Noi nu ne-am vazut niciodata fata in fata si totusi ne iubim. Radem unul la altul si ne trimitem pupici virtuali incarcati de dor si usor deformati de pixeli. Mai vorbim serios, ne mai si tachinam. Ca doar asta fac oamenii care se iubesc, nu? Ne-am trezit strambandu-ne fericiti de atatea ori la camerele laptopurilor, dar si bolnavi, obositi sau suparati. Si tot nu ne-am respins si nu ne-am uitat.

Nu e intotdeauna adevarat ca ochii care nu se vad se uita. Ba dimpotriva, cred ca daca nu se intalnesc niciodata se cauta cu indarjire peste tot: in privirile strainilor, in intrebari care apar, in cadouri mici, in emotii, in voci, in toate colturile lumii.

In 3 ani de zile eu nu am reusit niciodata sa imi rasfat verisorul mai mic, sa il tin in brate, sa ma joc cu el sau pur si simplu sa ne suparam unul pe altul. Pentru ca nu ne-am vazut deloc fata in fata, ci doar virtual. Cu toate astea, tin la el mai mult decat la unii oameni cu care am crescut sau la alte rude carora le-am pupat mana si cu care ma vad, vorba unui prof din facultate, pe la botezuri, nunti si parastase dansante. Pentru ca felul in care uneori ia in brate laptopul sau pupa monitorul atunci cand vorbeste cu mine denota de zeci de ori mai multa iubire si caldura decat am simtit vreodata din partea unora sau a altora. Implineste maine doar 3 anisori si este la cel putin 2000 de kilometri departare. Dar stiu ca voi fi cumva langa el si atunci cand va sufla in lumanari, printre privirile numerosilor invitati, sper ca o va cauta si pe a mea. Pentru ca ochii care nu se vad...




22:19


Spunem despre oamenii ametiti sau imprastiati ca sunt cu capul in nori. Bine ca suntem noi, restul, mai pamanteni... Si ne-o fi bine? Oare nu sunt mai fericiti cei care merg impiedicati si neatenti, dar zambind si privind cerul, decat noi, astia, care ne consideram atenti si realisti, dar care mergem incruntati cu privirea in canalizari? Zic, n-or fi mai linistiti si mai impacati cei care nu isi scot capul din norii pufosi din cer decat cei care, uneori, cu o mandrie nejustificata, se forteaza sa se confrunte zilnic cu iadul terestru?



22:29
11:00
Cand eram mica, lumea mi se parea mai aproape de mine, mai plina de posibilitati si nicidecum atat de complicata si cu atatea nuante. Aveam cativa anisori si mergeam cu tramvaiul cu mami prin oras. Cand am trecut peste un pod, am intrebat daca in urma noastra este alta tara. Mama s-a prapadit de ras. Eu puteam sa jur ca doar ce fusesem in Bulgaria si ne intorsesem in Romania, chit ca fusesem doar pana la piata sau in vizita la niste rude. Peste putin timp am aflat ca sa calatoresti nu este atat de la indemana oricui. Macar de ar fi fost asa de usor pe cum credeam eu: iti iei un bilet de tramvai, te urci in el si cobori dupa pod: Paris - prima statie, pentru Roma - la a doua...

Cand intrasem in clasa I, visam cu ochii deschisi sa fiu a IV-a sau a V-a. Evident, pentru ca acei copii de 10-11 ani mi se pareau mari si imi lasau impresia ca faceau lucruri importante, dar ca viata era mult mai frumoasa pentru ei pentru ca stiau mai multe. Cand am ajuns de varsta lor, am realizat ca nu erau atat de iesiti de comun pe cum credeam eu, ba chiar dimpotriva: teme din ce in ce mai grele, apropierea cu pasi repezi catre tot soiul de examene si matematica, cosmarul meu din generala, care devenea din ce in ce mai greoaie. Macar de ar fi fost atat de usor si de fain sa fii intr-o clasa mai mare si sa fii si fara griji, asa cum credeam eu...

Apoi am intrat la liceu si am inceput sa ma gandesc la facultate, crezand ca departe de casa viata mea va capata un iz de libertate pe care l-as fi respirat in fiecare zi, pentru tot restul zilelor mele. Ma vedeam batand Bucurestiul in lung si in lat, mergand in toate cluburile si cafenelele care mi-ar fi facut cu ochiul, citind orice mi-ar fi picat in mana si dand mana in stanga si in dreapta cu multi oameni frumosi. Numai cutia mea cu rezolutii de anul nou stie cate biletele cu "din primul an de facultate o sa port tocuri zilnic!" sau "cand o sa ajung in Bucuresti, o sa vizitez in fiecare weekend un oras, pentru ca toate sunt mai aproape de capitala decat de Constanta". Macar de ar fi fost atat de usor sa umblu pe tocuri la cursuri, la birou, la plimbare si prin toata tara...si macar de libertatea mea mult visata n-ar incepe sa aiba un miros greoi din cand in cand...

Nu stiu de ce ajung lucrurile sa se complice pe drum, pe zi ce trece. De ce trebuie sa fie o infinitate de puncte de care sa ne impiedicam intre A si B, cand la inceputul dreptei totul pare atat de clar si de usor. Habar nu avem cand aceasta capata cele mai dificile curbe posibile pe care nu stim cum sa le luam mai bine. Poate sa nu ne mai gandim atat la ele, sa nu mai incercam sa controlam tot, sa nu mai avem asteptari atat de mari si sa dam atat de usor clasicele verdicte de "frumos/urat", "facil/complicat"...? Macar de, dar...

Tumblr_mb9s30rexk1qlp5emo1_1280_large
20:39
Sunt mare amatoare de targuri. Spre disperarea iubitului (cel mai des) sau a tatalui (care din cauza faptului ca ma vede rar indura), as putea sa ma invart intr-un targ cu brizbrizuri si nimicuri ore intregi. Pot sa jur ca uitatul, admiratul si cantaritul din priviri al produselor stau scrise in codul genetic al fiecarei femei. Nu ne putem impotrivi propriei naturi, nu?

Insa pentru targurile de dulciuri am o pasiune aparte. Cred ca mi se trage de acum 2 ani si ceva de cand am venit in Bucuresti, innebunita sa nu scap nici un eveniment pe placul meu. Asa se face ca in primele trei saptamani petrecute in capitala in calitate de studenta am ochit Chocofest, un targ care, dupa cum ii spune minunatul nume, reunea multe ciocolaterii si multi "ciocofili". Spre dezamgirea mea, de ceva timp incoace i-am cam pierdut urma. Insa, parca cineva mi-a citit disperarea din privire si din stomac, asa ca atunci cand am auzit de Sweetfest, targ cu tot felul de dulciuri si bunataturi zaharoase, nu puteam sa nu semnez condica de prezenta.

In decembrie, cu putin inainte de Craciun, topaiam diafan catre Hanul lui Manuc, locul unde avea loc evenimentul, tarandu-mi iubitul conformat deja dupa mine. Nebunia a fost mare: cupcakes, muffins, prajiturele de casa, prajiturele superbe pe care nu iti venea sa le mananci, ceaiuri, cafele si alte bunatati. Selectia a fost riguroasa si oarecum costisitoare, dar s-a meritat. N-am putut lipsi nici de la targul Sweetfest organizat weekendul acesta cu ocazia Zilei Indragostitilor. Ce-i drept, am reusit sa imi controlez mai bine pasiunea bolnava pentru cupcakes (ma gandeam serios acum o luna sau doua sa imi schimb nickname-ul din Chocolate follie in Cupcakes follie; a fost insa doar o pasa). All in all, aviz tuturor amatorilor de dulce: nu stiu cand va avea loc urmatorul targ, dar nu-l ratati! Aveti ce vedea si, mai presus de toate, aveti cu ce va desfata papilele gustative si toate cotloane neconsolate ale sufletelului.

Mai multe detalii despre targ aici .








22:51
All you need is love. But a little chocolate now and then doesn't hurt.

 
Charles M. Schulz








21:06

Eu si mama suntem o echipa. Ne enervam, ne suparam, ne mai certam cateodata, dar trecem peste orice. Suntem tari ca piatra, pentru noi orice problema are rezolvare, suntem "hardcore". Tata...eh, tata e si el pe aproape.

In copilarie, pana tarziu in adolescenta, obisnuiam sa evit sa ii spun prostiile mele lui tata. Pentru el era o adevarata tragedie cand luam cate un 7 la matematica, cu toate ca a fost nota care m-a urmarit toata scoala generala. Eu m-am resemnat destul de curand, lui i-au trebuit ani. Gesticula nebuneste din tribuna pe vremea cand jucam tenis de camp si greseam cate o serva sau o lovitura de dreapta si a fost la un pas de figura lui Andy Anderson din "Viata cu Louie", aceea de a-l da afara pe antrenor de pe teren si de a-i lua locul. M-a exasperat toata adolescenta mea cu privire la haine si machiaj: fusta ba prea scurta, ba prea lunga, rau ca bluza era pana la buric, rau ca era prea lalaie, blugi fie prea mulati, fie prea evazati. Insa cel mai grav este atunci cand ma imbolnavesc: orice amarat de virus se transforma intr-o adevarata tragedie pentru el si intr-o bataie de cap pentru mine care dureaza saptamani.

Asa se face ca a trecut o luna de cand am luat varicela si nu i-am spus tatalui meu. Intre timp chiar mi-a trecut, mi-au ramas cateva semne, m-am apucat sa le si tratez. Si tata nimic. Pana de curand evitam sa ma plang la el despre problemele mele pentru ca miroseam deja cearta, morala si nu stiam cum sa scap mai repede. Apoi am inteles ca de fapt ma durea in cot de toata palavrageala, dar parca ma intepa inima de fiecare data cand ii vedeam ridurile de suparare si ingrijorare din cauza mea. Am realizat tarziu ca incerca sa isi ascunda teama pentru mine in propriile ganduri tacute pe care eu le citeam drept incruntari sau in tentativa de a-si gasi cuvintele in sunete grave pe care eu le auzeam a fi bombaneli. Ceea ce am crezut multa vreme ca este o placere pentru morala si batut la cap, s-a dovedit a fi doar o grija pana la capatul pamantului si inapoi. Ceea ce am crezut ca este dur si insensibil la imbratisarile (rare, ce-i drept) si sentimentalismele mele de copila n-a fost decat multa dragoste careia pur si simplu nu ii putea pune straie verbale. Ceea ce am crezut ca este rezistenta la orice prostie de-a mea s-a dovedit a fi un sfat parintesc important fara de care acum n-as mai fi fost cine sunt.

Eu si mama suntem o echipa. Noi le facem, noi le desfacem. Tata...eh, tata e antrenorul pentru ceea ce urmeaza in viata. El e un urs morocanos pe dinafara si un pisoi din care afara de sensibil care se framanta nonstop pentru puiul sau. Si cu toate ca nu stie multe despre greutatile sau traznaile mele, este la fel de "hardcore" ca mine si mami.


23:54
Eu nu inteleg de ce fetele se marita atat de repede. Ma refer la fetele de varsta mea, mai mari ca mine cu un an, maxim doi, sau chiar la cele mai mici. De asemenea, ma mai refer la fetele care se marita dupa cateva luni de relatie. Adevarat, din dragoste, stiu asta, stim cu toatele, nimeni nu contesta nimic. Dar de ce se grabesc sa aiba o familie cand nici de parinti nu s-au desprins bine? De ce se incapateaneaza sa se cufunde in probleme casnice cand mamele lor inca le mai spala si le mai calca hainele? De ce nu isi iau timpul necesar pentru a-si cunoaste iubitul din toate punctele de vedere si, mai presus de toate, pentru a-si da seama ce vor ele de la viata si de la iubire? De ce isi iau angajamente, serioase zic eu, cand de-abia isi asuma responsabilitatea pentru propriile persoane? De ce isi doresc o viata atat de serioasa la varsta cea mai jucausa? Probabil stiu raspunsurile, dar intrebarile tot imi rasar in minte.
Nu e ca si cum nu ma bucur pentru fetele de 20 de ani care si-au gasit sufletul pereche si care lucreaza cu extaz si maxima meticulozitate la planificarea fiecarui detaliu legat de nunta. Doar ca eu am luat de bun sfatul bunicii si al mamei care mi-au spus la unison sa ma marit mai tarziu, sa ma bucur de viata, sa ma cunosc mai intai pe mine, sa imi stabilesc un drum concret si de-abia cand acesta este bine pavat sa mi-l intersectez cu al altcuiva. Le-am crezut pe cuvant cand m-au atentionat ca la baza unei casatorii nu sta numai dragostea, ci mult respect, intelegere, ajutor reciproc si alte valori la care o copila care spune "da!" la varsta mea nu le poate intelege adevaratul sens.
Stiu ca bunicii nostri se casatoreau de tineri, stiu ca nici ai nostri parinti nu sunt prea departe. Sunt de acord cu ideea ca dragostea nu are varsta si ca, uneori, e mai bine sa nu astepte. Si mai sunt constienta ca poate e frumos sa iti gasesti sufletul pereche cat mai repede cu putinta si sa pasiti impreuna in viata de la un capat la altul al ei. Doar ca nu vad graba. Love is patient - recunoasteti ideea? Mainile se pot tine strans si fara verighete, pentru ca le leaga ceva mult mai puternic decat o hartie, niste haine elegante si doua inele. Parerea mea.

21:03

15:40
Copyright © 2015 Dana Carastoian | Designed by VeeThemes.com