Se afișează postările cu eticheta Constanta. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Constanta. Afișați toate postările
Am fugi mancand pamantul de fiecare data cand ne-am lovi de dureri, de neplaceri, de greutati. Direct in partea opusa, in celalalt colt al lumii, daca ar fi posibil. Pentru ca uneori cred ca nu exista oameni responsabili sau curajosi, ci doar oameni care nu au unde sa o rupa la fuga, sa se ascunda si sa isi linga ranile.

Merg acasa, in Constanta, maxim o data pe luna, din varii motive, de la jobul si facultatea care imi mananca mai tot timpul, pana la dragostea mea eterna pentru capitala imbacsita de zgomote si de prea mult din orice. In subconstientul meu, nu am plecat niciodata pentru facultate sau pentru o viata mai buna, ci pentru ca am vrut sa uit. Am fugit invartindu-ma de liceul pe holurile caruia am aflat ca mai degraba as fi luat 10 cu felicitari la psihologie sau literatura decat in materie de relatii. De restaurantul in care am jurat ca nu mai calc dupa unele dezamagiri care m-au taiat in carne vie, chiar daca la cativa ani dupa scoaterea copcilor acesta si-a schimbat numele. De parcul in care eu si Habiba incercam sa cream amintiri fotografice, sa oprim timpul intr-un loc, chiar daca acum acesta parca a crescut odata cu noi. De stradutele pe care mergeam cu teama pe intuneric, pentru ca rareori pasii mei au urmat altii puternici care sa-mi deschida calea si sa ma protejeze. De cafenelele ticsite de aceleasi povesti, privi, oftaturi si lacrimi inghitite. De drumuri batatorite de greturile sufletului si de tristeti de copila. Si mai ales de oameni, de acei oameni care mi-au pus zeci de piedici in timp de alergam cu entuziasm spre ei, astfel incat acum o iau la fuga in cealalta directie la simpla vedere a umbrei lor.

Am fost deseori intrebata daca dupa finalul facultatii o sa ma intorc acasa, in Constanta. Am spus de multe ori ca in Bucuresti am deja o viata, o cariera, un scop, un iubit, cele mai bune prietene. Am omis sa spun ca aici am si cea mai buna ascunzatoare in care nu ma poate gasi nimeni.

22:08
De fiecare data cand urmeaza sa plec de acasa din Constanta catre Bucuresti, ma simt ca un pui pricajit si vulnerabil aruncat in groapa cu lei. Intotdeauna, fara exceptie, chiar si atunci cand petrec doar o zi in oras, e ca si cum as pasi cu pietre de moara legate de picioare pana inapoi, la viata pe care mi-am ales-o departe de casa. Ma simt parca smulsa din mica mea oaza de liniste si pace si teleportata printr-o calatorie de cateva ore intr-un vartej imens care nu se termina, indiferent de oboseala sau de disperarea care ma cuprinde cateodata. De fiecare data cand ajung acasa ma recuperez pe mine, cea care m-am pierdut cu saptamanile sau lunile pe strazile bucurestene alambicate si uneori pline de ganduri negre. De fiecare data mi-e greu sa plec. Probabil este genul de sentiment care ma va urmari o viata intreaga.


15:14
Toata saptamana aceasta am avut doar cateva melodii in playlist-ul de la birou, insa mi-au umplut foarte bine orele care parca se tarau in patru labe pana la sfarsitul fiecarei zile. Mai aruncam cate un ochi la Tudor Chirila care canta "Suflet normal", in timp ce monitorizam presa. Ma gandeam ca sufletul meu e plecat la mare de ceva timp, ca si-a dat jos camasa de birou si a plecat la plaja cu rucsacul in spate. Ca alterneaza o Cola rece cu o bere Redd's in timp ce sta tolanit pe nisip cu ochelarii la ochi, ascultand valurile si privind lumea din apa. Ca e pe undeva pe la o terasa, savurand un Frappe si stand la barfa cu alte suflete care au ajuns la distractie inaintea lui. Ca il poarta pasii pe undeva prin Constanta in timp ce mediteaza vag la toamna care urmeaza. Da, cu siguranta sufletul meu a plecat la mare cu o pereche de blugi scurti si chiar si asa, acum probabil moare de cald printr-un maxi taxi sau vreun autobuz.Eu o sa-l prind din urma in seara asta. Si o sa il scot la plimbare in fiecare seara timp de doua saptamani ca sa nu mai planga de atata dor de duca. Cand o sa se termine vacanta, o sa-l consolez amintindu-i ca inainte sa incepem primul an de facultate nu ascultam numai Vama, ci si Bruno Mars - Billionaire, in timp ce goneam cu masina pe bulevard si visam cu ochii deschisi la tot ce inseamna Bucuresti. Am sa-i spun sa fie impacat si sa aiba curaj, pentru ca toate visele alea de pe Tomis incep sa prinda contur si toate dorintele de pe stradutele din centrul vechi al Constantei se implinesc pe rand, ca si cum le-as sufla pe fiecare in parte de pe un tort. Si o sa ma inteleaga. Dar pana atunci, il asteapta multe rasarituri si apusuri pe malul marii si multe amintiri pentru toate golurile mai mici sau mai mari pe care le-a acumulat de-a lungul anului. O sa fie un suflet fericit...

17:23
O data pe luna merg acasa. De obicei, stau doar un weekend, asa ca nu dureaza prea mult sa imi fac bagajul, arunc aproape din reflex in geanta tot ce imi trebuie. Cu toate astea, nu vreau sa omit nimic. De la haine pana la incaltaminte si lenjerie intima, am totul cu mine in Bucuresti si daca uit ceva…eh, daca uit ceva, e cam nasol.
Eu stiu ca in Constanta am lasat numai amintiri, eu stiu ca m-am lasat acolo pe mine cea din generala si din liceu. Camera mea nu reflecta chipul unei domnisoare de 20 de ani, ci mai degraba pe cel al unei pustoaice de 15. Lasand la o parte jucariile de plus de pe rafturi si ursul urias primit de majorat care troneaza in varful patului, mai cu seriozitate oftez cand deschid dulapul si ma loveste o crunta impresie ca este al altcuiva si nicidecum al meu. In principal, vad negru in fata ochilor. La propriu. Pentru ca in liceu aveam o pasiune pentru culoarea asta, fara sa fiu neaparat rockerita infocata. In facultate am scapat de mania asta, influenta colorata a Dennei asupra mea fiind clar vizibila. Au trecut cel putin 6 luni de cand nu mi-am mai cumparat vreo hainuta neagra (si o spun ca o dependenta care ia parte dintr-un cerc de reabilitare, pentru ca am fost “addicted to black” ). In plus, cred ca e mai mult de un an de cand nu am mai pus mana pe vreo haina sport Nu ar fi o problema, dulapul din Constanta e plin de trening-uri, de tricouri, de blugi comozi si de maieute. Acolo vor ramane, nici un obiect vestimentar din toate astea nu pot fi purtate la birou si nu m-as incumeta la ele nici pentru facultate.
De departe insa cea mai mare neintelegere pe care o am cu mine insumi sunt hainele elegante de club pe care le purtam in liceu. Le ridic una cate una din parti cu doua degete si le privesc cu o spranceana ridicata. Fuste incredibil de scurte, bluze mulate si cu decolteuri adanci, rochii de o palma si fara bretele. Si stau si ma intreb acum ce a fost in capul meu de atunci. Sunt atat de uimita de judecata mea de acum 5 ani, incat cu juma’ de gand incep sa dau dreptate celor care spun ca tinerii sunt mai prostanaci de felul lor. Banuiesc ca vroiam sa fiu sexy, sa atrag priviri chiar daca nu prea aveam cu ce; alt motiv nu gasesc. Pentru ca atunci nu stiam ce stiu acum, si anume ca pot sa arat bine si cu ceva mai decent. De luni de zile trec in viteza pe langa bluzele foarte transparente sau decoltate si la rochiile mai scurte de genunchi de-abia ma uit. Mai am o singura intrebare pentru mine si sper sa mi-o amintesc la timpul potrivit. Oare la 30 de ani imi vor privi hainele de la 20 tot cu o spranceana ridicata, incercand sa ma inteleg, dar fara nici cea mai mica intentie de a scapa de ele…?


13:19
Dupa lupte seculare care au durat cativa ani buni, eu si Habiba am reusit in sfarsit sa intram in Cazino si sa incingem o sedinta foto. Am mai patruns o singura data acum cativa ani prin « efractie », sau mai bine zis folosindu-ne de cativa francezi carora le faceam turul orasului. Am incercat mai tarziu cu o mica spaga, de-o bere acolo paznicilor, ca doar sunt si ei oameni. Aparent, n-au fost. Si asta-toamna cand am vazut ca pe net au aparut poze cu prietene sau cunostiinte prin Cazino, am facut ochii mari si am zis ca nu se poate fara noi. Cu toate ca de juma’ de an incoace am tot batut din picioare sa intram sa facem o sedinta foto in Cazino, am avut intotdeauna nenorocul specific noua sa il gasim inchis. De data asta am fost insa inversunate...


Cazinoul este la fel de maret, dar si de mizerabil pe cum era in urma cu cativa ani. Am sperat in van ca poate au mai curatat gramezile de moloz de dinauntru ( din moment ce au permis vizitarea, cu intrare libera chiar! ), praful e de vreo 10 coate, peretii sunt imbracati in panze de paianjen si muncitorii au uitat bucati cazute de pervaz si alte unelte prin toate salile. Ca o obsedata de « House M.D » ce sunt, am lansat teoria ca ar fi un loc din care orice boschetar care si-a facut vreodata veacul pe acolo poate pleca cu salmonela ( porumbeii sunt adevaratii paznici ai locului ) sau cu alte boli ale secolului trecut ( bine, poate exagerez aici, sansele sunt extrem de mici, din moment ce salile Cazinoului au mai fost utilizate in urma cu cativa ani – eu am avut balul bobocilor intr-o sala de la etaj acum 6 ani ). Ideea e ca nu va asteptati la cine stie ce curatenie daca treceti pe acolo.
Locul insa este magnific. Nu trebuie sa fii vreun critic de arta ca sa ramai cu gura cascata la vitralii, la scari, la incaperi, la scena de la etaj, la arhitectura in sine. Dincolo de ceea ce este vizibil si palpabil, senzatiile pe care Cazinoul ti le ofera sunt unice. Eu nu sunt model profesionist, sunt doar o persoana care iubeste obiectivul unui aparat si care s-a bagat prin multe locuri ( mai ales prin ruine ) numai de dragul fotografiei. De obicei stiu cum sa stau, sunt cat pot de naturala sau ma adaptez in functie de indicatiile fotografului ( fotograf care de cele mai multe ori se confunda cu Habiba ). Nu si de data asta. Am fost crispata. Si in mai bine de jumatate din poze pot vedea asta cu ochiul liber. Aveam un sentiment ciudat, o combinatie intre mandrie, onoare, amintirile trecutului, dar si o spaima paranoica, tampita, unica pentru mine. De fiecare data cand ma apropiam de vitralii, auzeam valurile care se spargeau de mal si vantul care se lovea de peretii subrezi. De fiecare data cand intram in incaperea cu scena, il auzeam pe batranelul de afara care canta la acordeon. Si de fiecare data cand coboram scarile, toate suntele acestea se combinau si se varsau in minte mea sub forma a doua scenarii care imi zbarleau pielea de pe mine: scufundarea Titanicului ( zgomotul marii si muzica de afara imi aduceau aminte de cum cantau violonistii cand pasagerii alergau disperatii de colo-colo ) sau Fantoma de la Opera ( pentru ca aveam in permanenta impresia ca auzeam voci suspecte care veneau din...pereti ). In plus, am refuzat sa stau pe unele scaune sau sa ma apropii prea mult de ziduri sau de oglinzi de teama...de nu stiu care teama, sincera sa fiu. I-am invocat Habibei faza cu « locul asta e plin de malarie, ciuma si altele! », dar nu, era altceva. Mi-era frica. Probabil sa nu cada ceva pe mine, sa nu apara din senin vreun cutremur si sa ma prabusesc in mare, eu nestiind sa inot ( deci, dublu cosmar pentru mine ). Probabil de trecut. Probabil de paranoie.
Dar mi-a placut Cazinoul. Atat de mult, incat ma voi reintoarce peste ceva timp, poate cu ceva mai mult curaj si fara atatea ganduri. Deocamdata nu voi posta aici nici o poza cu mine, poate voi face asta ceva mai incolo. O sa va arat doar cateva fotografii facute de Habiba, cateva facute de mine, ca sa va determin sa mergeti sa vedeti cu ochii vostrii si sa simtiti pe pielea voastra ce am simtit eu in Cazinoul din Constanta.








13:39
De fiecare data cand vin in Constanta ma minunez de schimbarile care au aparut in oras de cand l-am vazut eu ultima oara. Ba un magazin nou, ba o tentativa de asfaltare a vreunei strazi, ba un alt club de fite deschis sau vreo cafenea. Cum de un an si jumatate locuiesc in Bucuresti, mai nimic nu ma mai poate mira, acolo le-am vazut pe toate. Insa, ma dau pe spate si ma fac sa raman muta de uimire schimbarile pe care le observ la oamenii pe care i-am lasat in urma. De fiecare data. Cu toate ca imi propun inca din tren sa nu ma mai minunez atat de cursul normal al vietii...
In toamna, am dat in spatele blocurilor de o pustoaica frumusica. Am recunoscut-o dupa ochii mari caprui-verzui: era copila care se tinea mereu dupa mine si dupa prietenele mele din cartier. Pe vremea aceea, eu aveam vreo 12 ani, ea vreo 6. Eram rele cu ea uneori pentru ca era mai mica, ba chiar o evitam cand vroiam sa discutam treburi de "fete mari" sau de "adolescente" ( a se traduce prin a citi Cool Girl ). Din cand in cand pleca in casa plangand din cauza noastra, dar se intorcea mereu cu acelasi zambet larg si cu ochii bulbucati ( in sensul frumos al cuvantului ). Dupa ani si ani, am regasit-o stand pe bordura trotuarului alaturi de alte doua fete. Se chinuia sa traga dintr-o tigara si era emo. I-am recunoscut totusi ochisorii in spatele machiajului exagerat de inchis. Imi venea sa intorc intr-una capul dupa ea, sa o iau de mana si sa ii dau cateva palme, asa cum faceam in copilarie cand ma enerva, dar de data asta ca s-o trezesc la realitate...Astazi, am revazut-o si m-a socat din nou. Se adresa unui pusti aparent smecheras despre care am presupus ca era prietenul ei sau cel putin unul de care ii placea: "Mie mi-a venit ciclu acum cateva luni, lu' aia nici macar nu i-au crescut tatele!". Nu are mai mult de 14 anisori. Sau mai bine zis, ani. Da, ani.
In drum spre coafor, dau peste Leila, fetita vecinei de la 3. Leila este pentru mine ca un fenomen, care "se intampla" mereu numai in lipsa mea. Cand eram plecata in Italia in urma cu 6 ani, tata imi spune ca vecina de la 3 e insarcinata. Cand sunt ocupata cu banchetul si capacitatea, vecina naste. De fiecare data cand vin acasa o salut pe Leila, ea ma priveste usor nedumerita si imi spune "saru'mana!". De fapt, o salut mai mult pe mama ei sau pe bunica ei. In seara asta fac acelasi lucru, numai ca Leila a crescut si eu nu am vazut...
-Buna, Leila! (si zambesc un pic fals, dand sa merg mai departe )
-Buna seara, vecina de la 2! ( se pisiceste )
 Ma opresc. Marsalier.
-Leila, da' tu ma mai stii? ( cu o intonatie exact ca la tara, daca ma auzea cineva ar fi crezut ca astept un raspuns gen "Da, sunt Leila a lu' Tzatza Florea din deal )
-Da, normal! Esti vecina de la 2! ( si se pisiceste iar, tragand de bluzita in jos ). Ai venit azi acasa?
Fac ochii si mai mari. Nu sunt sigura ca stia unde eram plecata si de ce, important e ca stia ca nu stateam cu ai mei.
-Da, da, am venit chiar acum. Ce mai faci tu, Leila? ( de data asta zambesc sincer )
-Biiiine, ma joc ( si de-abia acum observ in spatele ei inca o fetita blondina care o astepta pe o bancuta ). Ah, si in toamna merg la scoala! ( mi-o spune pe un ton gen "cea mai mare realizare a vietii mele" ).
-Deja?! ( da, chiar sunt uimita )
-Da, am terminat gradinita, normal ca merg la scoala ( pe un ton gen "unde naiba ai fost pana acum si pe ce planeta traiesti?! )
-Ahhh, super...
Mi-am ascuns cu greu uimirea. Am dat-o la intors cu "esti domnisoara de-acuma, gata!", desi mie inca nu imi venea sa cred ca treucusera anii in halul asta.
Cand am ajuns la coafor, coafeza ma intreaba daca sunt programarea de la ora 18:30. O aprob. Ma aseaza pe scaun si incepe sa imi fluture parul, apoi se prinde: "Aaaaah, tu esti fata de la Bucuresti! Tot la mine ai venit, a?". Nu m-am putut stapani si i-am povestit despre tot: despre schimbari, despre cat de surprinsa sunt ca oamenii de aici isi amintesc de mine, despre cum trece timpul, despre cum imi cert prietenele si le iau la misto cand le aud cu "a mai trecut un an", despre cat de greu treceau minutele cand ma aflam in tren, despre cat de nasol a fost sa am intarziere 50 de minute cand imi doream numai sa ajung mai repede etc. Replica:
-Mai, pai nu toata lumea sta dupa tine. Oamenii cresc, se maturizeaza...Doar parintii tai mai stau dupa tine 50 de minute in gara ca sa te ia. In rest, nimeni nu te asteapta.

20:13
Am redescoperit accidental acum o saptamana Carturestiul. Pe cel din Afi. Si umblam ca o bezmetica printre carti, cu buza tremuranda si aproape plangand de fericire ca am regasit locul meu de suflet din adolescenta. Mergeam acolo singura sau cu vreo prietena, ne umflam cu ceai negru cu caramel si lapte, barfeam, faceam planuri de viitor si, mai ales, rasfoiam carti. Cu toate ca mergeam in mall, petreceam de 2-3 ori mai mult timp in Carturesti decat prin magazine. M-am refugiat de multe ori in acea librarie, printre titlurile ei, printre ceainicurile scumpe, dar superbe, printre cani colorate si multe plicuri de ceai. Am luat multe carti de acolo ( atat cat imi permitea buzunarul de adolescenta ), am scris mereu data pe prima pagina pentru ca tin mult la amintirile mele, le-am citit, le-am iubit, le-am dat si altora sa le citeasca si intr-un final le-am primit inapoi sau nu. Cert e ca ultimii 2 ani petrecuti in Constanta au gravitat in jurul Carturestiului...acelea erau vremurile in care imi doream un job doar ca sa am bani sa imi cumpar cartile pe care le doream, ceaiurile pe langa care treceam de fiecare data si agendele girly pe langa care suspinam ( si de care acum nu mai am atat de multa nevoie ).
Cand am ajuns in Bucuresti in urma cu un an si jumatate, am fost fascinata de marimea magazinului Carturesti de pe Arthur Verona, dar si dezamagita de atmosfera rece din el. Odata ajunsa in capitala, am fost fascinata de orasul in sine, de oamenii de aici si de facultatea mea, si am fost dezamagita de faptul ca nu am mai avut timp sa citesc carti de suflet asa cum o faceam in liceu. Am avut cateva tentative nereusite de a relua ritmul de lectura de acum cativa ani, am cumparat cateva carti care ma tentau, dar am esuat lamentabil in a le termina...din cauza timpului. Si m-am plans de cate ori imi aduceam aminte.
Acum, dupa luni bune de studiat numai cursurile pentru facultate, mai fac o incercare. Imi doresc ca "Povestile unei inimi" de Diana-Florina Cosmin ( despre care voi scrie zilele viitoare mai pe larg ) sa imi fie redeschizatoare de drumuri. Drumuri nu atat de lungi si de minunate ca in liceu, sunt constienta de asta, dar macar poteci pe care sa ma mai pierd din cand in cand. Pentru ca, din pacate, asta e paradoxul adultului: are bani pentru carti, dar nu mai are bani sa cumpere timpul necesar citirii cartilor.

12:20
Anul trecut cand m-am mutat in Bucuresti am avut impresia ca am fost taiata de la portie in legatura cu tot ce inseamna copilarie. Nu ma asteptam sa mai fiu pisicita, sa mai lenevesc, sa fac figuri la mancare, sa fiu rasfatata etc etc etc. Insa, dintre toate mofturile copilariei, cel mai tare am bocit dupa venirea lui Mos Nicolae/Mos Craciun/Iepurasul. Si daca cei din urma mai soseau cand ajungeam acasa in Constanta, la primul chiar nu ma mai asteptam.
Anul trecut am fost trista nonstop incepand cu ultimele zile din noiembrie. Pentru unii e normal sa nu mai vina Mos Nicolae sau sa primeasca bani in schimbul dulciurilor. Pentru mine nu este. Am fost destul de afectata in adancul sufletelului meu, pana cand, in dimineata zilei de 6 decembrie, m-am trezit si am pasit somnoroasa si infofolita catre bucatarie. Imaginea unui pungute mici in cizmele mele m-a facut sa imi frec bine ochisorii lipiti. Stupoaaaare!!! Venise Mosu'! Cu cioco, portocala si banana! In mod normal, daca as fi primit asa ceva cand eram in Constanta, as fi plans de nervi si as fi strambat grav din nas. Dar cum eram foarte departe de casa, a fost cel mai frumos cadou pe care as fi putut sa-l primesc! Mosu' Delia ranjea in sufragerie...Si cand am ajuns seara acasa, venise si Mosu' Habiba ( cu o mica intarziere caci nu fusese in oras ). Si am fost la fel de fericita. In contextul acela, nu am putut sa nu iau si eu prajituri :D.
Eu il astept pe Mos Nicolae si in seara asta si in toate serile de 5 spre 6 decembrie din viata mea. Anul asta stiu sigur ca o sa primesc cadou o ultima zi de munca la Romtelecom ( chiar maine ) si un inceput de vacanta bine meritata. Pentru ca am fost preaaaa cuminte in 2011! :D



23:26
De cand am plecat in Bucuresti, eu nu prea am tras acasa. Nu m-am dus in Constanta aproape in fiecare weekend, ba chiar am fost foarte rar ( de 6 ori din octombrie incoace, incluzand Craciunul si Pastele ). Ma mai intrebau foste colege cand imi fac aparitia pe la malul marii, daca nu mi-e dor nici macar in vacante sau vara. Si nu prea mi-a fost. Pentru ca nu am avut ce gasi aici si nici nu am simtit o nevoie acuta de relaxare...doar uneori.
Incepand cu 8 august voi lucra pentru Romtelecom pentru ca...asa am decis. Pentru ca spuneam ca e foarte important sa lucrezi sau sa te implici in proiecte in timpul liceului/facultatii si o sa merg pana la capat cu ideea asta. Deci da, o fac mai mult pentru experienta si pentru a avansa la functia pe care mi-o doresc eu. Asa ca, am considerat ca din moment ce o sa stau 7 ore pe zi la un training de o luna, iar apoi voi incepe facultatea cu tot cu job pe langa, am nevoie de o saptamana de respiro. De data asta chiar trebuie. Asa ca am revenit in Constanta, ca sa petrec cateva zile cu ai mei pufosi parinti si ca sa imi duc iubitul la plimbare prin tot orasul. Pentru amatori, va spun ca acum vremea e perfecta pentru plaja, deci inghesuiti-va cu incredere! Sper din tot sufletul sa nu mai am parte de frigul oribil de la sfarsitul lunii iunie, dar nici de arsurile de acum cateva saptamani! Luna august ar trebui sa ma trateze cu multa caldura, din moment ce e ultima mea saptamana din vacanta asta de vara.


11:08
Da, stiu ca suna paradoxal si chiar usor stupid, dar trebuia sa ma adaptez la mediu. Este mijlocul verii si eu am fost doar de vreo 2 ori la plaja, si atunci pe o vreme racoroasa sau chiar cu tente de furtuna. Asa ca iata-ma impreuna cu Habiba la strandul de la Crangasi. Si ati ghicit, a fost prima oara cand noi am mers la strand, sau altfel spus, cand am platit pentru apa si soare.
Am mers ieri doar pentru cateva ore si ne-a placut. Soare mult, apa curatica, oameni cat de cat ok...normal ca ne-am intors si azi! Doar ca lucrurile nu au mai stat asa cum le vedeam eu ieri. In primul rand, am sperat ca oamenii nu isi vor mai face nevoile in apa, avand in vedere ca ne aflam intr-o piscina publica, unde se vede imediat "infractorul". Insa am ramas cu gura cascata cand o mama si-a scos copilul de vreo 10 ani din apa, i-a dat pantalonii jos si l-a trimis langa piscina ( chiar in coltul ei, langa un fel de scurgere micuta ) ca sa isi faca...treaba. As bate parintii astia... Plus adultii care se zbenguiau ca niste caprioare prin preajma mea. Ca sa fiu mai exacta, barbati in toata regula care sareau ca bombele in bazinul pentru copii ( da, v-ati prins, pe acolo ma balaceam eu :">). Daca vor sa isi demonstreze aptitudinile, de ce n-o fac alaturi de alte persoane apropiate varstei lor, in bazinul cu o adancime de 2-3 metri si prefera sa sara cot la cot cu copiii care aveau colace? Cred ca n-am sa inteleg niciodata asta...
Ma gandeam ca un strand e cu mult diferit fata de Marea Neagra, si asta lasand la o parte ceea ce deja e evident. Ma gandeam ca oamenii se comporta altfel, dar nu. Dimpotriva. Si am facut si greseala de a crede ca soarele nu ma poate prinde extrem de mult. Niciodata nu am fost la plaja in intervalul 12-15. NICIODATA! Pentru ca am crescut la Constanta si stiu cat de rau poate fi soarele in timpul acelor ore. Astazi parca am uitat de aceasta regula. Insetata dupa bronz si mergand pe "daca altii fac asta de anii de zile, de ce sa nu pot s-o fac si eu macar o data?", am ajuns la strand pe la 10 si am plecat de acolo pe la 15 si ceva. Da, stiu, mare greseala. Nu m-am inrosit niciodata in viata mea asa de tare ca acum: pe picioare, pe piept si mai ales pe fata! Cum stiu ca majoritatea cititorilor mei nu sunt neaparat din Constanta, ma simt datoare sa va spun sa nu faceti prostia pe care am facut-o eu azi! Nu mergeti la plaja in timpul pranzului! In caz contrar, veti scrie pe blog cu masca pe iaurt pe fata si va veti ruga sa nu va cojiti prea tare pe spate in zilele ce urmeaza.

P.S: m-am hotarat sa invat sa inot. Aplauze si incurajari, va rog. O sa am nevoie :-s.

18:16
Nu prea stiu cum a trecut luna iunie, dar daca ma chinui sa-mi aduc aminte am in fata ochilor numai foi, exercitii, manuale, carti etc. Poate tocmai din acest motiv nici nu am avut timp sa ma bucur asa cum trebuie de plecarea mea acasa, de zilele linistite care ar fi urmat. Am fost usor neglijenta cu visele mele legate de mare si nu puteam sa nu-mi primesc pedeapsa...
Nu cred ca mai e nevoie sa va spun ca de pe 24 iunie, de cand am ajuns in Constanta, si pana in momentul de fata in care scriu acest articol, vremea a fost extrem de nesuferita: vant, furtuna, ploi, frig. Si da, v-ati prins: mi-am luat numai maieute, rochite, 3 perechi de sandale. Stiam ca urma sa ploua, dar m-am gandit ca ar fi fost cea torentiala si clasica canicula dupa. Stiam si ca se va raci usor vremea, de-asta mi-am luat doua perechi de pantaloni lungi si un singur amarat de puloveras. Dar pe bune daca stiam ca urma sa fie vreme de inceput de toamna! Concluzia: o vacanta nu tocmai draguta si clar nu pe masura asteptarilor mele.
Asa ca in seara asta ma intorc din nou in Bucuresti, la calvarul cu 1000 de parti care ma asteapta cu bratele deschise: stres afara/relaxare in casa, ploaie torentiala acum/canicula peste cateva zile, job & practica/iesiri & plimbari seara etc. Revin in capitala cu un pachet de noi impresii despre Constanta, despre noi locuri pe care le-am vazut, despre noi oameni pe care i-am cunoscut, cu poze de la mare dupa care am suspinat zile intregi ( da, le gasiti pe toate pe Facebook, dar pentru realizarea lor a fost nevoie de niste sacrificii majore )... Si cu toate ca vremea nu a fost prielnica, stiti cum e: rau cu rau, dar mai rau fara rau. Mi-am invatat lectia si peste cateva weekend-uri cand am sa revin la mare o sa imi iau niste pantofi si o geaca imblanita! :) Iar pentru cei care isi fac planuri pentru litoral in perioada urmatoare, sfatul meu este sa astepte cel putin jumatatea lunii iulie daca vor sa se bronzeze. Altfel se vor intoarce exact ca mine: cu o urma anemica a costumului de baie, cu nasul infundat si doar cu mult nisip in portofel!

16:11
Ieri cand am ajuns in gara din Constanta si m-am indreptat catre un taxi, am fost surprinsa sa aud ca pretul unei curse pana la mine este de 15-20 de lei. Am zambit taximetristilor care ma credeau turista doar pentru ca eram nebronzata si le-am spus ca sunt nascuta la mare si ca stiu exact cat face o cursa pana unde vreau eu. Si asta m-a facut sa ma simt bine. Asa ma simt si cand ajung in Bucuresti si stiu ca pana in Militari trebuie sa platesc 12-13 lei, nu 30.
De fiecare data cand ajungeam in cartierul din Constanta dadeam nas in nas cu o gasca mare ( formata in mare parte din baieti si doar cateva fete ) care inevitabil facea zgomot cand ma vedea. De data asta, una din fete are un copil si cred ca e iar insarcinata si baietii discutau intre ei, coplesiti de griji. M-am oprit chiar pentru cateva secunde sa ii observ, dar nici nu cred ca m-au vazut. Si in Militari e un grup asemanator, doar ca baietii sunt mai mari si mai cu bun simt. Probabil de-asta ii vad mereu linistiti, band o bere seara, discutand si stand in bancile lor.
In Constanta m-a asteptat uneori tata, alteori am venit singura pana acasa. Nu am bagaje mari cand vin, dar cand ma intorc, mereu trag de genti intr-un hal fara de hal. In capitala ma asteapta ori prietenul meu, ori un taxi care sa ma duca in Militari. 
In Bucuresti ieseam des pe Lipscani, in Unirii, in Cismigiu...Si mai ales acum, in ultimele saptamani, plimbarile de seara imi faceau foarte bine. Aveau rolul de a ma face sa imi golesc mintea si sufletul de grijile sesiunii. In Constanta e marea mea si e Mamaia, care chiar daca e cam pustie si nu arata grozav, e locul in care merg de cand sunt mica.
E bine sa ai doua locuri "la care sa tragi", asa cum spunea o vorba din popor. Depinde de anotimp, de starea pe care o ai, de oamenii pe care vrei sa-i vezi. Peste o saptamana o sa ma intorc in Bucuresti, la o caldura imensa, la griji si la cafenele. Pana atunci, Constanta e cel mai bun remediu pentru un om stresat si obosit ca mine. Cu toate ca ambele orase sunt ticsite de aglomeratie, nu las pe nimeni sa critice cele doua "acase" ale mele, pentru ca nicaieri nu e mai bine ca acolo si aici! 

09:56
Cu toate ca azi a cam fost furtuna in Bucuresti si in toata tara, am un dor nebun de mare. De marea mea. Chiar daca nu stiu sa inot si mi-e frica sa incerc. Vreau marea mea, sa o vad acolo, sa o stiu acolo, sa fiu la orice etaj si sa o vad intr-un colt al orasului. Sa intru cu varfurile degetelor in ea, sa ma tavalesc prin nisipul umed, sa imi fie frica de pestisori si alge, sa respir aerul sarat, sa ma umplu de ulei si sa ma arda soarele, sa am parte de dusul de dupa...plaja :D.
Din intamplare am dat astazi peste cateva melodii pe care le ascultam anii trecuti, mai ales pe timpul verii. Cate amintiri legate de ele, numai sufletelul meu stie... Spre uimirea mea, cand am reascultat versurile si ritmurile m-au cuprins aceleasi stari ca in trecut. Aceleasi sentimente, aceleasi tresariri, zambete sau lacrimi in colturile ochilor. Imi amintesc perfect de toate experientele traite pe parcursul verilor din adolescenta mea: munca, despartiri, relatii, zambete, plaja, poze, rasarit, prieteni, oameni, Vama, plimbari, vise, invatat, emotii, fericire, tristete, neliniste, mare, soare, nisip, asteptari mari. Mi-e dor de fiecare in parte si stiu ca o sa le am pe toate in fata ochilor derulandu-se ca un film exact in momentul in care voi ajunge la malul marii. Voi sti atunci si mai mult decat acum ca nu trebuie sa regret nimic, ca trebuie sa profit de fiecare moment petrecut acasa, ca trebuie sa ma reincarc cu energie pentru alte zile pline de praf pe strazile Bucurestiului. Si atunci o sa am sufletul impacat...





23:33
Ca acasa e si in Bucuresti...doar ca aici e mai mereu atmosfera de munca, de proiecte, de nebunie, de "trebuia sa plec la si jumate, e fara un sfert!". Constanta a devenit sinonima cu lenea de aproape un an si cred ca asa va ramane mai mereu de-acum incolo...
Ca acasa e si in Bucuresti...doar ca aici te alinti si te certi cu colegi, cu prieteni. Constanta inseamna mereu mama ( barfa lunga si shopping grav ) si tata ( " Dano, sa te uiti mereu in stanga si-n dreapta cand traversezi, sa fii atenta pe unde mergi ca strada e plina de nebuni!" - ironic ar fi sa ma trasneasca serios vreo masina, nu? ), plus mall-urile din oras, parcul, cafenelele mele preferate, locurile in care mergeam la poze, liceul si scoala generala. Ah, si marea :). Dar presimt ca mi se va face mai mult dor de ea cand in Bucuresti vor fi vreo 30 de grade...
Ca acasa e si in Bucuresti...doar ca aici mancarea nu se face singura, doar daca nu cumva gateste Habiba, sau cateodata sor-mea si prietenul meu. In Constanta, am restaurantul meu personal, care include un frigider de 2 ori mai mare decat cel din capitala si 3 camere prin care sa ma plimb cu ceva bun in mana...
Ca acasa e si in Bucuresti...doar ca sarbatorile de Craciun si de Paste nu se pupa cu zgomotul, cu facultatea sau cu evenimentele care se desfasoara 24 din 24. Constanta inseamna cateva zile de liniste, de care pana si eu am nevoie din cand in cand...
Ca acasa e si in Bucuresti...doar ca e mai frumos sa ai de unde sa te intorci. Cei care isi pierd timpul zbierand in gura mare ca Bucurestiul schimba oamenii in rau intotdeauna, mi se par cei mai tristi. Ei sunt orbii care nu vad ca cei care sunt plecati din orasul natal se vor intoarce mereu acolo cu un zambet de 10 ori mai larg decat al oricarui localnic plictisit.
10:54
Copyright © 2015 Dana Carastoian | Designed by VeeThemes.com