La finalul fiecărui an se întâmplă la fel: ne împiedicăm de pragul ultimelor zile şi ne prăvălim pe spate către cele care au trecut. Ridicăm pe rând câte un cot, îl întoarcem pe toate părţile. Admirăm orice mică vânătaie, pentru că în acel punct stă întotdeauna fie puterea de a ne ridica după o căzătură zdravănă, fie curajul de care am avut mereu nevoie pentru a sări de mult mai sus decât am sperat.
Am urcat cu glezne moi în vârful Turnului Eiffel şi am băut şampanie alături de iubitul meu. Am păstrat cupele de plastic ieftin într-o cutie din sufrageria care din "a mea" a devenit "a noastră". Am colindat străzile Parisului până ni s-au umflat picioarele de oboseală şi, acum, ochii de plâns de fiecare dată când văd câte o poză cu oraşul, pentru că ştiu că acolo ne-am sărutat sau ne-am certat pe un suvenir.
Am trecut odată cu timpul şi m-am oprit la 24, cu un tort mare în braţe şi zâmbete cerc împrejur. I-am plimbat pe ai mei pe bulevardele mele şi cu fiecare frunză dată la o parte se mai ducea un minut în care eu deveneam ba mai tata, ba mai mama.
Mi-am dat lampa mov din biroul agenţiei pe corporaţia ai cărei pereţi se zguduie de râsetele colegilor mei, şi prânzul servit în faţa tastaturii pe linguriţele de îngheţată pe care le poştim frăţeşte de câte ori prindem ocazia. Am lăsat în urmă ghioceilor simpla dorinţa de a scrie şi le-am dat bujorilor primele textele încropite stângaci, dar îndreptate lună de lună, până în vârful crenguţelor de brad de-acum.
Am mers până la capătul oraşului şi ceva mai departe pentru pisoiul viselor copilăriei mele şi m-am întors cu braţele pline de un ghem alb, care în doar o zi mi-a ridicat întrebări şi mi-a dat cele mai bune răspunsuri.
Am petrecut ultima noapte albă dintre un examen şi job, şi am sărbătorit-o cu cireşe şi energizante până în prima zi de vară. Am aruncat toate cursurile şi proiectele într-o cutie pe care s-a pus nisipul cald de acasă şi sarea mării.
La finalul fiecărui an se întâmplă la fel: răsuflăm uşuraţi că s-a terminat şi ne întrebăm de ce perioadele grele sunt cele mai frumoase. Ne adunăm încet, încet de pe drumurile bătătorite şi ne târâm pe coatele încă râşcâite spre aleile din faţa noastră, pentru că ştim că cele mai mari vânătăi prind în timp culoarea celor mai frumoase poveşti.
Nu am dus niciodata dorul marii, pentru ca am fost la doi pasi de ea. Cand locuiam in Constanta, nu imi puneam problema de a-mi organiza dupa-amiezile sau zilele astfel incat sa ajung pe plaja, sa ma bronzez sau pur si simplu sa fac o banala plimbare pe faleza. A fost nevoie sa ma mut in Bucuresti si sa ajung doar doua saptamani pe vara in Constanta ca sa apreciez Marea Neagra la adevarata ei valoare. A trebuit sa caut disperata cu privirea marea de la etajul 6 al apartamentului din Militari si sa n-o gasesc si a trebuit sa am impresia de multe ori dimineata ca inspir aer sarat ca sa imi fie un dor nebunesc de casa si de plaja.
Nu mi-am apreciat niciodata parintii asa cum trebuie. Probabil ca nici un copil sau nici un adolescent n-o face pana la un punct, dat depinde pana unde. De-abia dupa ce m-am trezit la distanta de sute de kilometri de tata si mii de kilometri de mama mi-am dat seama ca nu am pretuit cei cativa zeci de centrimetri care ne desparteau in casa parinteasca. A fost nevoie sa ne auzim fie 10 minute seara la telefon, fie sa ne vedem o jumatate de ora pe saptamana pe internet, prin imagini distorsionate si sunet prost ca sa imi dau seama de ce pot inseamna ei pentru mine. Sau poate a fost varsta, si inseamna ca a fost nevoie sa cresc si sa privesc viata cu ochi ingrijorati de adult ca sa realizez rolul parintilor pe lumea asta.
Am crezut intotdeauna ca sunt mica si ca am timp. Facultate, absolvire, job, responsabilitati plicticoase, dar serioase, pareau toate atat de departe ca nici nu le puteam vedea, iar acum tot ce fac este doar sa intind putin mana in fata ca sa le ating. Nu cred ca imi pot aminti zilele in care singura mea grija era cu ce sa ma imbrac pentru a iesi la o plimbare sau pur si simplu la cumparaturi. Bineinteles, nu apreciam nici atunci cand gaseam hainele curate si calcate sau cand la o simpla deschidere a usii frigiderului gaseam orice imi doream.
E asa de nesuferita firea asta omeneasca de a avea intotdeauna nevoia (sau impresia de nevoie) de mai mult. Da, n-am fi ajuns nicaieri daca am fi crezut ca limita este cerul, dar nu ne-am gandit niciodata ca atunci cand vom ajunge in spatiu ne va lipsi pamantul de sub picioare...
- Da, iubito!
- Buna, tati, ce faci?
- Bine, ma uitam la televizor, numai porcarii...
- Cum ai petrecut azi?
- Eh, cu colegii...m-a sunat si maica-ta, am vorbit mai devreme cu ea, m-au sunat si Laura, si Luminita si...multa lume, asa...
- Pai stii, e ziua ta, nu?
- Da, eh...da...
- Auzi?
- A?
- Esti la tine in camera?
- Da, de ce?
- Ia mergi pana la mine in dormitor.
- Acuma?
- Da.
- Stai sa-mi iau papucii...Da' ce sa fac acolo? Ai uitat ceva?
- Nu, hai ca vezi tu...Ia, deschide usile alea doua mici de la dulap, cele de sus. Vezi ca o sa gasesti o punguta mica, colorata cu alb si rosu.
- Da' de unde stii, domne, ce e acolo?
- Am trait in casa aia 18 ani, tata...
- Eh, ce sa spun...ai trait tu 18 ani, auzi la ea, 18 ani...
- Hai, ai gasit?
- Da!
- Ia vezi ca e ceva in ea, un pachetel mic.
- Da, da... auzi, sa ii rup ambalajul?
- Pai, tu ce zici? Trebuie sa il rupi, nu?
- Da, hai ca il rup, stai asa...
- Iaaaa, ce chestie!!!
- Eh, ce zici?
- Ia uite tu la ea, ce face ea...
- Ce fac, ma tati?
- Pai ma trimiti asa prin camere, si asa...cu mister...ia uite tu ea, ce vrajitorii face ea cu mine...Multumesc, taticutule, o s-o citesc chiar acum! Sa traiesti, sa iti dea Dumnezeu sanatate!
...
Ii trimisesem anul trecut de ziua lui o felicitare. A ajuns dupa doua saptamani, sifonata si indoita, dar, mai presus de toate, desfacuta. Mi-a spus sa nu ma supar, ca asa sunt oamenii, ca el apreciaza oricum si ca imi multumeste mult. Anul asta am vrut ca urarile mele sa ajunga direct la el, si numai la el. Si au ajuns...La multi ani, tata! Sa iti dea Dumnezeu sanatate! :)
"In anii '60, tatii americani vorbeau, in medie, 45 de minute pe zi cu copiii lor. Astazi, cifra echivalenta e de 6 minute" (Ridderstrale & Nordstrom - Funky Business). Dezamagitor. Ai crede ca odata cu toate telefoanele cu mii de optiuni si minute, cu tot internetul, cu toate mijloacele de transport posibile, parintii pot face mai mult pentru copiii lor din anumite puncte de vedere. Well, they just can't.
Asta e vorba unei colege de grupa. Cand am auzit-o prima oara, am bufnit intr-un ras care de fapt nu prea era al meu, pentru ca mi-am dat seama ca era al naibii de adevarat. Pana nu pici lat dupa o zi de munca sau de umblat cu diverse comisioane, nu ai rezolvat nimic. Si ma gandeam cum e momentul ala in care tu zaci intins la orizontala, cu ochii in tavan, bifand in minte ce ai facut deja si ce mai trebuie sa faci a doua zi, aratand sfarsit, cu cearcane si fiind atat de obosit incat nici macar nu poti deschide gura pentru a te plange. Sa vina atunci un copil langa tine si sa iti ceara sa te joci cu el sau sa ii acorzi macar putina atentie. Tu sa ii spui "nu pot, sunt obosit, am fugit toata ziua de colo colo, ce nu intelegi?" si el sa iti raspunda "ah, pai si eu am alergat afara si m-am jucat de dimineata pana seara, si nu sunt obosit!". Ala e momentul in care tot ce poti sa faci este sa arunci un zambet anemic si sa te gandesti la ce iti spuneau ai tai cand erai mic: "dormi mama, ca dupa ce o sa cresti, o sa vrei sa te odihnesti si n-o sa mai ai timp". Fuck, cata dreptate...!
"Ziua copilului s-a transformat in ziua copilului "din noi". Tehnicalitati.", spunea cineva pe Facebook mai devreme. Si adevarul este ca nu am vazut copilasi de 13-14 ani postand astazi poze cu baloane sau cu activitati de 1 iunie. Probabil din cauza unei rusini pe care doar ei o inteleg...In schimb, cei care au ajuns deja la varsta de 18-19 ani plang dupa vremurile de curand apuse, cand nu aveau nici o grija, cand parintii le aduceau pe tava aproape totul, cand tot ce faceau era sa mearga la scoala si sa doarma in banca, apoi sa cutreiere orasul in lung si in lat. Cei care trec de 20-22 de ani se agata disperati de orice firicel de copilarie: Facebook-ul este plin de fotografii vechi cu ei, de mesaje childish si de planurile celora care nu stiu cum sa stea mai departe macar astazi de stresul de la munca sau de la facultate. Ironic, a?
Din pacate, si eu sufar dupa ziua cand 1 iunie inseamna liber de la scoala, excursie, mers la Mc'Donalds cu ai mei, uitat la desene animate sau jucat "ratele si vanatorii" in fata blocului. Mi-a trimis mama de dimineata un mesaj care mi-ar fi inlacrimat din start privirea, daca nu eram bagata printre sute de pagini de invatat pentru sesiune. "La multi ani de ziua ta, copile! Te iubesc mult!"...si la final, clasicul "te pupa mama", care spus in unele clipe de neliniste sau tristete, poate face minuni. Am zambit la fel de anemic precum adultul pe care il descriam mai sus si i-am spus ca voi sarbatori ziua asta ceva mai incolo, cand imi va permite timpul. Stiu ca pentru ea o sa raman mereu un copil, numai ca pentru societate sunt deja un om cu capul pe umeri care nu mai are dreptul de a se pierde printre nori la ocazii precum 1 iunie. Eu ii inteleg pe cei care isi sarbatoresc copilul din ei. E un strigat mascat de ajutor din partea celora care au vazut cum treptat laptele lor cu cereale de dimineata se tranforma in cafea, cum cornul de la pranz devine tigara, cum scoala devine job, cum "baba oarba" cu prietenii din cartier devine o afacere serioasa la care nu mai pot sa spuna piua. La multi ani, dragilor! Uitati de totul pentru o zi, lumea nu va sta in loc pentru voi, dar nici nu se va termina acum.
Cand Denna m-a intrebat daca i-as reprosa ceva tatalui meu atunci cand s-ar afla pe patul de moarte, am ramas blocata si daca nu as fi inceput sa lacrimez usor, as fi vazut negru in fata ochilor...
Eu nu am avut niciodata o relatie foarte deschisa cu tata, adica nu in felul in care mi-as fi dorit eu. Nu i-am cerut niciodata sfatul, parerea, am avut nenumarate certuri mai mari sau mai mici, milioane de divergente de opinie si chiar cateva zile in care eu am refuzat sa ii vorbesc. M-a batut la cap toata viata mea sa invat, sa fiu cuminte, sa am grija de mine, sa fiu un om discret, sa am capul pe umeri si sa fiu o persoana buna. Nu mi-a placut matematica din cauza lui, pentru ca mi-o preda acasa in timpul claselor 1-4 si eu nu o intelegeam, el tipa la mine, eu eram terorizata. Nu puteam sa port fuste scurte pe strada pentru ca el nu ma lasa...ca sa fiu in pas cu lumea si cu moda, ma schimbam de haine la scoala. Ma certa mereu cand raceam si imi baga mereu aceeasi placa: "Ai racit! Tu stii unde ai racit, dar nu vrei sa spui!". Si de fiecare data cand treceam strada ma oprea si imi spunea: "Te opresti si te uiti. Nu treci cu turma de prosti si daca iti spune cineva "Dana, hai acum!", nu te iei dupa ala. Te opresti, te uiti in stanga, te uiti in dreapta, dupa aia te uiti iar in stanga si dupa aia de-abia treci. Nu uita sa pui piciorul pe trecere! Nu fugi, dar nici nu te misti ca melcul, ca pe zebra nu defilezi. Si sa fii mereu cu ochii-n patru, stanga, dreapta, stanga, dreapta!". Dar cel mai grav lucru din relatia noastra de tata-fiica nu erau cicalelile lui permanente si nici nemultumirea lui vesnica ( i-am aratat carnetul plin de 10 la sfarsitul unui an scolar si mi-a spus "Ah...puteai mai mult! ), ci faptul ca nu imi arata si nici nu imi spunea vreodata ca ma iubeste. Bine, poate doar in contextul in care faceam vreo prostie si auzeam ceva de genul "Eu si maica-ta te iubim orice ar fi, bai copil prost!". Niciodata altfel.
Am petrecut 20 de ani cu gandul ca am o relatie rece cu tata, ca poate tine la mine ca orice parinte la copilul lui, dar ca nu mi-o arata, cu gandul ca voi avea o gramada de reprosuri sa ii fac daca as sta intr-o zi la o discutie serioasa cu el. Pana cand in noiembrie am vazut partea cu tata din filmuletul de ziua mea pe care mi l-au pregatit prietenele mele...si m-am inmuiat de tot, si mi s-au dus naibii convingerile pe care le aveam de ani de zile, si am plans ingrozitor de mult si de puternic. Nu ma asteptam la cuvintele lui, la privirea lui, la nimic. Din momentul ala am realizat ca am fost, intr-adevar, un copil prost. Dintr-o gramada de puncte de vedere in ceea ce il priveste pe tata. Probabil cel mai grav este faptul ca l-am criticat ani la rand, ca erau momente in care nu il suportam. Pana cand mi-am dat seama ca sunt exact ca el, ca ii sunt leita, indiferent cat de mult mi-ar placea sa cred ca seman mai mult cu mama. Si eu as insista ca progenitura mea sa invete matematica, pentru ca e a dracu' de importanta. Nici eu nu mi-as lasa fetita de 12 ani sa poarta fuste de o palma in public, si spun asta fara sa devin parinte, pentru ca deja critic pustoaice care se imbraca sumar. Si eu as fi suparata cand copilul meu ar fi racit, si as fi speriata, mai ales daca as fi stiut ca a avut astm in urma cu ceva ani, asa cum am avut eu in perioada scolii generale. Pentru ca tata stia ca la 10 ani aveam crize, ca nu puteam respira noaptea si dormea pe jos, langa patul meu, numai ca sa fie sigur ca e langa mine mereu. Si da, da pana la Dumnezeu, si eu mi-as bate la cap odrasla sa invete sa traverseze strada, ca sa nu ma cheme cineva vreodata sa ii identific cadavrul la morga. Si niciodata nu i-as spune ca e cel mai bun si nu l-as acoperi de laude, pentru ca vreau sa fie in esenta primul, nu doar cu numele. Si mai mult ca sigur nu i-as spune zilnic ca il iubesc...
Am facut prostia imensa de a critica ani la rand persoana cu care seman cel mai mult pe lumea asta. Sunt tata din atatea puncte de vedere. L-am mostenit mai bine decat si-ar fi dorit chiar el. Imi terorizez prietenul sa invete si sa fie cineva in viata, il opresc de fiecare data la trecere si de cateva ori i-am tinut si polologhia pe care mi-o tinea mie tata fara sa ma imi dau seama de ce faceam, am cunostiinte fete care ma considera rece pentru ca nu sunt pisicoasa si pupacioasa. In acelasi timp, am avut mereu o judecata buna, am fost printre primii intotdeauna, am vointa de fier, stiu sa ma port in lume si stiu unde vreau sa ajung si cum sa fac sa ajung acolo. Si daca m-ar tine sufletul si orgoliul i-as urla tatalui meu ca daaa, a avut dreptate mereu, si ca nimeni nu ar fi putut sa ma creasca mai bine ca el, ca sunt bine asa cum sunt si ca asta i se datoreaza numai lui si mamei, ca nu a gresit nimic in relatia lui cu mine, ca eu sunt "copil prost", ca am ajuns ca el fara sa vreau si ca nu pot fi mai mandra de atat. In schimb, pe felicitarea pe care i-am trimis-o cu ocazia zilei sale de nastere ( 5 aprilie ) nu am putut sa ii scrijelesc mai mult de un "Te iubesc, tati!". Dar sunt singura ca s-a prins si ca a inteles toate subintelesurile posibile, pentru el este cel care sunt eu de fapt, pentru ca sunt fata lui si stie ce stie...
Despre tata nu am scris niciodata nicaieri. Pentru ca am crezut mereu ca in momentul in care aveam s-o fac, as fi fost nervoasa. In schimb am plans de la titlu pana la ultimul punct, pentru ca ma gandeam ca nu, nu as avea nimic sa ii reprosez tatalui meu. Acum, cand implineste 52 de ani, i-as spune doar... "Buna, tati, iti spun la multi ani cu ocazia zilei de nastere...si ce sa iti zic mai mult...multa sanatate iti doresc, mult noroc in viata...neaparat ai nevoie de asa ceva...si...tot ce e bine. Altceva...te pupa fata ta. Sa ai grija de tine! Te pup si in locul lu' mama ca nu e langa mine aici...si...te iubim mult de tot. Te pup! Pa! :*".
Mereu am auzit povesti despre comunism de la parinti, de la bunici, de la profesori. Povesti despre stat la coada, despre saracie, despre lipsa multor lucruri care mie mi s-ar parea banale, de perioada in care mureai de frig, in care nu prea aveai ce vedea la tv, in care romanii se incurajau spunand bancuri despre Ceausescu si nevasta-sa. Am auzit atat de multe pareri si istorisiri despre comunism, incat aveam impresia la un moment dat ca am trait atunci. IMPRESIA.
De cateva saptamani incoace de cand este enervant de frig afara, si in resedinta din Militari este cam la fel. Pentru ca, noi recunoastem, este casuta noastra iubita, dar nu este izolata deloc: balcon care sta sa cada si ferestre care scartaie cand le inchizi si de deschizi. Asa ca, pe langa faptul ca afara sunt -n grade, in apartament mai si simti cum iti suiera crivatul pe la mustata atunci cand stai la orizontala. De parca o pijama groasa, un tricou, sosete si un halat pufos nu erau de ajuns, ieri ni s-a oprit caldura. Toata ziua. Am turbat. Ma mutam dintr-o camera intr-alta cu cartea de semiotica dupa mine, cu foi si pix si simteam cum imi ingheata mana pe materiale. Am mai pus pe mine inca un pulover cu gluga si inca o pereche de sosete. Habiba radea de mine si spunea ca sunt sinistrata, pana cand s-a prins ca a fi sinstrat e mai bine decat mort de frig. In plus, nici apa calda nu prea tinea cu mine. Intr-un cuvant, nici o sursa de incalzire, in afara de amaratul de aragaz din bucatarie. Si mai mai sa ne hotaram sa ne luam un radiator, de frig si nervoase ce eram.
Pana seara cand ne-am culcat, a inceput sa vina caldura. Cu chiu cu vai si cu telefoane pe la presedintele scarii, care nici macar nu era in oras ( in mod uimitor, nimeni nu sunase toata ziua sa il anunte de problema legata de lipsa caldurii...stiam ca in blocul e populat in proportie de 80% de pensionari obisnuiti cu frigul si trecuti prin comunism, dar chiar asa?! ). Dupa ce si aseara am stat bagate integral in plapuma, azi ne-am enervat si am izolat cu banda adeziva ferestrele si pe pervaz am pus o patura. Cand l-am sunat pe tata si i-am spus ca ieri m-am simtit ca in comunism, mi-a adus aminte ca ei aveau si curent cu portia. Asta imi mai lipsea...ce vremuri groaznice mi-a fost dat sa prind! :(
Pentru destui romani, azi nu a fost Ziua Nationala, ci mai degraba ziua in care Lala Band vine in Afi Palace. Pentru mine a fost doar inceputul unei scurte vacante si, cum nu aveam ce face dupa-amiaza, am dat o tura prin mall. Recunosc, imi plac unii actori din "Pariu cu viata" ( sunt si cativa constanteni de-ai mei pe acolo :D ), imi plac unele voci si curiozitatea ma omora.
Prietenul meu a plecat scarbit din Afi. Eu am tras concluziile mele. Am observat ca Lala Band e un fenomen. Unul mare! Ne place sau nu, asa este. S-a dus moda cu Hannah Montana. Ar fi trebuit sa fi vazut si voi: parterul plin, oameni pe patinoar, etajul plin, persoane care stateau cocotate pe scaune, pe mese sau in spatele unor prieteni. La cea mai mica miscare a vedetelor sau la orice incurajare de genul "sus mainileee!", tipele fanilor veneau imediat. Si ce fani...Eu stiam ca serialul dorea sa se pozitioneze in mintea telespectatorilor ca fiind pentru toate varstele. Stiam si ca nu i-a prea iesit, intrucat mai mult tinerii si adolescentii il privesc. In schimb, nu ma asteptam ( si cred ca nu prevazuse nimeni asta ) ca si copii de generala sau de gradinita ( 5-6 ani ) sa fie cu mainile pe sus si sa urle "Alinaaaa!!!" sau "Lala Baaand!". Prietenul meu dezgustat, eu uimita. Parinti umblau cu carduri de 5-6-7-8 copii dupa ei, cred ca am vazut si invatatori cu clasele lor pe acolo. Prietenul meu o tinea sus si tare cu critici despre noua generatie, eu ma gandesc ca nu te poti integra in colectivul clasei tale sau in cel de prieteni daca nu iti place Lala Band. Pai ia ganditi-va: 20 de elevi au mers in seara asta la concert. Daca exista un copil pe care parintii nu l-au lasat sa mearga in Afi, copilul ala va fi ratatul clasei luni, cand toti colegii sai vor discuta entuziasmati despre ce au vazut. Evident, cand va creste si va ajunge pe la 17-18 ani i se va rupe de ce cred altii, nu va mai fi asa de afectat. Dar pana atunci, va avea oarecum de suferit, cred eu.
Da, Lala Band e un maaare fenomen. Unora le place, altora nu, dar asa este. Unii se duc sa isi vada favoritii, altii critica vedetele de pe scena. Multi ( mai ales cei mai mari sau mai in varsta ) au uitat ca e vorba doar despre o moda, asa cum in urma cu 5 ani, pustoaicele din generatia mea erau innebunite dupa Rebelde. Nu ca unele dintre ele nu s-ar uita acum si la "Pariu cu viata"...:)). All in all, am fost uimita sa vad ca acest serial a prins atat de bine in Romania. N-as fi crezut. Si daca as fi vreo companie care in ultima vreme se afla in declin, as profita din plin de moda asta. Lala Band vinde bine!
Odata cu o anumita varsta, avem pretentia de a nu mai fi tratati precum niste copii. Vrem sa locuim singuri, sa fim independenti, sa stam pe picioarele noastre, sa fim stapani pe tot ce misca in vietile noastre. Avem pretentia ca de la scoala sa evoluam la job, ca de la pupicii de la gradinita sa ajungem in pat, ca de la banii de buzunar primiti de la parinti sa dam peste un salariu gras, ca sa ii putem intretine si pe ai nostri. Nu prea ne prindem ca aceste aspecte, alaturi de altele, raman la fel toata viata, doar ca imbraca alte forme...probabil pentru a ne proteja noua ego-ul si pentru a ne face sa rostim fara prune in gura ca suntem ADULTI.
De fapt, ramanem copii. Si nu, nu ma refer la sintagmele obisnuite despre suflet si vise pe care tot le auziti. Ma refer la temeri ( unele, ce e drept ). Pe planul asta, nu cred ca evolueaza prea multe persoane. Am ajuns la concluzia asta chiar azi-noapte si am si testat-o...pe mine...fara intentie. Cand m-am asezat in pat, am inceput sa ma gandesc la tot felul de lucruri, de situatii. Mi-ar fi greu sa traiesc fara parintii mei, chiar daca e ciclul natural al vietii. As fi distrusa fara ei din toate punctele de vedere, chiar daca mai devreme sau mai tarziu as fi nevoita sa ma redresez. Mi-am amintit ca uneori cand eram mica si ii visam morti sau raniti, ma trezeam transpirata si speriata, ba chiar plansa un pic. Cam la fel m-as trezi si acum, dupa 10-15 ani. Si stiu ca ma voi teme si in urmatorii ani ca, odata ,nu ii voi mai vedea niciodata pe ai mei.
Tot aseara, cand am stins lumina in camera mea, m-am trezit pe un intuneric cumplit ( mama pusese la uscat ditamai prosoapele pe sarma )! Deschideam bine ochii, mai-mai sa imi iasa din orbite si tot nu zaream nici un strop de lumina. E o senzatie groaznica...Am bajbait cu greu pana la lumina si apoi mi-am simtit inima cum incerca sa se linisteasca din trapul la care o luase. Mereu mi-a fost frica de intuneric si de necunoscut. Toata viata cred ca voi ramane cu temerea asta. Stiu ca n-as fi singura.
Deci da, am ajuns la concluzia ( banala poate ) ca anumite temeri nu se schimba niciodata. Sau cel putin in cazul meu. Si cu toate ca am jobul si responsabilitatile unui adult, inca rostesc cu jumatate de gura ca sunt "un om mare". Temerile mele inca sunt "mici".
De cand am plecat in Bucuresti, eu nu prea am tras acasa. Nu m-am dus in Constanta aproape in fiecare weekend, ba chiar am fost foarte rar ( de 6 ori din octombrie incoace, incluzand Craciunul si Pastele ). Ma mai intrebau foste colege cand imi fac aparitia pe la malul marii, daca nu mi-e dor nici macar in vacante sau vara. Si nu prea mi-a fost. Pentru ca nu am avut ce gasi aici si nici nu am simtit o nevoie acuta de relaxare...doar uneori.
Incepand cu 8 august voi lucra pentru Romtelecom pentru ca...asa am decis. Pentru ca spuneam ca e foarte important sa lucrezi sau sa te implici in proiecte in timpul liceului/facultatii si o sa merg pana la capat cu ideea asta. Deci da, o fac mai mult pentru experienta si pentru a avansa la functia pe care mi-o doresc eu. Asa ca, am considerat ca din moment ce o sa stau 7 ore pe zi la un training de o luna, iar apoi voi incepe facultatea cu tot cu job pe langa, am nevoie de o saptamana de respiro. De data asta chiar trebuie. Asa ca am revenit in Constanta, ca sa petrec cateva zile cu ai mei pufosi parinti si ca sa imi duc iubitul la plimbare prin tot orasul. Pentru amatori, va spun ca acum vremea e perfecta pentru plaja, deci inghesuiti-va cu incredere! Sper din tot sufletul sa nu mai am parte de frigul oribil de la sfarsitul lunii iunie, dar nici de arsurile de acum cateva saptamani! Luna august ar trebui sa ma trateze cu multa caldura, din moment ce e ultima mea saptamana din vacanta asta de vara.
Anul trecut pe timpul asta eram destul de nostalgica. Eram in apropierea unei etape destul de importante din viata mea. In pragul bacului, al admiterii si al planurilor de mutare la capitala, m-am vazut obligata sa ma maturizez ( si mai mult decat eram ) intr-un mod fortat. Afara ploua, eu si sor-mea ne faceam nervi din cauza actelor pentru facultate si mai nimic nu iesea asa cum trebuie...
Acum imi dau seama de alte lucruri. Primul ar fi faptul ca, doar pentru ca locuiesc fara parinti si nu mai are cine sa aiba grija de mine zilnic, nu inseamna ca nu mai sunt un copil in adancul sufletului meu ( da, veti spune ca suntem cu totii, dar nu cred asta, sincer ). Asta pentru ca am grija sa ma pisicesc mereu cu Habiba, sa ne uitam la desene animate din cand in cand, sa ma prostesc de nu stiu cate ori pe zi si sa ma stramb la prietenul meu ( si invers ), sa ies prin parc la plimbare, sa ma bucur cand vad ceva roz. Faptul ca implinesc 20 de ani in noiembrie nu o impiedica pe mama mea sa imi cumpere papusi. M-am trezit acum o luna cu o papusica mica, rosie, exact ca acelea de care tarasc dupa ele fetitele din filme. Si i-am gasit un loc perfect langa radioul cu Barbie care ii apartine Habibei mele :D.
In al doilea rand, m-am prins eu ca adultii se bucura mai mult de 1 iunie decat copii. Pentru cei mici, inseamna cadouri, joaca...poate doar o alta zi obisnuita in care se distreaza si primesc ce isi doresc. Pentru copilasii mai putin norocosi din centrele speciale, inseamna mult mai mult. Dar pentru tineri si adultii inseamna amintiri, ocazia de a retrai macar mental si sufleteste copilaria. Eu ma tot gandesc la Constanta, la bunica, la camera mea plina de jucarii de plus, la Parcul Tabacariei in care ma duceau ai mei cu bicicleta sau rolele, la Mc ( da, mergeam doar de cateva ori pe an cand eram mica ) si la jucariile pe care le primeam de acolo, la serbari, la premieri, la "Fata babei si fata mosului" spusa de mama pana la exasperare in fiecare seara, la papusa Aurica ( botezata asa de bunica ), la leaganul din curte la care de-abia ajungeam in urma cu 15 ani si care s-ar rupe probabil daca m-as aseza acum, la cat de fericita a fost copilaria mea. Da, sunt norocoasa. Despre prietenul meu nu pot spune acelasi lucru. El va fi nevoit sa ma duca maine la Mc in locul parintilor mei si sa ma suporte toata ziua cum topai si miorlai in continuu :D. La multi ani, ma copii!
Am urcat cu glezne moi în vârful Turnului Eiffel şi am băut şampanie alături de iubitul meu. Am păstrat cupele de plastic ieftin într-o cutie din sufrageria care din "a mea" a devenit "a noastră". Am colindat străzile Parisului până ni s-au umflat picioarele de oboseală şi, acum, ochii de plâns de fiecare dată când văd câte o poză cu oraşul, pentru că ştiu că acolo ne-am sărutat sau ne-am certat pe un suvenir.
