Se afișează postările cu eticheta liceu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta liceu. Afișați toate postările
Ca orice suflet, m-am dat de multe ori peste cap și am aterizat diferit în fața oamenilor din viața mea. Foștii colegi de școală generală își aduc aminte într-un mod vivid pasiunea mea pentru culoarea roz. Mai târziu, cei care m-au cunoscut în liceu au făcut-o fie la evenimentele pe care le organizam după anotimpurile gândurilor mele de adolescentă, fie în Cărturești, ascultând Alexandrina Hristov și vorbind despre Paris. Cei cărora m-am prezentat câțiva ani mai târziu mă tot întreabă ce mai face Tibi și dacă mi-am luat pisică. Pentru fiecare dintre ei am fost pe rând "Dana cu rochiță", "Dana romantică", "Dana îndrăgostită", după anii care au trecut peste fiecare vis de-al meu ascuns bine în cele două gropițe simetrice din obraji.
Însă, pentru toți cei care m-au cunoscut, dincolo de mine de-atunci, cea care a dat o singură mână prinsă în sute de feluri de atâția oameni, stau eu, "Dana care scrie frumos", așa cum m-a numit o fostă colegă, surprinsă că mă vede după prea mult timp.
Am fost un șantier. Timp de doi ani, am construit la viața mea cărămidă cu cărămidă și m-am simțit ca un zid care nu se mai termină. Uneori m-am dărâmat atât de mult sub furtuni grele, încât am crezut că îmi văd temelia. Din când în când am rămas fără materiale și m-am încropit cu ce am avut la îndemână. Au fost multe dăți în care nu am știut de unde să mă apuc, așa că m-am zidit acolo unde am simțit că pot să mă înalț. Îmi lipsesc în continuare câteva țigle de pe casă și mai am nevoie de mici finisaje interioare, dar am reușit să curăț tot molozul din pragul meu. Sunt gata să îmi așez covorașul de la intrare față și să deschid ușa. Trebuie doar să îmi aduc aminte cum se aude un ciocănit.


19:57
... absolventi de liceu din toata tara vin in Bucuresti pentru inscrierea la examenul de admitere in facultate. Vin coplesiti de emotii si total debusolati. Au bratele pline de tot felul de hartii pe care le tin strans pentru ca sunt "importante". Celor carora le lipseste vreuna alearga disperati pe stradutele ticsite de oamenii prea ocupati ca sa ii remarce. Metroul este un mare mister pentru ei; harta, directiile, peroanele sunt adevarate labirinturi chiar si pentru parintii care ii insotesc si care, cel mai probabil, isi compatimesc odraslele si le atentioneaza de zeci de ori cu "sa ai grija, mama, la metrou, sa nu te pierzi, Doamne fereste, cine stie pe unde". Intreaba in stanga si in dreapta cum se ajunge in cutare loc si chiar si atunci cand afla, se uita pierduti catre drumul pe care il au de parcurs, si o sa-l priveasca asa pentru inca vreo jumatate de an de-acum incolo, pana cand vor invata sa paseasca mai cu siguranta pe trotuarele capitalei.

Acum 3 ani pe vremea asta, am ocupat impreuna cu Habiba ultimele doua locuri in autocarul ce ducea catre Bucuresti. Aveam la noi minunatele dosare pregatite minutios, sticle de apa, banuti si o gramada de griji. Am decis sa plecam singure, fara parinti sau alte ajutoare, pentru ca asa aveam sa fim de-atunci incolo: doar noi doua. Inevitabil, ne pierdusem pentru cateva momente, ne oprisem in mijlocul strazii cu ditamai harta si cu soarele in cap - noi si turistii chinezi. Le-am facut pe toate intr-o zi si le-am facut bine. Decizia asta ne-a purtat noroc, de atunci ne tot dam peste cap de trei ori ca sa reusim ce ne-am propus sau ce trebuie musai realizat si n-am mai obosit, si nici nu ne-am lovit atat de tare incat sa nu ne mai ridicam.

In fiecare an vin mii de absolventi de liceu in Bucuresti cu asteptari, cu intrebari, cu vise, cu speranta de a se maturiza - in cluburi sau pe bancile facultatii. Cred ca ceea ce vreau sa spun este sa incercati sa nu faceti parte din multimea indecisilor hipnotizati de luminitele bucurestene. Veniti cu gandurile voastre si nu vi le pierdeti pe bulevardele mari care deja sunt cimitirele dorintelor multor tineri, tineti-le pentru voi - o sa intelegeti peste cativa ani de ce.

22:30
Am fugi mancand pamantul de fiecare data cand ne-am lovi de dureri, de neplaceri, de greutati. Direct in partea opusa, in celalalt colt al lumii, daca ar fi posibil. Pentru ca uneori cred ca nu exista oameni responsabili sau curajosi, ci doar oameni care nu au unde sa o rupa la fuga, sa se ascunda si sa isi linga ranile.

Merg acasa, in Constanta, maxim o data pe luna, din varii motive, de la jobul si facultatea care imi mananca mai tot timpul, pana la dragostea mea eterna pentru capitala imbacsita de zgomote si de prea mult din orice. In subconstientul meu, nu am plecat niciodata pentru facultate sau pentru o viata mai buna, ci pentru ca am vrut sa uit. Am fugit invartindu-ma de liceul pe holurile caruia am aflat ca mai degraba as fi luat 10 cu felicitari la psihologie sau literatura decat in materie de relatii. De restaurantul in care am jurat ca nu mai calc dupa unele dezamagiri care m-au taiat in carne vie, chiar daca la cativa ani dupa scoaterea copcilor acesta si-a schimbat numele. De parcul in care eu si Habiba incercam sa cream amintiri fotografice, sa oprim timpul intr-un loc, chiar daca acum acesta parca a crescut odata cu noi. De stradutele pe care mergeam cu teama pe intuneric, pentru ca rareori pasii mei au urmat altii puternici care sa-mi deschida calea si sa ma protejeze. De cafenelele ticsite de aceleasi povesti, privi, oftaturi si lacrimi inghitite. De drumuri batatorite de greturile sufletului si de tristeti de copila. Si mai ales de oameni, de acei oameni care mi-au pus zeci de piedici in timp de alergam cu entuziasm spre ei, astfel incat acum o iau la fuga in cealalta directie la simpla vedere a umbrei lor.

Am fost deseori intrebata daca dupa finalul facultatii o sa ma intorc acasa, in Constanta. Am spus de multe ori ca in Bucuresti am deja o viata, o cariera, un scop, un iubit, cele mai bune prietene. Am omis sa spun ca aici am si cea mai buna ascunzatoare in care nu ma poate gasi nimeni.

22:08
Mi se intampla o data la cativa ani si imi aduce aminte de cat de repede trece timpul.

O data la cativa ani are loc un bal. De incheiere. Al scolii generale, al liceului, al facultatii. Ma gandesc de fiecare data cu luni bune inainte la modelul rochiei, la pantofi cu toc inalt, dar comozi (ia-i de unde nu's), la ce sa fac cu parul meu rebel, la un machiaj potrivit.

In clasa a 8-a purtam o rochie roz cu alb, iar pe machiajul si buclele mele de copil statea scris "14 ani". Purtam cu stangacie o esarfa frumoasa, dar prea eleganta pentru privirea mea pierduta de pustoaica. Paseam grijulie si linistita pe tocuri, pentru ca deasupra lor nu apasau griji, emotii negative sau tristeti. Aveam timp sa imi privesc pasii, pentru ca viata parca nu trecea atat de repede pe langa mine. Imi tineam cu incredere poseta alba pentru ca pe atunci nu concepeam ca cineva putea sa imi fure ceva ce imi apartinea. O tineam in manuta mea prea firava pentru o manichiura french si prea mica pentru a fi tinuta de un baiat. Si totusi, in seara aia, am varsat primele mele lacrimi din motive care peste doar un an aveau sa mi se para puerile.

In clasa a 12-a am intrat in sala de banchet cu gandul ca avea si imi doream sa se termine totul mai repede. Aveam o rochie mov inchis, precum culoarea cearcanelor mele de la atata plans din cauza dramelor adolescentine produse de iubirile vremii. Era scurta, pentru ca imi placea sa atrag priviri, chiar daca nu o obtineam exact pe cea pe care mi-o doream. Purtam la gat un colier negru care provoca unora ganduri nu tocmai curate, dar cred ca l-am ales pentru a-mi opri in gat toate cuvintele. Si mergea de minune. Buclele perfecte de la 14 ani au devenit neglijente si intortocheate, la fel ca gandurile mele. Capatasem incredere in mersul pe tocuri, dar nu am raspuns chemarii pasilor de a ma duce catre acel el, pentru ca stiam ca aveam sa mi-i indrept ulterior catre baie pentru a-mi reface machiajul intins...

In anul III de facultate umblu cu blugi rupti si cu o esarfa colorata la gat prin magazinele ticsite de doamne si domnisoare in cautarea unei rochii. Stiu ca vreau sa fie la fel ca celelalte: fara bretele care sa nu ma retina in niciun fel din miscarile mele, pentru ca imi iubesc libertatea. O culoare mai deschisa: nu roz, pentru ca de la 14 ani pana la 21 e cale lunga, dar nici mov, pentru ca de 3 ani incoace am mai capatat culoare in obraji si in viata. Nu am nevoie sa fie foarte scurta, pentru ca acum am o privire care stiu ca este doar pentru mine. Imi doresc doar sa straluceasca intr-un fel sau altul, pentru ca am descoperit in mine sclipiri de care alta data nu eram constienta.

Mi se intampla o data la cativa ani si imi aduce aminte de cat de repede poate sa treaca timpul...si eu cu el la unison. N-am sa ma vait, pentru ca as pierde minute pretioase. Dupa balul acesta stiu ca nu va mai fi nici unul si ca toate rochiile mele vor atarna in dulap, precum fotografiile in album, odata cu povestile mele despre fiecare perioada incheiata. Asta pana la nunta...


22:29
Eu nu stiu ce am facut cu zilele mele de joi. Erau zilele mele preferate, le iubeam de mii de ori mai mult decat weekendul. Le adoram pentru versul "ne vedem joooi, ne veeedeeeem jooooi" pe care il miorlaiam inca de la inceputul saptamanii, pentru oamenii alaturi de care mi le petreceam, pentru momente pe care n-o sa le mai pot aduce niciodata inapoi, pentru cele mai frumoase povesti si amintiri depanate acum la o cafea amara, pentru discutiile de la sfarsitul caietului, pentru "se uita acum la tine!!!", pentru timpul liber, pentru noptile in care ma pierdeam printr-o carte ingalbenita de la biblioteca locala, pentru poeziile pe care le scriam la lacrimi si la suparare, pentru drama adolescentina, pentru...multi si multe.
Aproape un an de zile am topait intr-un picior de fericire ca aveam sa implinesc 18 ani intr-o zi de joi (fanii Vama Veche stiu despre ce vorbesc si sunt sigura ca ma invidiaza in secret). Apoi a trecut majoratul si au venit toate peste mine, fara sa am habar macar din ce directie, ca macar sa le pot impinge cu acelasi picior inapoi. Cu randul, s-a asternut praf, apoi o mana de pamant aruncata ca la mort, si, intr-un final, chiar noroi pe zilele mele de joi (nefericita si imputita rima involuntara). Le-am vazut obositoare, chinuitoare, ba chiar mizerabile uneori. Mi-au pus capac si m-au lasat lata de nenumarate ori in ultimii 3 ani. S-au umplut de ore in care munceam si invatam pana uitam de mine, de nervi si suparare cand ceva nu imi iesea bine, de suspine si de durere din cauza unor oameni care nici o zi de luni de ianuarie nu valoreaza, de emotii si de teama ca n-o sa mai prind urmatoarea vinere in viata sau cu zambetul pe buze.
Paradoxal, zilele mele iubite de joi s-au dus pe apa sambetei. Probabil ca erau pentru copii sau pentru adolescenti indragostiti si s-au sfarmat sub presiunea grijilor unui adult pe fata caruia o sa puteti in curand numara ridurile fiecarei saptamani nereusite. Poate ca nu au fost facute sa reziste unui program care include munca, facultate, biblioteca, proiecte si prea putin timp pentru vise si bucurii. Cred ca nu le-am alimentat frumusetea si au murit de foame. S-au stafidit exact in fata mea incetul cu incetul si eu am stat cu mainile in buzunare si cu nasul in treburile mele. As da multe pentru zilele mele fericite de joi, inclusiv o jumatate din mine, daca n-as sti ca as face-o in zadar, doar ca sa ma plesneasca peste ochi o zi de luni, sa ma scuipe in fata si sa-mi aduca aminte ca asa e viata: apreciezi ce ai de-abia atunci dupa ce ai pierdut. Au trecut ani, am fost un mare fraier...
Si stiti si voi mai bine ca mine ca doar mortii si timpul nu se mai intorc...si zilele mele de joi nici atat.

22:08
O data pe luna merg acasa. De obicei, stau doar un weekend, asa ca nu dureaza prea mult sa imi fac bagajul, arunc aproape din reflex in geanta tot ce imi trebuie. Cu toate astea, nu vreau sa omit nimic. De la haine pana la incaltaminte si lenjerie intima, am totul cu mine in Bucuresti si daca uit ceva…eh, daca uit ceva, e cam nasol.
Eu stiu ca in Constanta am lasat numai amintiri, eu stiu ca m-am lasat acolo pe mine cea din generala si din liceu. Camera mea nu reflecta chipul unei domnisoare de 20 de ani, ci mai degraba pe cel al unei pustoaice de 15. Lasand la o parte jucariile de plus de pe rafturi si ursul urias primit de majorat care troneaza in varful patului, mai cu seriozitate oftez cand deschid dulapul si ma loveste o crunta impresie ca este al altcuiva si nicidecum al meu. In principal, vad negru in fata ochilor. La propriu. Pentru ca in liceu aveam o pasiune pentru culoarea asta, fara sa fiu neaparat rockerita infocata. In facultate am scapat de mania asta, influenta colorata a Dennei asupra mea fiind clar vizibila. Au trecut cel putin 6 luni de cand nu mi-am mai cumparat vreo hainuta neagra (si o spun ca o dependenta care ia parte dintr-un cerc de reabilitare, pentru ca am fost “addicted to black” ). In plus, cred ca e mai mult de un an de cand nu am mai pus mana pe vreo haina sport Nu ar fi o problema, dulapul din Constanta e plin de trening-uri, de tricouri, de blugi comozi si de maieute. Acolo vor ramane, nici un obiect vestimentar din toate astea nu pot fi purtate la birou si nu m-as incumeta la ele nici pentru facultate.
De departe insa cea mai mare neintelegere pe care o am cu mine insumi sunt hainele elegante de club pe care le purtam in liceu. Le ridic una cate una din parti cu doua degete si le privesc cu o spranceana ridicata. Fuste incredibil de scurte, bluze mulate si cu decolteuri adanci, rochii de o palma si fara bretele. Si stau si ma intreb acum ce a fost in capul meu de atunci. Sunt atat de uimita de judecata mea de acum 5 ani, incat cu juma’ de gand incep sa dau dreptate celor care spun ca tinerii sunt mai prostanaci de felul lor. Banuiesc ca vroiam sa fiu sexy, sa atrag priviri chiar daca nu prea aveam cu ce; alt motiv nu gasesc. Pentru ca atunci nu stiam ce stiu acum, si anume ca pot sa arat bine si cu ceva mai decent. De luni de zile trec in viteza pe langa bluzele foarte transparente sau decoltate si la rochiile mai scurte de genunchi de-abia ma uit. Mai am o singura intrebare pentru mine si sper sa mi-o amintesc la timpul potrivit. Oare la 30 de ani imi vor privi hainele de la 20 tot cu o spranceana ridicata, incercand sa ma inteleg, dar fara nici cea mai mica intentie de a scapa de ele…?


13:19
Anul asta a fost singurul in care nu am mers la deschiderea scolii/liceului meu...Mie nu-mi place sa lipsesc de la evenimente de genul, chiar daca multi doresc sa-si prelungeasca vacanta cu inca o zi in plus. Imi place socul ala pe care il am mereu dupa 3 luni in care contactul cu majoritatea colegilor este scazut...sa vad schimbarile, sa vad cine s-a vopsit, cine a slabit sau s-a ingrasat, cine pare mai fericit sau mai depresiv etc. Mda, anul asta nu am putut sa imi revad profesorii si colegii mai mici, si nici sa iau pulsul atmosferei. Sper macar sa reusesc sa ajung la deschiderea anului universitar...
Cand ma duceam la munca azi, am dat deja peste pusti cu ghiozdane in spate si uniforme calcate la linie. Na, era doar prima zi. De saptamanile viitoare vor umbla cu camasile patate cu cerneala si cu caietele smotocite. Da, caietele alea pentru care s-au rugat atata de mame ca sa le obtina. Pentru ca nu cred ca exista copil care sa nu vrea "caiet cu coperta frumoasa", prin asta intelegandu-se roz cu Barbie pentru fetite, masinute si roboti pentru baieti. Si nu stiu copil care sa nu se imbufneze daca primea unul cu coperta simpla in locul celui dorit. Cam asa am descoperit paradoxul fiecarui inceput al unui an scolar: cand eram mica, nu aveam bani pentru toate caietele frumoase pe care le vroiam. Acum ca am, caietele frumoase nu-mi mai sunt de nici un folos. Cand eram mica, nu aveam bani pentru toate cartile pe care vroiam sa mi le iau din Diverta sau din Carturesti. Acum ca am, timpul imi lipseste cu desavarsire. Intrebare pentru scolari si liceeni: inca mai sunteti siguri ca vreti sa deveniti cat mai repede adulti?

21:19
A fost ieri. Si nu cred ca o voi uita prea curand, tocmai datorita simplitatii sale.
Nu mai vazusem un rasarit la mare de fix 3 ani, de cand eram o pustoaica de liceu, care terminase cu 10 pe linie si, pentru ca ramasese fara griji, s-a gandit sa isi ia un job pe litoral. Tocmai pentru ca avea doar 16 ani si era bleguta, a dat de ce era mai greu. De atunci, tot ce a insemnat munca a fost usor pentru ea. Asa ca rasaritul de atunci a picat ca o premiera relaxanta si ca o experienta de neuitat. Anul acesta a fost cel putin la fel. Cu toate ca eram obositi, mi-am trezit prietenul pe la 5 dimineata si l-am tarat pe malul marii, pe un sezlong. Rasaritul s-a lasat asteptat aproximativ o ora si a durat doar cateva minute. Dar a fost absolut spectaculos: mov, roz, portocaliu, somon, galben si ditamai bila de foc ce parea sa iasa din marea linistita. In atmosfera aia placuta si romantica, vad cum din dreapta mea apare un personaj cunoscut. Initial, nu stiam de unde sa-l iau, apoi mi-am amintit de o poza pe care Habiba i-o facuse acum 3 ani, absolut intamplator: un mosulica usor cocosat, imbracat simplu, cu o sapca pe cap si o traista pe umar. Mi-a tremurat usor buza inferioara si mi-au dat cateva lacrimi...era acelasi om de acum cativa ani, trecea prin aceeasi zona, in aproximativ aceeasi perioada, tot la rasarit. L-am privit intens pana cand nu l-am mai putut zari. La fel ca rasaritul, trecerea lui a durat cateva minute, dar mi-a ramas adanc tiparita in suflet si mai ales in minte, datorita zecilor de intrebari si comparatii la care ma tot gandeam.
Dupa-amiaza, dupa o ultima baie in mare, am plecat catre Bucuresti pe la ora 18:00. Drumul a fost infernal, in sensul ca la ora 20:00 si ceva de-abia intram pe autostrada. Am injurat atat de tare mersul bara la bara, incat m-am potolit de-abia cand am vazut acelasi soare portocaliu de dimineata stralucind exact langa podul vechi de la Cernavoda. M-am uitat cu ochii mari pana cand a disparut dupa copaci si am incercat sa imi aduc aminte cand am vazut ultima oara un apus atat de frumos...
Cu totii simtim cate un gol in suflet  atunci cand ne intoarcem din vacanta sau dintr-un loc drag noua. Eu nu cred ca l-am simtit vreodata mai intens ca acum...mai ales cand in noaptea respectiva, prietenul meu mi-a spus la telefon, odata cu clasicul "noapte buna!": "azi ai vazut si rasaritul, si apusul...".

23:22
De curand particip intr-un proiect creat de SNSPA, unic in Romania. Intelligent Communication este coordonat de cateva profesoare din cadrul facultatii si reprezinta o firma imaginara, dar cu 45 de angajati ( astia suntem noi, studentii ) si cu task-uri reale. Pe scurt, tot acest proiect isi propune sa simuleze timp de cateva luni intreaga structura si activitate a unei companii. Si e al naibii de interesant... e ca si cum ai avea un job, trebuie sa lucrezi in echipa ( cu departamentul tau ), ai un termen limita pentru a preda anumite sarcini etc. Pentru mine, este ca si cum as fi manager in cadrul departamentului de Strategii de Comunicare al unei organizatii cat se poate de reale.
Nu stiu cat de mult va intereseaza pe unii dintre voi proiectul in care eu m-am bagat cu atata entuziasm, dar promit ca imediat ajung la subiectul articolului, subiect despre care vroiam sa scriu de mult. Intrucat noi suntem 300 si ceva de studenti in an si locurile au fost limitate, a avut loc o selectie a candidatilor. A trebuit sa trimitem un CV insotit de o scrisoare de intentie si sa participam la un interviu scurt. Cum spuneam mai sus, profesorii chiar isi doresc sa ne arate cat mai mult din functionalitatea unei firme, asa ca ne-au selectat pentru job-uri pe baza EXPERIENTEI. Da, de aici porneste polemica ( pentru unii; pentru mine lucrurile sunt clare ). Cei care nu au fost angajati s-au suparat foarte tare si s-au intrebat de ce au fost alesi tot cei care aveau experienta si nu au fost alesi si cei care nu aveau; in fond, spun ei, cei care au experienta au facut deja practica si acum trebuie sa li se dea si altora oportunitatea de a depasi stadiul teoretic. Aici intervin eu cu lamuririle si voi fi cat se poate de concisa: pentru ca asa e si in viata reala!
Sa va spun cum vad eu treaba asta. Cat suntem in liceu, majoritatea dintre noi suntem pe alta lume: descoperim cluburile, problemele in dragoste, chiulul, fazele rebele etc. Bineinteles ca sunt foarte putini cei care stiu de pe la 15-16-17 ani ce vor sa faca mai departe si se gandesc sa ia atitudine pentru a-si asigura viitorul. Ca sa nu mai spun ca sunt putini cei care se implica in voluntariat sau care iau parte la activitati practice de orice tip si accepta s-o faca moca, doar pentru ca proiectele respective au legatura cu profesia pe care ei si-o doresc. Eu am inceput sa lucrez in ONG-uri de prin clasa a 9-a, cand m-am hotarat sa merg pe la cursurile Crucii Rosii, sa continui apoi cu Antidrog si Centras. Tin minte si acum ca multi dintre colegii sau amicii mei ma intrebau cu cat sunt platita. Nu am degete la maini ( si nici la picioare ) ca sa ii numar pe cei care ma luau de ultima fraiera pentru ca "imi pierdeam timpul" cu activitati de voluntariat. Am facut-o pentru propria mea satisfactie, pentru legaturile pe care mi le faceam cu diferite persoane, dar mai ales pentru ca stiam ca imi va prinde bine la CV. Acum va intreb: cati dintre liceeni se gandesc la aceste aspecte? Prea putini! In clasa a 12-a multi dintre ei se decid cu greu la ce facultate vor merge, sunt fericiti ca au luat bacul si daca au intrat si unde au vrut ei, apai viata e roz. Si cand se gandesc in primul an de facultate sa se angajeze in domeniul lor sau sa se implice in proiecte extrem de serioase, crudul adevar le crapa capul: n-au experienta - automat, nu au ce cauta. Cam asa e si in viata...Acest gen de elevi, studenti sunt cei care se asteapta sa termine facultatea si la 23 de ani sa fie angajati ca directori in companii de prestigiu, cu un salariu nesimtit: cei care au o diploma, dar nu au pus aproape niciodata in viata lor mana pe ceva practic. Chiar vorbeam acum ceva timp cu DianaEmma despre treaba asta... normal ca femeia de serviciu are un salariu bun, ea munceste, a muncit toata viata si n-a asteptat sa se iveasca vreun post de conducere pentru ea.
Nu am vrut sa jignesc pe nimeni prin articolul asta. Imi doresc doar sa fie citit de cat mai multi tineri, mai ales de liceeni care inca le pot face pe toate. Imi doresc sa deschida ochii si sa vada ca diploma de absolvire nu e de-ajuns. Nu zic sa va inscrieti neaparat in ONG-uri. Spun doar sa aveti initiativa, sa cautati cat mai din timp modalitati de a face lucruri practice, care sa va ajute pe viitor. Pentru ca va puteti trezi la 23 de ani ca vreti sa munciti la un nivel inalt, ca aveti cunostiinte chiar, dar nu va vrea nimeni, pentru ca nu aveti experienta. Am colegi de facultate care la 20 de ani au niste CV-uri impresionante ( si nu, n-au bagat de la ei ); oamenii astia au facut mai multe decat au facut altii de 40 de ani. Sfatul meu asta e: apucati-va din timp si faceti nesuferita aia de experienta care va este atat de des ceruta!
13:42
Cand profa de franceza ne-a intrebat acum o saptamana de ce ne place sa ne referim la noi ca la niste adolescenti, am ranjit la ea si i-am spus ca din obisnuita. Cand profu' de sociologie ne-a intrebat azi la seminar ce diferente simtim intre viata de licean de clasa a 12-a si viata de student, ne-a cam traznit.
Si m-am gandit tot drumul inapoi spre casa ( motiv pentru care am fost distrasa si m-au injurat cativa la metrou; no problem, si eu ii injur zilnic pe multi ). Cand imi amintesc ca anul trecut pe vremea asta eram disperata cu bacul si cu admiterea, si mai ales cu proba de competente digitale ( nu va lasati pacaliti de faptul ca am blog, tehnologia moderna ma termina - asta nu inseamna ca nu stiu cine mi-a spart parola de la blogul anterior ), nu imi vine sa cred. Am trecut deja prin ele, cu stresul de rigoare, dar acum mi se par nimicuri pe langa ce stiu ca ma asteapta in anii urmatori. Toata lumea imi spunea asta, de la DianaEmma pana la bloggeri sau cititori care intrau intamplator pe blogul meu...si n-am crezut...acum ii cred.
Diferentele intre activitatile mele de anul trecut si anul asta sunt cat se poate de evidente. Treburi cu care nici nu aveam tangenta in 2010 fac acum parte din rutina mea. Anul trecut tot ce faceam era curatentie in camera mea, spalatul vaselor mele, o cafea si ajutor prin casa doar daca mama mi-l cerea. Acum am zi stabilita de curatenie si am invatat inevitabil sa gatesc, in ciuda refuzului meu vehement de a trece la cratita.
Si tin minte ca si anul trecut imi toceam coatele cu cititul si invatatul, ca si anul asta. Doar ca acum, ca sa am o formulare mai smechera, totul se intampla la un alt nivel :). Ma da pe spate faptul ca fata de liceu, in facultate ni se cer  parerile nostre si ca nu urla nimeni ca debitezi prostii, atata timp cat le poti sustine argumentat. Imi plac la nebunie discutiile libere cu profii pe temele noastre ( le vad mai mult ca pe niste ore de barfe uneori ) si proiectele pe care trebuie sa le fac.
Nici nu mai stiu cum am ajuns aici...stiu doar ca am muncit al dracu' de mult ca sa muncesc acum si mai si. Si cu toate ca o aud periodic pe Habiba cum ofteaza "a trecut si toamna.."., "a trecut si 2010", "a venit si martie" etc, tot nu am realizat cum a trecut timpul si cum am ajuns de la adolescenta la o tanara studenta ( inca nu adulta, e mult spus ). M-a lovit brusc faptul ca am mai multe drepturi, dar si obligatii de nu-mi vad capul. Ma bucuram ca nu ma mai bate mama la cap sa vin la masa la ora la care vroia ea, dar ma bucur acum in zilele in care gateste Delia sau Habiba, pentru ca nu trebuie s-o fac eu :).
P.S: prefer sa nu vorbesc despre oamenii din viata mea de anul trecut, pentru ca am suferit multe dezamagiri pe toate planurile. Nu-mi neg trecutul, dar citeam mai de mult la Grapefruits ca indiferent ce ai fi facut, inca mai ai un viitor luminos. Am bagat la cap asta!
P.P.S: poza e un pic exagerata, de fapt, nu am dus-o si nu o duc deloc rau, plus ca mereu am stiut ce mi-am dorit :D trebuie sa recunoasteti ca mesajul ei este totusi interesant...
20:49
Copyright © 2015 Dana Carastoian | Designed by VeeThemes.com