Alaturi de ciocolata, Mc, Cola, shopping si alte bunatati, consider ca pisicile sunt cea de-a 10-a minune a lumii. Da, trecem peste faptul ca sunt niste scorpii afurisite care se dau pe langa noi doar pentru ca le hranim, le purtam de grija si le mangaiem. Trebuie sa recunoastem totusi ca sunt foarte gratioase, orgolioase si superbe.
Nu spun ca nu imi plac si cateii. Doar ca...i'm a cat person, cum ar spune americanul. Cand eram mica, fugaream un martan mare si gras prin curte si cand il prindeam, pana sa urle mama la mine "Dano, nu!", eu il si luam de urechi si il pupam drept in bot. Si recunosc, as mai face asta si acum pentru ca ma topesc dupa matze. Frate, nu stiu ce au, dar un singur lucru e cert: Dumnezeu sa binecuvantezele pisicile si sa le dea cat mai multa pufosenie ca sa aline fetele suparate, plictisite sau nervoase in momentul in care isi strang felinele in brate!
Nu sunt pretentioasa la pisici. Pe alea fara blana nu le inghit, dar in rest le iubesc pe toate :D. Soacra cumnatei mele are o pisica extraordinara, care aduce enorm cu cea din "Cats and dogs" ( filmul mai vechi, nu cel nou ). Are fata turtita si o privire care te-ar transforma in hrana pentru pisici instant daca i-ai sta in cale. E totusi un domn! Si am facut marea greseala ( dar nu regret! ) sa o smotocesc acum o jumatate de an. Nesuferitul de motan m-a tinut minte si de fiecare data cand ma apropii de el pentru inca o partida de jumulit, se incrunta la mine si incearca sa ma zgaraie. Fraierul nu stie ca n-are gheare >:). Dar nici eu nu pot ramane cu blana lui in mana, ca doar nu vreau sa-i stric Bijou-ul (numele motanului) proprietarei.
Si de fiecare data cand vad cate o pisica pufoasa si grasa simt ca Dumnezeu e femeie si ca ma iubeste in momentele alea! Mi-am adus aminte de amicele noastre blanoase pentru ca tocmai azi prietenul meu mi-a trimis o poza cu Bijou, "distrugatorul lumii fara de gheare" (cel din poza de mai jos). El nu stie ca il iubesc si asa...Lasati deci pisicile sa vina la mine! :D

21:33
Ieri cand am ajuns in gara din Constanta si m-am indreptat catre un taxi, am fost surprinsa sa aud ca pretul unei curse pana la mine este de 15-20 de lei. Am zambit taximetristilor care ma credeau turista doar pentru ca eram nebronzata si le-am spus ca sunt nascuta la mare si ca stiu exact cat face o cursa pana unde vreau eu. Si asta m-a facut sa ma simt bine. Asa ma simt si cand ajung in Bucuresti si stiu ca pana in Militari trebuie sa platesc 12-13 lei, nu 30.
De fiecare data cand ajungeam in cartierul din Constanta dadeam nas in nas cu o gasca mare ( formata in mare parte din baieti si doar cateva fete ) care inevitabil facea zgomot cand ma vedea. De data asta, una din fete are un copil si cred ca e iar insarcinata si baietii discutau intre ei, coplesiti de griji. M-am oprit chiar pentru cateva secunde sa ii observ, dar nici nu cred ca m-au vazut. Si in Militari e un grup asemanator, doar ca baietii sunt mai mari si mai cu bun simt. Probabil de-asta ii vad mereu linistiti, band o bere seara, discutand si stand in bancile lor.
In Constanta m-a asteptat uneori tata, alteori am venit singura pana acasa. Nu am bagaje mari cand vin, dar cand ma intorc, mereu trag de genti intr-un hal fara de hal. In capitala ma asteapta ori prietenul meu, ori un taxi care sa ma duca in Militari. 
In Bucuresti ieseam des pe Lipscani, in Unirii, in Cismigiu...Si mai ales acum, in ultimele saptamani, plimbarile de seara imi faceau foarte bine. Aveau rolul de a ma face sa imi golesc mintea si sufletul de grijile sesiunii. In Constanta e marea mea si e Mamaia, care chiar daca e cam pustie si nu arata grozav, e locul in care merg de cand sunt mica.
E bine sa ai doua locuri "la care sa tragi", asa cum spunea o vorba din popor. Depinde de anotimp, de starea pe care o ai, de oamenii pe care vrei sa-i vezi. Peste o saptamana o sa ma intorc in Bucuresti, la o caldura imensa, la griji si la cafenele. Pana atunci, Constanta e cel mai bun remediu pentru un om stresat si obosit ca mine. Cu toate ca ambele orase sunt ticsite de aglomeratie, nu las pe nimeni sa critice cele doua "acase" ale mele, pentru ca nicaieri nu e mai bine ca acolo si aici! 

09:56
Asa cum o vad eu, la cei 19 ani si jumatate ai mei. Atentie, grad ridicat de subiectivitate.
Am fost acuzata acum cateva zile ca as fi superficiala pentru am considerat ca un piton dintr-o gradina din Militari merita ucis, intrucat de afla intr-un loc public si a pus in pericol destui oameni. Mi-au sarit cateva persoane in cap cu vesnica replica "tu daca erai in locul lui, ti-ar fi placut sa fii ucisa?", cu protectia animalelor, cu natura, cu "pitonul oricum nu e veninos si nu face nici un rau" etc etc. Bun. Azi a mai fost gasit un sarpe, verde si veninos de data asta, care se putea confunda usor cu iarba si care putea rani fara nici o problema persoanele din apropierea lui. Mai ales ca acestea nici nu l-ar fi vazut. Sa trecem peste parerea mea referitoare la soarta sarpelui si sa ne axam un pic pe soarta nesimtitilor de proprietari care se dovedesc a fi inapti in a avea grija de animalele lor de casa.
Spuneam ca as trosni sarpele cu un pietroi, dar ca as pastra o caramida si pentru cel care ii era stapan. De ce? Pentru ca pana la urma nu e vina unei amarate de reptile ca un om dobitoc nu poate avea grija de ea asa cum trebuie. Si pentru ca handicapatul de biped nu poate constientiza faptul ca nu abandoneaza/pierde un catel, o pisica sau un perus pe geam, ci un SARPE, vietuitoare de care majoritatea oamenilor pe care ii cunosc eu se tem sau se scarbesc. In cazul asta, de ce nu poti avea grija de propria ta optiune?
In fine, sa depasim un pic situatia cu animalele de casa, pentru ca, in fond, cu totii ne plangem parintilor la o anumita varsta ca vrem un sufletel langa noi si cu totii il lasam mai devreme sau mai tarziu in grija mamei ( cu toate ca eu nu am cerut niciodata un sarpe! ). Sa luam alt exemplu: adolescentele care isi incep viata sexuala prea devreme, raman gravide si li se prabuseste cerul in cap. Stiti cum gandesc eu? Daca esti destul de matura si de RESPONSABILA incat sa faci sex, atunci trebuie sa fii la fel de matura si de RESPONSABILA  incat sa iti asumi si repercursiunile posibile: boli cu transmitere sexuala, sarcina sau mai stiu eu ce. Exemplul doi: te duci la un interviu, vrei un job, semnezi un contract prin care ti se prevad drepturi si obligatii. Ai in salariu bun, masina noua, laptop si telefon. Te bucuri de viata si, dintr-o data, te trezesti pe cap cu o gramada de proiecte de facut, cu contabilitati pe care trebuie sa le faci, cu conferinte la care trebuie sa participi. Si atunci iti vine sa te arunci. Cum spuneam mai sus...daca te consideri suficient de responsabil incat sa ai un job si sa ai multi bani, nu e normal sa fii la fel de responsabil si in ceea ce privestea activitatea de la munca? Ba eu cred ca da!
Cam asta e parerea mea ( in mare ) despre cazurile de mai sus: nu cea mai buna ( asta ca sa nu folosesc alti termeni ). Mi se pare penibil, mai ales, sa ajungi la o anumita varsta si sa nu fii constient de unele lucruri. Mi se pare stupid ca toata lumea din jurul tau sa te sfatuiasca, sa te invete ca sa previi anumite neplaceri, si tu, pentru ca ai avut urechile astupate si ai fost cu capul in nori, sa faci de capul tau si sa calci stramb. Cam asa se ajunge de avorturi din partea pustoaicelor de 14-15 ani, la directori incapabili si la serpi care ies la plimbare prin cartierele din Bucuresti.

10:38
Nu ca Lady Gaga nu ar fi avut deja o cariera exceptionala, dar bag de seama ca in ultimele luni a rabufnit si mai tare. "Born this way", "Judas", si, mai nou, "The edge of glory". Si da, toate suna bine! Mie imi place femeia asta. Nu e superba si nici nu are o voce ravisanta. S-a facut cunoscuta mai mult prin intermediul excentricitatii si nebuniei ei. Dar chiar daca unii o admira si altii o detesta, trebuie sa recunoastem cu totii ca Lady Gaga e unica. Cati dintre noi ar fi in stare sa faca ce face ea? Cate retineri am avea oare? Da, e extravaganta, dar am observat ca multe cantarete au inceput sa imprumute anumite elemente de la ea ( mai ales in cadrul videoclipurilor si a vestimentantiei ): de la Beyonce pana la romancutele noastre. Se poarta deci.
Mie mi-au placut si clipurile ei ( mai degraba filmulete de scurt metraj :)) ). Tot ce poarta semnatura Lady Gaga iese bine, sau cel putin interesant si intrigant. Am urmarit "Alejandro" de 1000 de ori anul trecut, mai ales partea de inceput. M-a innebunit melodia si o ascult chiar si acum cand am pofta de ea. "Born this way" nu m-a impresionat atat de tare, dar "Judas" cuprinde scene care provoaca anumite conflicte. Probabil din cauza asta "The edge of glory" este ceva mai cuminte. Sau poate m-am obisnuit eu deja cu stilul ei vestimentar si miscarile de dans. All in all, Lady Gaga e un adevarat fenomen ( chiar daca ne place sau nu ) si ultima ei melodie suna foarte bine!

11:21
Ba, ce dracu'?! De cand umbla pitonii la plimbari fara nici un stres prin gradinile de pe langa blocurile din Militari?! De ce in cartierul meu si nu din altul? Si de ce exact azi, cand eu chiar m-am plimbat printr-o parte buna din sectorul 6?!
Calm, calm, ca sa pot sa scriu. Ma uitam eu in seara asta la stiri pe Pro Tv cu bolul cu cereale si lapte in fata. Si cum bagam in mine vad stirea bomba: piton de cativa metri intr-o gradina din Militari! Locatarii au sunat la politie, la pompieri. Astia pauza. Au venit vreo 2 reprezentanti cu doua bete si un sac amarat de rafie ca sa prinda serpalaul. Si da-i si incearca sa bagi dihania in sac fara s-o ranesti! Frate, si nu intelegeam de ce nu a luat nimeni un pietroi ca sa-i rupa capul si sa termine povestea. M-am prins intr-un final: sare cu gura protectia animalelor, inconstienta de faptul ca pitonul ar fi putut sa raneasca vecinii, copii care se jucau in zona. Protectia oamenilor de ce nu a  facut scandal  in cazul asta?
Da, eu inca sunt socata. Tocmai pentru ca va spuneam acum un an ca intru cu greu in apa Marii Negre din cauza fricii de a nu intalni serpi mici pe acolo. Din exact acelasi motiv nici natura nu ma incanta prea tare. Dar sa aflu ca sunt invadata in propriul meu mediu de asemenea animale scarboase, nu pot crede. Si da, as fi luat un bolovan si i-as fi spart capul sarpelui in zeci de bucati. Dar as mai fi luat o caramida si pentru dobitocul de proprietar al dihaniei care nu a avut grija de ce si-a luat in casa, asa ca s-a gandit ( prost! ) sa ii dea drumul afara!
21:22
Pe Grapefruits am cunoscut-o virtual acum doi ani, intr-o calduroasa noapte de vara. Dadusem peste blogul ei intamplator si primul articol pe care il citisem se numea "Am un bebe de relatie". Apoi a urmat o poezioara ale caror versuri imi mai trec si acum prin minte:

Imi pui piedica si cad:
Nu ma doare.
Intinzi mana si m-alinti,
Ceri iertare...

Am putere sa te iert,
Sa ma ridic...
Nu pot insa sa te cert,
Poate-un pic.

Imi pui piedica din nou,
Nu ma doare!
Am deja o rana,
Am si sare!"
Am notat-o intr-un carnetel si nu stiu daca versurile sunt exact asa cum le scrisese ea, dar mi-au intrat imediat la inimioara si se potriveau cu starea mea de atunci. Si am inceput sa tot citesc ce scria Grapefruits. In octombrie 2009 mi-am deschis blog si am prins curaj sa ii trimit comentarii. M-a incurajat raspunzandu-mi. De la ea am invatat sa scriu. Trageam cu ochiul la felul ei de a formula idei, de a aranja paragrafe, de a pune poze sau videoclipuri. Ii spuneam "Mama Grapefruits". Nu degeaba.
Exact acum un an, intr-o criza de panica provocata de situatia mea sentimentala de atunci, de bac, de admitere si de viitoarea venire la Bucuresti, i-am trimis un email cu id-ul meu si am rugat-o sa imi dea add. Au urmat cateva seri de barfe si de sfaturi, de confesiuni si de "spune ce ai pe suflet". Si de atunci de fiecare data cand am mai avut cate o intrebare, nu am ezitat sa i-o pun.
Zilele trecute a sosit in tara dupa luni bune in care a fost plecata in afara. Imi aduc si acum aminte ca imi spusese ca pleaca in Anglia la master cu mult timp inainte sa posteze pe blog, astepta sa i se clarifice situatia. Fusese un soc pentru mine: exact in perioada in care eu veneam in Bucuresti, ea se pregatea de plecare. Dar m-am descurcat. Si da...Ne zambeam complice una alteia ieri la Mc si ne bucuram una pentru fericirea alteia: ca ne-am adaptat fiecare la mediul ei, ca am invatat lucruri noi, ca suntem unde suntem, ca lucruri s-au aranjat. Am barfit un pic si cu Veve ( chiar daca se vrea a fi Giulia, tot Veve ramane! Ma chinui de mult sa ma vad si cu ea. Sa ne fie rusine ca am fost amandoua in Bucuresti si nu ne-am intalnit pana acum.) si Vlad si a fost placut. Pentru ca am fost doar noi 4. Poate a fost mai bine asa.
Imi doream de mult sa o cunosc personal. Grapefruits e o persoana care are mult de spus, asa, cu accentul ei usor moldovenesc si cu gropitele ei din obraji. As tara-o de mana la masa cea mai izolata dintr-o cafenea si as astepta multe raspunsuri din partea ei, fara sa-i pun intrebari. Ma bucur ca am vazut-o si sper sa mai am ocazia. Astept sa aud mai multe de la ea si sa-mi mai puna sare pe rana, asa cum a mai facut-o si anul trecut...

21:39
Cu toate ca azi a cam fost furtuna in Bucuresti si in toata tara, am un dor nebun de mare. De marea mea. Chiar daca nu stiu sa inot si mi-e frica sa incerc. Vreau marea mea, sa o vad acolo, sa o stiu acolo, sa fiu la orice etaj si sa o vad intr-un colt al orasului. Sa intru cu varfurile degetelor in ea, sa ma tavalesc prin nisipul umed, sa imi fie frica de pestisori si alge, sa respir aerul sarat, sa ma umplu de ulei si sa ma arda soarele, sa am parte de dusul de dupa...plaja :D.
Din intamplare am dat astazi peste cateva melodii pe care le ascultam anii trecuti, mai ales pe timpul verii. Cate amintiri legate de ele, numai sufletelul meu stie... Spre uimirea mea, cand am reascultat versurile si ritmurile m-au cuprins aceleasi stari ca in trecut. Aceleasi sentimente, aceleasi tresariri, zambete sau lacrimi in colturile ochilor. Imi amintesc perfect de toate experientele traite pe parcursul verilor din adolescenta mea: munca, despartiri, relatii, zambete, plaja, poze, rasarit, prieteni, oameni, Vama, plimbari, vise, invatat, emotii, fericire, tristete, neliniste, mare, soare, nisip, asteptari mari. Mi-e dor de fiecare in parte si stiu ca o sa le am pe toate in fata ochilor derulandu-se ca un film exact in momentul in care voi ajunge la malul marii. Voi sti atunci si mai mult decat acum ca nu trebuie sa regret nimic, ca trebuie sa profit de fiecare moment petrecut acasa, ca trebuie sa ma reincarc cu energie pentru alte zile pline de praf pe strazile Bucurestiului. Si atunci o sa am sufletul impacat...





23:33
Oficial, am inceput sesiunea. Studentii de la Comunicare si PR debuteaza maine cu cel mai nasol examen posibil ( cel putin in acceptiunea mea ): la imagologie. Bine, teoretic, noi suntem in examene si in proiecte inca de la jumatatea lunii mai, dar tortura mai mare de-abia acum a venit. Si nu suntem singurii...
Din cate am inteles, de ieri au inceput sa se desfasoare probele de bacalaureat. De data asta vad ca le-au ingramadit pe toate in luna iunie: si probe orale, si probe scrise. Pe vremea meaaaa ( adica anul trecut ) am sustinut probele orale in timpul anului si parca da, a fost ceva mai usor si mai relaxant in iunie. Dar de, promotia din 2010 a fost doar un cobai. Sunt sigura ca si pe cei din vara asta se testeaza cate ceva ( cred ca proba de geografie pentru cei de la uman in locul istoriei ), nu scapa ei asa usor! Dar pentru a-i incuraja pe cei care trec prin stresul maxim al bacului si al admiterii, am doar cateva cuvinte: nu va faceti probleme aiurea! Mi s-a tot spus si mie anul trecut dar tot am continuat sa-mi rod unghiile pana in momentul in care am fost admisa la SNSPA si mi-am depus dosarul. Evident, voi, cei de clasa a 12-a, nu mai puteti de sfaturile si de parerile mele. Dar va spun: nu va stresati prea mult cu bacul, pentru ca, citand din Diana Emma, e doar o formalitate! Invatati cat puteti, cat credeti de cuviinta, pentru ca sunt informatii care va vor prinde bine pe viitor ( mie mi-au prins ). Dar nu va pierdeti noptiile de cauza acestui examen. Dupa ce veti termina cu el, veti vedea la ce ma refer :). In schimb, va sfatuiesc sa puneti burta pe carte in ceea ce priveste admiterea. In ciuda a tot ce se vehiculeaza, cum ca facultatea scoate someri pe banda & stuff, eu zic sa nu va prostiti si sa va ganditi ca e in joc viitorul vostru. Nu am nimic cu cei care au inceput 3 facultati si s-au razgandit pentru ca nu au fost ceea ce au vrut. Spun doar ca e bine sa va decideti si sa munciti ca sa ajungeti acolo unde vreti. Pentru ca se poate.
Nu ii uit nici pe cei mai mici, care au sustinut primul examen mai serios din viata lor. Nu stiu daca ii mai spune capacitate, pentru ca s-au tot schimbat denumirile si au intervenit teze nationale ( Malli ne poate spune mai multe, daca doreste). Dar eu asa consider ca asa se intituleaza. Ii sfatuiesc si pe ei sa nu se streseze, desi le e mai greu. Sper doar sa le prieasca vacanta de dupa.
Cat despre noi, studentii, ce sa mai spun...? Spor la invatat si rugati-va sa fie vreme urata afara ca sa nu schelalaim prin casa ca pierdem zilele insorite citind. Si inca ceva: ca sa intre mai bine informatia, nu luati pastile. Beti un ceai de rozmarin! La mine si la Habiba functioneaza de minune! Va face sa fiti mai atenti si va tine cu ochii deschisi. Bineinteles, la sfarsitul sesiunii, il vom inlocui cu un suc natural rece sau un frappe delicios servit la o terasa pe malul marii, la apus :X.


Sursa poza: demotivare.com
23:11
Le avem cu totii: prietene, rude, surori, colege care nu se simt bine daca nu sunt imbracate frumos chiar si atunci cand stau in casa. Eu sunt una dintre ele.
Ma imbracasem impecabil cu o rochita alba al carui mesaj "Please wake me, i'm too late!" nu mi-e specific, dar era scris cu roz, asa ca nu am putut rezista. Asortati, mi-am achizionat de curand o pereche de papuci cu fundite. Adorabili! Sublimi! Pufosi! Nebunie totala! La prima vedere arat ca o papusa Barbie de casa cu papucii astia, ca un personaj feminin fitos din filme care se fataie de colo-colo prin casa cu o gramada de cursuri de imagologie in brate, care se uita la "Desperate Housewives" si tine cura de slabire. Dar papucii mei roz sunt cu mult deasupra acestei imagini!
Asa se face ca citeam eu acum ceva articolul lui Carbonaru' despre tantari si ma intrebam cand vor incepe sa apara acesti mici nesimtiti. Avand in vedere ca in resedinta mea din Militari e mai umbra si e mai racoare, nu-mi faceam prea mari probleme. Pana aseara, cand Habiba sesizeaza un intrus. Frate, si era gras! Nu apucase inca sa ne intepe, altfel ne-am fi trezit deja cu ciupituri. Si da-i alergat! La fel cum alergam dupa cate un gandac prin casa. Ochiul meu de vanator m-a ajutat sa trasnesc tantarul cu o revista de psihologie in limba franceza a Habibei. Insa nu a fost suficient: deja il vedeam cum se ridica. Asa ca am scos papucul roz si am dat lovitura de gratie! Rezultatul: sange pe papuc, sange pe perete. Da, am curatat arma mortala, dar am ramas uimita de cat de mult mancase animalul inainte!
Concluzie 1: a se achiziona neaparat plasa pentru tantari, spray si alte pastile, aparaturi etc. Daca stiti cum putem sa prindem o plasa pe un geam cu cadru de fier ( v-am spus ca nu avem apartament de 5 stele ), spuneti-ne si noua! Va sfatuiesc sa va dotati bine si voi! Cu nenorocitii astia purtatori de boli nu e de gluma!
Concluzie 2: nu subestimati niciodata puterea unui papuc roz de casa!

13:05
Am sustinut mereu ideea ca trebuie sa ne acceptam asa cum suntem. Fara depresii, fara complexe majore, fara inadaptari sociale. Insa cand se poate retusa un pic printr-o cura sau niste sport, nu zic nu.
Cam asa se face ca acum cateva saptamani, dupa sedinta foto cu prietenul meu, ma uitam eu la poze. Si aveam una in care stateam in bratele lui, lipita de el. Ma uit la piciorul meu: tragedie! Celulita! Vizibila pana si in poza! 3 gropi ( cratere! ) pe copanelul meu! Citand din proful de radio al Habibei mele: "apa! sarurile!". In doua cuvinte: not good! Eu stiam deja ca iesirea din iarna se va solda cu 2 kg in plus asezate frumos pe fund si pe burtica. Stiam deja si ca am putina celulita si imi acceptasem soarta. Doar toate fetele au, nu? Insa acum am vazut negru in fata ochilor ( ma rog, am vazut pixelii din poza ) si m-am gandit sa iau masuri. Si cum sunt egoista si nu-mi place sa sufar singura, am luat-o si pe Habiba in lupta mea impotriva sunculitelor ( si nici nu mi-a fost prea greu pentru ca si ea miorlaia ca e pufoasa ).
Acum doua saptamani am inceput cura. Nimic drastic la prima vedere: fara mancare dupa ora 18 ( poate doar un mar, un iaurt ), fara bauturi acidulate ( mai ales pentru mine. Adica DA!, fara Cola ), fara dulciuri si mai ales fara ciocolata, fara prajeli, fara Mc, fara mancaruri prea grase. Doar salate, fructe, lactate, carnita gatita slab, cereale cu lapte, cateva felii de paine pe zi ( si alea dimineata sau la pranz ), sucuri naturale si ceaiuri, biscuti Belvita la desert.
Da, in prima saptamana a fost crunt. Mai ales pentru ca ciocolata trona in dulapul nostru mai ceva ca regina Angliei acasa la ea. Cred ca avem pe putin 8 ciocolate, plus un ou de ciocolata, prajiturele si alte minuni. Habiba dadea ture pe la dulap, miorlaia un pic in fata lui, ii venea sa se dea cu capul de el, dar sfarsea prin a se intoarce in camera pentru un pahar cu apa. Eu...si mai crunt! Sufeream intr-un mod barbar! Cum sa ma uit seara la "Desperate Housewives" fara sa mananc ceva?! Cel mult molfaiam un iaurtel cu fructe pe care il terminam din cateva lingurite. Si nici prietenul meu nu ma ajuta prea mult. Cunoscand obsesiile mele, m-a rugat intr-o zi sa ii deschid o sticla de Pepsi. Pe moment nu m-am prins, dar exact cand am auzit "Fas!"-ul ala, simteam cum mi se frange inima...Plus Mc'ul pe langa care trec periodic pe la Piata Romana ma chinuie enorm! Da, durere si suferinta...
Am hotarat acum o saptamana sa mai iau o masura impotriva celulitei: crema! Da, stiu, multe sunt niste porcarii, dar mi-am zis sa incerc. Si pentru ca trebuia sa-mi pedepsesc prietenul pentru nervii pe care mi i-a facut, l-am pus pe el sa imi faca masaj anticelulitic. Stateam eu frumos pe burta si asteptam ca Habiba sa vina sa-l invete cum se face. Am simtit-o pe propriul meu fund si pe copanele mele cum placerea pe care o asteptam s-a transformat intr-un chin cumplit! Nu as fi crezut niciodata ca masajul anticelulitic poate durea ca dracu'!
Acum, dupa doua saptamani, o ducem amandoua ceva mai bine. Habiba nu mai plange dupa ciocolata si mie nu-mi mai fierbe sangele cand aud de Pepsi/Cola. Vrem sa incepem sa facem si abdomene, ca sa ni se definitiveze mai bine burticile. Si de-abia asteptam sa ne etalam noile siluete peste 2-3 saptamani acasa, la mare :D.

13:12
Anul trecut pe timpul asta eram destul de nostalgica. Eram in apropierea unei etape destul de importante din viata mea. In pragul bacului, al admiterii si al planurilor de mutare la capitala, m-am vazut obligata sa ma maturizez ( si mai mult decat eram ) intr-un mod fortat. Afara ploua, eu si sor-mea ne faceam nervi din cauza actelor pentru facultate si mai nimic nu iesea asa cum trebuie...
Acum imi dau seama de alte lucruri. Primul ar fi faptul ca, doar pentru ca locuiesc fara parinti si nu mai are cine sa aiba grija de mine zilnic, nu inseamna ca nu mai sunt un copil in adancul sufletului meu ( da, veti spune ca suntem cu totii, dar nu cred asta, sincer ). Asta pentru ca am grija sa ma pisicesc mereu cu Habiba, sa ne uitam la desene animate din cand in cand, sa ma prostesc de nu stiu cate ori pe zi si sa ma stramb la prietenul meu ( si invers ), sa ies prin parc la plimbare, sa ma bucur cand vad ceva roz. Faptul ca implinesc 20 de ani in noiembrie nu o impiedica pe mama mea sa imi cumpere papusi. M-am trezit acum o luna cu o papusica mica, rosie, exact ca acelea de care tarasc dupa ele fetitele din filme. Si i-am gasit un loc perfect langa radioul cu Barbie care ii apartine Habibei mele :D.
In al doilea rand, m-am prins eu ca adultii se bucura mai mult de 1 iunie decat copii. Pentru cei mici,  inseamna cadouri, joaca...poate doar o alta zi obisnuita in care se distreaza si primesc ce isi doresc. Pentru copilasii mai putin norocosi din centrele speciale, inseamna mult mai mult. Dar pentru tineri si adultii inseamna amintiri, ocazia de a retrai macar mental si sufleteste copilaria. Eu ma tot gandesc la Constanta, la bunica, la camera mea plina de jucarii de plus, la Parcul Tabacariei in care ma duceau ai mei cu bicicleta sau rolele, la Mc ( da, mergeam doar de cateva ori pe an cand eram mica ) si la jucariile pe care le primeam de acolo, la serbari, la premieri, la "Fata babei si fata mosului" spusa de mama pana la exasperare in fiecare seara, la papusa Aurica ( botezata asa de bunica ), la leaganul din curte la care de-abia ajungeam in urma cu 15 ani si care s-ar rupe probabil daca m-as aseza acum, la cat de fericita a fost copilaria mea. Da, sunt norocoasa. Despre prietenul meu nu pot spune acelasi lucru. El va fi nevoit sa ma duca maine la Mc in locul parintilor mei si sa ma suporte toata ziua cum topai si miorlai in continuu :D. La multi ani, ma copii!




Sursa fotografii: http://www.demotivare.com/

00:04
Copyright © 2015 Dana Carastoian | Designed by VeeThemes.com