Nu am dus niciodata dorul marii, pentru ca am fost la doi pasi de ea. Cand locuiam in Constanta, nu imi puneam problema de a-mi organiza dupa-amiezile sau zilele astfel incat sa ajung pe plaja, sa ma bronzez sau pur si simplu sa fac o banala plimbare pe faleza. A fost nevoie sa ma mut in Bucuresti si sa ajung doar doua saptamani pe vara in Constanta ca sa apreciez Marea Neagra la adevarata ei valoare. A trebuit sa caut disperata cu privirea marea de la etajul 6 al apartamentului din Militari si sa n-o gasesc si a trebuit sa am impresia de multe ori dimineata ca inspir aer sarat ca sa imi fie un dor nebunesc de casa si de plaja.
Nu mi-am apreciat niciodata parintii asa cum trebuie. Probabil ca nici un copil sau nici un adolescent n-o face pana la un punct, dat depinde pana unde. De-abia dupa ce m-am trezit la distanta de sute de kilometri de tata si mii de kilometri de mama mi-am dat seama ca nu am pretuit cei cativa zeci de centrimetri care ne desparteau in casa parinteasca. A fost nevoie sa ne auzim fie 10 minute seara la telefon, fie sa ne vedem o jumatate de ora pe saptamana pe internet, prin imagini distorsionate si sunet prost ca sa imi dau seama de ce pot inseamna ei pentru mine. Sau poate a fost varsta, si inseamna ca a fost nevoie sa cresc si sa privesc viata cu ochi ingrijorati de adult ca sa realizez rolul parintilor pe lumea asta.
Am crezut intotdeauna ca sunt mica si ca am timp. Facultate, absolvire, job, responsabilitati plicticoase, dar serioase, pareau toate atat de departe ca nici nu le puteam vedea, iar acum tot ce fac este doar sa intind putin mana in fata ca sa le ating. Nu cred ca imi pot aminti zilele in care singura mea grija era cu ce sa ma imbrac pentru a iesi la o plimbare sau pur si simplu la cumparaturi. Bineinteles, nu apreciam nici atunci cand gaseam hainele curate si calcate sau cand la o simpla deschidere a usii frigiderului gaseam orice imi doream.
E asa de nesuferita firea asta omeneasca de a avea intotdeauna nevoia (sau impresia de nevoie) de mai mult. Da, n-am fi ajuns nicaieri daca am fi crezut ca limita este cerul, dar nu ne-am gandit niciodata ca atunci cand vom ajunge in spatiu ne va lipsi pamantul de sub picioare...
Nu mi-am apreciat niciodata parintii asa cum trebuie. Probabil ca nici un copil sau nici un adolescent n-o face pana la un punct, dat depinde pana unde. De-abia dupa ce m-am trezit la distanta de sute de kilometri de tata si mii de kilometri de mama mi-am dat seama ca nu am pretuit cei cativa zeci de centrimetri care ne desparteau in casa parinteasca. A fost nevoie sa ne auzim fie 10 minute seara la telefon, fie sa ne vedem o jumatate de ora pe saptamana pe internet, prin imagini distorsionate si sunet prost ca sa imi dau seama de ce pot inseamna ei pentru mine. Sau poate a fost varsta, si inseamna ca a fost nevoie sa cresc si sa privesc viata cu ochi ingrijorati de adult ca sa realizez rolul parintilor pe lumea asta.
Am crezut intotdeauna ca sunt mica si ca am timp. Facultate, absolvire, job, responsabilitati plicticoase, dar serioase, pareau toate atat de departe ca nici nu le puteam vedea, iar acum tot ce fac este doar sa intind putin mana in fata ca sa le ating. Nu cred ca imi pot aminti zilele in care singura mea grija era cu ce sa ma imbrac pentru a iesi la o plimbare sau pur si simplu la cumparaturi. Bineinteles, nu apreciam nici atunci cand gaseam hainele curate si calcate sau cand la o simpla deschidere a usii frigiderului gaseam orice imi doream.
E asa de nesuferita firea asta omeneasca de a avea intotdeauna nevoia (sau impresia de nevoie) de mai mult. Da, n-am fi ajuns nicaieri daca am fi crezut ca limita este cerul, dar nu ne-am gandit niciodata ca atunci cand vom ajunge in spatiu ne va lipsi pamantul de sub picioare...
