Macar de ar fi asa usor...

Cand eram mica, lumea mi se parea mai aproape de mine, mai plina de posibilitati si nicidecum atat de complicata si cu atatea nuante. Aveam cativa anisori si mergeam cu tramvaiul cu mami prin oras. Cand am trecut peste un pod, am intrebat daca in urma noastra este alta tara. Mama s-a prapadit de ras. Eu puteam sa jur ca doar ce fusesem in Bulgaria si ne intorsesem in Romania, chit ca fusesem doar pana la piata sau in vizita la niste rude. Peste putin timp am aflat ca sa calatoresti nu este atat de la indemana oricui. Macar de ar fi fost asa de usor pe cum credeam eu: iti iei un bilet de tramvai, te urci in el si cobori dupa pod: Paris - prima statie, pentru Roma - la a doua...

Cand intrasem in clasa I, visam cu ochii deschisi sa fiu a IV-a sau a V-a. Evident, pentru ca acei copii de 10-11 ani mi se pareau mari si imi lasau impresia ca faceau lucruri importante, dar ca viata era mult mai frumoasa pentru ei pentru ca stiau mai multe. Cand am ajuns de varsta lor, am realizat ca nu erau atat de iesiti de comun pe cum credeam eu, ba chiar dimpotriva: teme din ce in ce mai grele, apropierea cu pasi repezi catre tot soiul de examene si matematica, cosmarul meu din generala, care devenea din ce in ce mai greoaie. Macar de ar fi fost atat de usor si de fain sa fii intr-o clasa mai mare si sa fii si fara griji, asa cum credeam eu...

Apoi am intrat la liceu si am inceput sa ma gandesc la facultate, crezand ca departe de casa viata mea va capata un iz de libertate pe care l-as fi respirat in fiecare zi, pentru tot restul zilelor mele. Ma vedeam batand Bucurestiul in lung si in lat, mergand in toate cluburile si cafenelele care mi-ar fi facut cu ochiul, citind orice mi-ar fi picat in mana si dand mana in stanga si in dreapta cu multi oameni frumosi. Numai cutia mea cu rezolutii de anul nou stie cate biletele cu "din primul an de facultate o sa port tocuri zilnic!" sau "cand o sa ajung in Bucuresti, o sa vizitez in fiecare weekend un oras, pentru ca toate sunt mai aproape de capitala decat de Constanta". Macar de ar fi fost atat de usor sa umblu pe tocuri la cursuri, la birou, la plimbare si prin toata tara...si macar de libertatea mea mult visata n-ar incepe sa aiba un miros greoi din cand in cand...

Nu stiu de ce ajung lucrurile sa se complice pe drum, pe zi ce trece. De ce trebuie sa fie o infinitate de puncte de care sa ne impiedicam intre A si B, cand la inceputul dreptei totul pare atat de clar si de usor. Habar nu avem cand aceasta capata cele mai dificile curbe posibile pe care nu stim cum sa le luam mai bine. Poate sa nu ne mai gandim atat la ele, sa nu mai incercam sa controlam tot, sa nu mai avem asteptari atat de mari si sa dam atat de usor clasicele verdicte de "frumos/urat", "facil/complicat"...? Macar de, dar...