Ochii care nu se vad se cauta in toate privirile

Noi nu ne-am vazut niciodata fata in fata si totusi ne iubim. Radem unul la altul si ne trimitem pupici virtuali incarcati de dor si usor deformati de pixeli. Mai vorbim serios, ne mai si tachinam. Ca doar asta fac oamenii care se iubesc, nu? Ne-am trezit strambandu-ne fericiti de atatea ori la camerele laptopurilor, dar si bolnavi, obositi sau suparati. Si tot nu ne-am respins si nu ne-am uitat.

Nu e intotdeauna adevarat ca ochii care nu se vad se uita. Ba dimpotriva, cred ca daca nu se intalnesc niciodata se cauta cu indarjire peste tot: in privirile strainilor, in intrebari care apar, in cadouri mici, in emotii, in voci, in toate colturile lumii.

In 3 ani de zile eu nu am reusit niciodata sa imi rasfat verisorul mai mic, sa il tin in brate, sa ma joc cu el sau pur si simplu sa ne suparam unul pe altul. Pentru ca nu ne-am vazut deloc fata in fata, ci doar virtual. Cu toate astea, tin la el mai mult decat la unii oameni cu care am crescut sau la alte rude carora le-am pupat mana si cu care ma vad, vorba unui prof din facultate, pe la botezuri, nunti si parastase dansante. Pentru ca felul in care uneori ia in brate laptopul sau pupa monitorul atunci cand vorbeste cu mine denota de zeci de ori mai multa iubire si caldura decat am simtit vreodata din partea unora sau a altora. Implineste maine doar 3 anisori si este la cel putin 2000 de kilometri departare. Dar stiu ca voi fi cumva langa el si atunci cand va sufla in lumanari, printre privirile numerosilor invitati, sper ca o va cauta si pe a mea. Pentru ca ochii care nu se vad...