. O sa fie un suflet fericit...
Spre mirarea mamei mele si probabil spre supararea profului meu de romana (daca m-ar fi auzit!), mie nu mi-a placut niciodata Eminescu. Nu ii contest titlul de poet national, ci mai degraba acel titlu de poet care sa scrie versuri pe matrita sufletului meu. Asa am ajuns in liceu sa fiu lesinata dupa Ion Minulescu, un scriitor minor, de care nu multi au auzit atunci sau acum. M-am regasit in poeziile lui ca om si ca amatoare de poeta ce m-am vrut a fi in urma cu cativa ani. Visul l-am lasat de mult in urma, insa uneori imi mai aduc aminte de cuvintele cu care am pasit in minte in curtea liceului, in salile de examen, in clasa mea, in laboratoare, la olimpiade si la intalniri de tot soiul...
Romanţa răspunsului mut Ce văd!...E-adevărat?...Tu eşti?...Cum?...N-ai murit?...Tot mai trăieşti?...Pendulă care te-ai oprit din mers,Încerci acum să mergi în sens invers?... Hai!... Spune-mi...Spune-mi tot ce ştii...Să-mi spui chiar şi minciuni,Să-mi spuiCe n-ai spus nimănui -Nici celor morţi,Nici celor vii ... Ce victime ai mai făcutDin clipa-n care urma ţi-am pierdut?...Ce vrăjitoare te-a trecut prin focŞi-a reuşit să-ţi pună inima la loc?...Şi care-anume sfânt din calendarTe-a sfătuit să te-ntâlneşti cu mine iar?... De ce zâmbeşti?E-adevărat?...Te-ai răzgândit?...Ne-am împăcat?...Iar ne iubim?...Sau, poate, şi-azi ne regăsimAceiaşi vechi duşmani?...Dar tu mai ştii după câţi ani?... Eu te-am iertat de mult!...Dar tu?...Răspunde-mi "Da"...Răspunde-mi "Nu" -Totuna mi-e!...Ştii tu de ce -La tine "Nu" şi "Da" nu suntDecât aceleaşi vorbe-n vânt!... De ce te temi?...De ce-ţi ascunziÎn palme ochii tăi rotunzi?...De ce-ţi aprinzi ca un semnalDe foc bengalObrajii tăi de porţelanŞi inima de Caliban?... Răspunde-mi!...Vreau să ştiu şi eu,De ce-ai venit?...De dragul meu?Sau, poate, n-ai venit decâtSă-mi torni, ca şi-n trecut, pe gâtUn păhărel de coniac,Ca eu să tac,Iar tu să ţipiŞi să dispari, apoi, suspect,Cu voluptatea unei bombe de efect!... Ce zici?Aşa e c-am ghicitDe ce-ai venit?...De ce te-ncrunţi şi nu-mi răspunzi?...Ce nou secret îmi mai ascunzi?...De ce scrâşneşti din dinţiŞi taci?...Hai!... Spune-mi, ce-ai de gând să faci?Deschide-ţi gura - mii de draci! -Şi lasă-mă să-ţi mai sărut...Nu gura...Ci răspunsul mut!...
Cand Denna m-a intrebat daca i-as reprosa ceva tatalui meu atunci cand s-ar afla pe patul de moarte, am ramas blocata si daca nu as fi inceput sa lacrimez usor, as fi vazut negru in fata ochilor...
Eu nu am avut niciodata o relatie foarte deschisa cu tata, adica nu in felul in care mi-as fi dorit eu. Nu i-am cerut niciodata sfatul, parerea, am avut nenumarate certuri mai mari sau mai mici, milioane de divergente de opinie si chiar cateva zile in care eu am refuzat sa ii vorbesc. M-a batut la cap toata viata mea sa invat, sa fiu cuminte, sa am grija de mine, sa fiu un om discret, sa am capul pe umeri si sa fiu o persoana buna. Nu mi-a placut matematica din cauza lui, pentru ca mi-o preda acasa in timpul claselor 1-4 si eu nu o intelegeam, el tipa la mine, eu eram terorizata. Nu puteam sa port fuste scurte pe strada pentru ca el nu ma lasa...ca sa fiu in pas cu lumea si cu moda, ma schimbam de haine la scoala. Ma certa mereu cand raceam si imi baga mereu aceeasi placa: "Ai racit! Tu stii unde ai racit, dar nu vrei sa spui!". Si de fiecare data cand treceam strada ma oprea si imi spunea: "Te opresti si te uiti. Nu treci cu turma de prosti si daca iti spune cineva "Dana, hai acum!", nu te iei dupa ala. Te opresti, te uiti in stanga, te uiti in dreapta, dupa aia te uiti iar in stanga si dupa aia de-abia treci. Nu uita sa pui piciorul pe trecere! Nu fugi, dar nici nu te misti ca melcul, ca pe zebra nu defilezi. Si sa fii mereu cu ochii-n patru, stanga, dreapta, stanga, dreapta!". Dar cel mai grav lucru din relatia noastra de tata-fiica nu erau cicalelile lui permanente si nici nemultumirea lui vesnica ( i-am aratat carnetul plin de 10 la sfarsitul unui an scolar si mi-a spus "Ah...puteai mai mult! ), ci faptul ca nu imi arata si nici nu imi spunea vreodata ca ma iubeste. Bine, poate doar in contextul in care faceam vreo prostie si auzeam ceva de genul "Eu si maica-ta te iubim orice ar fi, bai copil prost!". Niciodata altfel.
Am petrecut 20 de ani cu gandul ca am o relatie rece cu tata, ca poate tine la mine ca orice parinte la copilul lui, dar ca nu mi-o arata, cu gandul ca voi avea o gramada de reprosuri sa ii fac daca as sta intr-o zi la o discutie serioasa cu el. Pana cand in noiembrie am vazut partea cu tata din filmuletul de ziua mea pe care mi l-au pregatit prietenele mele...si m-am inmuiat de tot, si mi s-au dus naibii convingerile pe care le aveam de ani de zile, si am plans ingrozitor de mult si de puternic. Nu ma asteptam la cuvintele lui, la privirea lui, la nimic. Din momentul ala am realizat ca am fost, intr-adevar, un copil prost. Dintr-o gramada de puncte de vedere in ceea ce il priveste pe tata. Probabil cel mai grav este faptul ca l-am criticat ani la rand, ca erau momente in care nu il suportam. Pana cand mi-am dat seama ca sunt exact ca el, ca ii sunt leita, indiferent cat de mult mi-ar placea sa cred ca seman mai mult cu mama. Si eu as insista ca progenitura mea sa invete matematica, pentru ca e a dracu' de importanta. Nici eu nu mi-as lasa fetita de 12 ani sa poarta fuste de o palma in public, si spun asta fara sa devin parinte, pentru ca deja critic pustoaice care se imbraca sumar. Si eu as fi suparata cand copilul meu ar fi racit, si as fi speriata, mai ales daca as fi stiut ca a avut astm in urma cu ceva ani, asa cum am avut eu in perioada scolii generale. Pentru ca tata stia ca la 10 ani aveam crize, ca nu puteam respira noaptea si dormea pe jos, langa patul meu, numai ca sa fie sigur ca e langa mine mereu. Si da, da pana la Dumnezeu, si eu mi-as bate la cap odrasla sa invete sa traverseze strada, ca sa nu ma cheme cineva vreodata sa ii identific cadavrul la morga. Si niciodata nu i-as spune ca e cel mai bun si nu l-as acoperi de laude, pentru ca vreau sa fie in esenta primul, nu doar cu numele. Si mai mult ca sigur nu i-as spune zilnic ca il iubesc...
Am facut prostia imensa de a critica ani la rand persoana cu care seman cel mai mult pe lumea asta. Sunt tata din atatea puncte de vedere. L-am mostenit mai bine decat si-ar fi dorit chiar el. Imi terorizez prietenul sa invete si sa fie cineva in viata, il opresc de fiecare data la trecere si de cateva ori i-am tinut si polologhia pe care mi-o tinea mie tata fara sa ma imi dau seama de ce faceam, am cunostiinte fete care ma considera rece pentru ca nu sunt pisicoasa si pupacioasa. In acelasi timp, am avut mereu o judecata buna, am fost printre primii intotdeauna, am vointa de fier, stiu sa ma port in lume si stiu unde vreau sa ajung si cum sa fac sa ajung acolo. Si daca m-ar tine sufletul si orgoliul i-as urla tatalui meu ca daaa, a avut dreptate mereu, si ca nimeni nu ar fi putut sa ma creasca mai bine ca el, ca sunt bine asa cum sunt si ca asta i se datoreaza numai lui si mamei, ca nu a gresit nimic in relatia lui cu mine, ca eu sunt "copil prost", ca am ajuns ca el fara sa vreau si ca nu pot fi mai mandra de atat. In schimb, pe felicitarea pe care i-am trimis-o cu ocazia zilei sale de nastere ( 5 aprilie ) nu am putut sa ii scrijelesc mai mult de un "Te iubesc, tati!". Dar sunt singura ca s-a prins si ca a inteles toate subintelesurile posibile, pentru el este cel care sunt eu de fapt, pentru ca sunt fata lui si stie ce stie...
Despre tata nu am scris niciodata nicaieri. Pentru ca am crezut mereu ca in momentul in care aveam s-o fac, as fi fost nervoasa. In schimb am plans de la titlu pana la ultimul punct, pentru ca ma gandeam ca nu, nu as avea nimic sa ii reprosez tatalui meu. Acum, cand implineste 52 de ani, i-as spune doar... "Buna, tati, iti spun la multi ani cu ocazia zilei de nastere...si ce sa iti zic mai mult...multa sanatate iti doresc, mult noroc in viata...neaparat ai nevoie de asa ceva...si...tot ce e bine. Altceva...te pupa fata ta. Sa ai grija de tine! Te pup si in locul lu' mama ca nu e langa mine aici...si...te iubim mult de tot. Te pup! Pa! :*".
Toata luna ianuarie mi-a rasunat in minte melodia "Bad day" a lui Daniel Powter. In fiecare dimineata, cand deschideam prima oara ochii vedeam un biletel motivational pe panoul Habibei mele: "wake up every morning with the thought that something wonderful is about to happen". Lasand la o parte faptul ca nici in viata de zi cu zi nu sunt o persoana excesiv de pozitiva si de optimista, cand citeam incurajarea aceea si apoi vedeam in ce data suntem, aveam impresia ca totul e o ironie nesimtita directionata exact catre mine...
Dar a trecut. A trecut ceea ce vroiam sa treaca inca de la inceput, inca de pe 1 ianuarie. Pot sa spun ca pentru mine de-abia de acum incepe anul, de-abia acum incep sa ma sperante si sa ma gandesc la ce lucruri minunate ma asteapta in perioada urmatoare ( dupa sesiune, evident ). Poate incepand de azi n-o sa mai fie atat de frig, poate nici cerul n-o sa mai fie gri, poate nici eu n-o sa mai fiu atat de suparata si usor de enervat, poate o sa fiu mai toleranta, poate o sa iau decizii mai bune si o sa fiu mai fericita, poate si lumea se va invarti altfel in jurul meu, poate o sa fiu mai usor de inteles, poate o sa fiu mai usor de iubit, poate nu voi mai fi atat de dificila. Pentru ca de-acum incolo nu mai am scuze: ianuarie nu mai e! Mi s-a luat un bolovan de pe bucatica de optimism din creierasul meu si inca unul de pe coltul de sufletel care imi genereaza starea de bine pe care o am in majoritatea timpului. S-a dus luna mea de depresie si ma rog ca urmatoarele sa fie cel putin cu iz de liniste, daca nu cu rafale de fericire. Norocul meu ca ianuarie e doar o data pe an...pentru ca sunt constienta ca pentru altii este ianuarie tot anul :).
Nu ascult Rock FM. Nu pentru ca nu mi-ar placea genul sau postul, ci pentru ca pur si simplu nu prea ascult radio. Dar mi-a atras atentie o reclama ( culmea, aparuta in Cosmopolitan ) la un concurs organizat de Rock FM. Mai bine zis, partea cu visele...Daca aparea pe Facebook, i-as fi dat like! :D
Cu toate ca azi a cam fost furtuna in Bucuresti si in toata tara, am un dor nebun de mare. De marea mea. Chiar daca nu stiu sa inot si mi-e frica sa incerc. Vreau marea mea, sa o vad acolo, sa o stiu acolo, sa fiu la orice etaj si sa o vad intr-un colt al orasului. Sa intru cu varfurile degetelor in ea, sa ma tavalesc prin nisipul umed, sa imi fie frica de pestisori si alge, sa respir aerul sarat, sa ma umplu de ulei si sa ma arda soarele, sa am parte de dusul de dupa...plaja :D.
Din intamplare am dat astazi peste cateva melodii pe care le ascultam anii trecuti, mai ales pe timpul verii. Cate amintiri legate de ele, numai sufletelul meu stie... Spre uimirea mea, cand am reascultat versurile si ritmurile m-au cuprins aceleasi stari ca in trecut. Aceleasi sentimente, aceleasi tresariri, zambete sau lacrimi in colturile ochilor. Imi amintesc perfect de toate experientele traite pe parcursul verilor din adolescenta mea: munca, despartiri, relatii, zambete, plaja, poze, rasarit, prieteni, oameni, Vama, plimbari, vise, invatat, emotii, fericire, tristete, neliniste, mare, soare, nisip, asteptari mari. Mi-e dor de fiecare in parte si stiu ca o sa le am pe toate in fata ochilor derulandu-se ca un film exact in momentul in care voi ajunge la malul marii. Voi sti atunci si mai mult decat acum ca nu trebuie sa regret nimic, ca trebuie sa profit de fiecare moment petrecut acasa, ca trebuie sa ma reincarc cu energie pentru alte zile pline de praf pe strazile Bucurestiului. Si atunci o sa am sufletul impacat...
