Pisoiul din spatele ursului

Eu si mama suntem o echipa. Ne enervam, ne suparam, ne mai certam cateodata, dar trecem peste orice. Suntem tari ca piatra, pentru noi orice problema are rezolvare, suntem "hardcore". Tata...eh, tata e si el pe aproape.

In copilarie, pana tarziu in adolescenta, obisnuiam sa evit sa ii spun prostiile mele lui tata. Pentru el era o adevarata tragedie cand luam cate un 7 la matematica, cu toate ca a fost nota care m-a urmarit toata scoala generala. Eu m-am resemnat destul de curand, lui i-au trebuit ani. Gesticula nebuneste din tribuna pe vremea cand jucam tenis de camp si greseam cate o serva sau o lovitura de dreapta si a fost la un pas de figura lui Andy Anderson din "Viata cu Louie", aceea de a-l da afara pe antrenor de pe teren si de a-i lua locul. M-a exasperat toata adolescenta mea cu privire la haine si machiaj: fusta ba prea scurta, ba prea lunga, rau ca bluza era pana la buric, rau ca era prea lalaie, blugi fie prea mulati, fie prea evazati. Insa cel mai grav este atunci cand ma imbolnavesc: orice amarat de virus se transforma intr-o adevarata tragedie pentru el si intr-o bataie de cap pentru mine care dureaza saptamani.

Asa se face ca a trecut o luna de cand am luat varicela si nu i-am spus tatalui meu. Intre timp chiar mi-a trecut, mi-au ramas cateva semne, m-am apucat sa le si tratez. Si tata nimic. Pana de curand evitam sa ma plang la el despre problemele mele pentru ca miroseam deja cearta, morala si nu stiam cum sa scap mai repede. Apoi am inteles ca de fapt ma durea in cot de toata palavrageala, dar parca ma intepa inima de fiecare data cand ii vedeam ridurile de suparare si ingrijorare din cauza mea. Am realizat tarziu ca incerca sa isi ascunda teama pentru mine in propriile ganduri tacute pe care eu le citeam drept incruntari sau in tentativa de a-si gasi cuvintele in sunete grave pe care eu le auzeam a fi bombaneli. Ceea ce am crezut multa vreme ca este o placere pentru morala si batut la cap, s-a dovedit a fi doar o grija pana la capatul pamantului si inapoi. Ceea ce am crezut ca este dur si insensibil la imbratisarile (rare, ce-i drept) si sentimentalismele mele de copila n-a fost decat multa dragoste careia pur si simplu nu ii putea pune straie verbale. Ceea ce am crezut ca este rezistenta la orice prostie de-a mea s-a dovedit a fi un sfat parintesc important fara de care acum n-as mai fi fost cine sunt.

Eu si mama suntem o echipa. Noi le facem, noi le desfacem. Tata...eh, tata e antrenorul pentru ceea ce urmeaza in viata. El e un urs morocanos pe dinafara si un pisoi din care afara de sensibil care se framanta nonstop pentru puiul sau. Si cu toate ca nu stie multe despre greutatile sau traznaile mele, este la fel de "hardcore" ca mine si mami.