La finalul fiecărui an se întâmplă la fel: ne împiedicăm de pragul ultimelor zile şi ne prăvălim pe spate către cele care au trecut. Ridicăm pe rând câte un cot, îl întoarcem pe toate părţile. Admirăm orice mică vânătaie, pentru că în acel punct stă întotdeauna fie puterea de a ne ridica după o căzătură zdravănă, fie curajul de care am avut mereu nevoie pentru a sări de mult mai sus decât am sperat.

 Am urcat cu glezne moi în vârful Turnului Eiffel şi am băut şampanie alături de iubitul meu. Am păstrat cupele de plastic ieftin într-o cutie din sufrageria care din "a mea" a devenit "a noastră". Am colindat străzile Parisului până ni s-au umflat picioarele de oboseală şi, acum, ochii de plâns de fiecare dată când văd câte o poză cu oraşul, pentru că ştiu că acolo ne-am sărutat sau ne-am certat pe un suvenir.

Am trecut odată cu timpul şi m-am oprit la 24, cu un tort mare în braţe şi zâmbete cerc împrejur. I-am plimbat pe ai mei pe bulevardele mele şi cu fiecare frunză dată la o parte se mai ducea un minut în care eu deveneam ba mai tata, ba mai mama. 

Mi-am dat lampa mov din biroul agenţiei pe corporaţia ai cărei pereţi se zguduie de râsetele colegilor mei, şi prânzul servit în faţa tastaturii pe linguriţele de îngheţată pe care le poştim frăţeşte de câte ori prindem ocazia. Am lăsat în urmă ghioceilor simpla dorinţa de a scrie şi le-am dat bujorilor primele textele încropite stângaci, dar îndreptate lună de lună, până în vârful crenguţelor de brad de-acum. 

Am mers până la capătul oraşului şi ceva mai departe pentru pisoiul viselor copilăriei mele şi m-am întors cu braţele pline de un ghem alb, care în doar o zi mi-a ridicat întrebări şi mi-a dat cele mai bune răspunsuri. 

Am petrecut ultima noapte albă dintre un examen şi job, şi am sărbătorit-o cu cireşe şi energizante până în prima zi de vară. Am aruncat toate cursurile şi proiectele într-o cutie pe care s-a pus nisipul cald de acasă şi sarea mării. 

La finalul fiecărui an se întâmplă la fel: răsuflăm uşuraţi că s-a terminat şi ne întrebăm de ce perioadele grele sunt cele mai frumoase. Ne adunăm încet, încet de pe drumurile bătătorite şi ne târâm pe coatele încă râşcâite spre aleile din faţa noastră, pentru că ştim că cele mai mari vânătăi prind în timp culoarea celor mai frumoase poveşti. 



Aveam vreo şase ani când am învăţat să mâzgălesc primele litere, şi mai puţin de 14 când am pus pentru prima dată mâna pe un clipboard, pe care atunci îl numeam simplu, mapă. Mi-am prins în el o foaie pe care notasem câteva nume şi un discurs de "Bun venit!" adresat colegilor mei...de clasa a şaptea. Lansam primul număr al revistei Miss Perfect, acel viitor "bestseller" al Şcolii Nr. 23 din Constanţa, la care lucrasem săptămâni la rând alături de cele mai bune prietene ale mele. Pusesem la punct împreună un întreg eveniment dedicat în sala de sport. Îmi aduc aminte doar cât de mult m-am chinuit să merg pe tocuri din clasă până în mondena locaţie şi cât de puternic aplaudau colegii momentele ce se întâmplau pe scena delimitată de catedră şi primul şir de băncuţe.

Luna asta se împlinesc 10 ani de când am ştiut ce vreau să fac atunci când aveam să fiu mare. De când am înţeles că pentru mine cel mai frumos cuplu este scrisul şi evenimentul. De când am realizat că Ying şi Yang sunt nimic pe lângă liniştea şi furtuna pe care le simt în faţa foii de hârtie, şi că orele pline de crize de dinaintea unui show merită toate bătăile de inimă simţite în gât. Cumva, toate păpuşile de-acum un deceniu au prins viaţă pentru mine, şi toată joaca de la 14 ani mi-a devenit meseria de acum. Nu mai ştiu cât de tare am strâns din ochii în timpul ăsta, dar ştiu sigur că nu am visat nimic altceva. 

Partea cea mai bună? Întotdeauna oamenii. Bonusul meu? Nu trebuie să port tocuri. Deci? Sunt cel mai norocos om din lume. 




Când cea mai bună prietenă a mea ieșise pe ușă cu ultimele bagaje, mă podidise plânsul și mai tare pentru că începusem să realizez ce avea să se întâmple. Mă plimbam prin casa pe jumătate goală doar cu întrebările mele răsunând între pereții săi și știm cu toții că ecoul nu dă cele mai bune sfaturi...

I-am văzut lucrurile lui buluc în casă într-o zi de duminică. Am încercat să îi fac loc în dulapuri, dar nu știam cum să reamenajez camera Corinei. Apoi am înțeles și de ce: nu mai avusesem niciodată o sufragerie a mea de decorat. După ce am reușit să mut câteva cutii, ne-am tot urmat unul pe altul cu grijă, cu o anumită teamă parcă de a nu ne sparge la o privire sau o ciocnire în bucătăria minusculă. Am priceput din nou de ce: nu mai stătusem niciodată doar noi doi în toată casă și nu știam în ce încăpere ar trebui să ne petrecem mai mult timp.

Către primele nostre nopți reușesc acum să privesc ușurată, deși cuvintele ne ieșeau pe gură cu greutăți de zece kilograme în jurul lor. Ne cuibăream în plapumă și, acolo, în acele momente de semi liniște, avea el curaj să spună ceva ce ne frământa pe amândoi: 3 zile de când stăm împreună și încă te iubesc. Apoi ne umfla râsul pe amândoi, din nou însă, cu o măsură înjumătățită.

Au trecut cinci ani de când ne iubim, dar două săptămâni de când locuim împreună și trăim un nou început. I-am dat cu teamă cheile de la casă, fără să realizez că pe cele de la inima mea le avea de mult, și că dacă nu a stricat nimic acolo, niște farfurii sparte în bucătărie ar fi fost o prostie. Ne-am pus amândoi atâtea întrebări, fără să știm că ne-am răspuns constant la ele, în fiecare zi, de acum cinci toamne încoace. Ne-am gândit atât de mult la locul din casă în care ar trebui să stăm, când el a fost mereu fix între noi, unul în brațele celuilalt. Dar am înțeles amândoi cât de fericiți eram de fapt, într-una din serile trecute când priveam către lună printre gene și am știut că nu avea niciun rost să ne întrebăm dacă aveam să dormim bine împreună, pentru că cele mai frumoase vise le trăiam deja.

Au trecut 1825 de zile și încă te iubesc, și o să continui să o fac mult după ce o să pierdem numărătoarea.



Ca orice suflet, m-am dat de multe ori peste cap și am aterizat diferit în fața oamenilor din viața mea. Foștii colegi de școală generală își aduc aminte într-un mod vivid pasiunea mea pentru culoarea roz. Mai târziu, cei care m-au cunoscut în liceu au făcut-o fie la evenimentele pe care le organizam după anotimpurile gândurilor mele de adolescentă, fie în Cărturești, ascultând Alexandrina Hristov și vorbind despre Paris. Cei cărora m-am prezentat câțiva ani mai târziu mă tot întreabă ce mai face Tibi și dacă mi-am luat pisică. Pentru fiecare dintre ei am fost pe rând "Dana cu rochiță", "Dana romantică", "Dana îndrăgostită", după anii care au trecut peste fiecare vis de-al meu ascuns bine în cele două gropițe simetrice din obraji.
Însă, pentru toți cei care m-au cunoscut, dincolo de mine de-atunci, cea care a dat o singură mână prinsă în sute de feluri de atâția oameni, stau eu, "Dana care scrie frumos", așa cum m-a numit o fostă colegă, surprinsă că mă vede după prea mult timp.
Am fost un șantier. Timp de doi ani, am construit la viața mea cărămidă cu cărămidă și m-am simțit ca un zid care nu se mai termină. Uneori m-am dărâmat atât de mult sub furtuni grele, încât am crezut că îmi văd temelia. Din când în când am rămas fără materiale și m-am încropit cu ce am avut la îndemână. Au fost multe dăți în care nu am știut de unde să mă apuc, așa că m-am zidit acolo unde am simțit că pot să mă înalț. Îmi lipsesc în continuare câteva țigle de pe casă și mai am nevoie de mici finisaje interioare, dar am reușit să curăț tot molozul din pragul meu. Sunt gata să îmi așez covorașul de la intrare față și să deschid ușa. Trebuie doar să îmi aduc aminte cum se aude un ciocănit.