Se afișează postările cu eticheta orgoliu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta orgoliu. Afișați toate postările
Nu sunt nicidecum "te iubesc!". Asta este o idee creata de generatii dupa generatii pentru ca ne place sa credem cu tarie in romantismul omenirii. Nu e greu sa ii spui cuiva ca il/o iubesti, pentru ca noi, oamenii, nu stim sa facem altceva mai bine in afara de asta, este lucrul la care ne pricepem cel mai bine pentru ca ne nastem cu iubirea in sange. Un copil de cativa ani poate la fel de bine sa ii spuna mamei "te iubesc" asa cum o poate face un adult in toata regula. Da, uneori ne impiedicam de orgolii, incapatanari si alte sentimente si ajungem sa rostim aceste doua cuvinte pline de vanatai, din cauza asta probabil ne este greu. Dar nu foarte.

Nici de "iti multumesc!" nu e mare lucru. E adevarat ca oamenii isi arata rareori recunostinta din tot sufletul lor, de cele mai multe ori fiind obligati de politete si de regulile sociale. Ii multumim cuiva pentru ceva chiar si atunci cand ne vine sa il radem de pe fata pamantului. E un "multumesc" printre dinti cu nuante stridente de injuraturi.

Cu toate ca "sorry seems to be the hardest word", nu este. Spunem "iarta-ma!" ca sa imbunam pe cineva, ca sa trecem peste, ca sa ne simtim mai usurati dupa ce am facut vreo prostie. Spunem asta pentru ca stim ca are efect, ca trezeste ceva in persoana pe care am suparat-o sau ranit-o in vreun anume fel si pentru ca stim ca si noua ni se ia un bolovan de pe inima.

Cred cu tarie insa ca cele mai grele doua cuvinte din lume sunt "am gresit". Pentru ca este primul si cel mai dureros pas catre a spune "am gresit, te iubesc", "am gresit, iarta-ma, iti multumesc pentru ajutor" etc. Ne calcam pe suflet si pe mandrie cu bocancii sa o spunem, iar cuvintele care ne ies pe gura parca smulg in urma lor toti dintii. In "t"-ul de la final parca se aude sfarmata orice urma de orgoliu, si ne vine sa inchidem ochii pentru ca suntem constienti ca e aproape imposibil de recapatat. Dar stim ca merita, sentimentul este de nepretuit...
Exista insa oameni (si Doamne, cati am cunoscut), care mai bine s-ar da cu capul de pereti de mii de ori, in acelasi loc, decat sa admita ca au gresit. Sunt oamenii care de-a lungul timpului se stranguleaza cu propria lor vina, care se ineaca probabil cu sute de cuvinte ce ar urma dupa acel "am gresit". Ei nu stiu cat de mult merita si ce valoare imensa au aceste doua vorbe. Tocmai de-asta, degeaba le tin pentru ei, nu vor deveni niciodata bogati sufleteste, si mai impliniti nici atat.

15:45
Am fost mereu genul de om foarte radical si pragmatic din unele puncte de vedere si am mers des pe principii de genul "ochi pentru ochi si dinte pentru dinte". In orgoliul si in judecata mea, un obraz deja plesnit nu il cere intors si pe al doilea, ci mai degraba tipa pentru o razbunare pe masura palmei date. Cu remuscari sau fara, recunosc, si eu am fost rautacioasa, am intins curse oamenilor care la randul lor m-au facut sa alerg pana am picat lata si am aruncat diverse pastile unora si altora. Insa mi se pare de nejustificat si crud pana la Dumnezeu sa amesteci in toate aceste lupte de cand lumea si pamantul persoanele nevinovate sau neputincioase, numindu-le in sine ta "victime colaterale", de parca ai de dus un razboi cu intreaga lumea, si nu o antipatie cu un singur individ. E ca si cum ai arunca acea pastila unui bolnav de cancer sau ca si cum ai provoca un invalid la o proba de rezistenta ca sa vedeti care poate mai mult. Jocuri josnice ale umanitatii, nimic mai mult.

22:56
Cand Denna m-a intrebat daca i-as reprosa ceva tatalui meu atunci cand s-ar afla pe patul de moarte, am ramas blocata si daca nu as fi inceput sa lacrimez usor, as fi vazut negru in fata ochilor...
Eu nu am avut niciodata o relatie foarte deschisa cu tata, adica nu in felul in care mi-as fi dorit eu. Nu i-am cerut niciodata sfatul, parerea, am avut nenumarate certuri mai mari sau mai mici, milioane de divergente de opinie si chiar cateva zile in care eu am refuzat sa ii vorbesc. M-a batut la cap toata viata mea sa invat, sa fiu cuminte, sa am grija de mine, sa fiu un om discret, sa am capul pe umeri si sa fiu o persoana buna. Nu mi-a placut matematica din cauza lui, pentru ca mi-o preda acasa in timpul claselor 1-4 si eu nu o intelegeam, el tipa la mine, eu eram terorizata. Nu puteam sa port fuste scurte pe strada pentru ca el nu ma lasa...ca sa fiu in pas cu lumea si cu moda, ma schimbam de haine la scoala. Ma certa mereu cand raceam si imi baga mereu aceeasi placa: "Ai racit! Tu stii unde ai racit, dar nu vrei sa spui!". Si de fiecare data cand treceam strada ma oprea si imi spunea: "Te opresti si te uiti. Nu treci cu turma de prosti si daca iti spune cineva "Dana, hai acum!", nu te iei dupa ala. Te opresti, te uiti in stanga, te uiti in dreapta, dupa aia te uiti iar in stanga si dupa aia de-abia treci. Nu uita sa pui piciorul pe trecere! Nu fugi, dar nici nu te misti ca melcul, ca pe zebra nu defilezi. Si sa fii mereu cu ochii-n patru, stanga, dreapta, stanga, dreapta!". Dar cel mai grav lucru din relatia noastra de tata-fiica nu erau cicalelile lui permanente si nici nemultumirea lui vesnica ( i-am aratat carnetul plin de 10 la sfarsitul unui an scolar si mi-a spus "Ah...puteai mai mult! ), ci faptul ca nu imi arata si nici nu imi spunea vreodata ca ma iubeste. Bine, poate doar in contextul in care faceam vreo prostie si auzeam ceva de genul "Eu si maica-ta te iubim orice ar fi, bai copil prost!". Niciodata altfel.
Am petrecut 20 de ani cu gandul ca am o relatie rece cu tata, ca poate tine la mine ca orice parinte la copilul lui, dar ca nu mi-o arata, cu gandul ca voi avea o gramada de reprosuri sa ii fac daca as sta intr-o zi la o discutie serioasa cu el. Pana cand in noiembrie am vazut partea cu tata din filmuletul de ziua mea pe care mi l-au pregatit prietenele mele...si m-am inmuiat de tot, si mi s-au dus naibii convingerile pe care le aveam de ani de zile, si am plans ingrozitor de mult si de puternic. Nu ma asteptam la cuvintele lui, la privirea lui, la nimic. Din momentul ala am realizat ca am fost, intr-adevar, un copil prost. Dintr-o gramada de puncte de vedere in ceea ce il priveste pe tata. Probabil cel mai grav este faptul ca l-am criticat ani la rand, ca erau momente in care nu il suportam. Pana cand mi-am dat seama ca sunt exact ca el, ca ii sunt leita, indiferent cat de mult mi-ar placea sa cred ca seman mai mult cu mama. Si eu as insista ca progenitura mea sa invete matematica, pentru ca e a dracu' de importanta. Nici eu nu mi-as lasa fetita de 12 ani sa poarta fuste de o palma in public, si spun asta fara sa devin parinte, pentru ca deja critic pustoaice care se imbraca sumar. Si eu as fi suparata cand copilul meu ar fi racit, si as fi speriata, mai ales daca as fi stiut ca a avut astm in urma cu ceva ani, asa cum am avut eu in perioada scolii generale. Pentru ca tata stia ca la 10 ani aveam crize, ca nu puteam respira noaptea si dormea pe jos, langa patul meu, numai ca sa fie sigur ca e langa mine mereu. Si da, da pana la Dumnezeu, si eu mi-as bate la cap odrasla sa invete sa traverseze strada, ca sa nu ma cheme cineva vreodata sa ii identific cadavrul la morga. Si niciodata nu i-as spune ca e cel mai bun si nu l-as acoperi de laude, pentru ca vreau sa fie in esenta primul, nu doar cu numele. Si mai mult ca sigur nu i-as spune zilnic ca il iubesc...
Am facut prostia imensa de a critica ani la rand persoana cu care seman cel mai mult pe lumea asta. Sunt tata din atatea puncte de vedere. L-am mostenit mai bine decat si-ar fi dorit chiar el. Imi terorizez prietenul sa invete si sa fie cineva in viata, il opresc de fiecare data la trecere si de cateva ori i-am tinut si polologhia pe care mi-o tinea mie tata fara sa ma imi dau seama de ce faceam, am cunostiinte fete care ma considera rece pentru ca nu sunt pisicoasa si pupacioasa. In acelasi timp, am avut mereu o judecata buna, am fost printre primii intotdeauna, am vointa de fier, stiu sa ma port in lume si stiu  unde vreau sa ajung si cum sa fac sa ajung acolo. Si daca m-ar tine sufletul si orgoliul i-as urla tatalui meu ca daaa, a avut dreptate mereu, si ca nimeni nu ar fi putut sa ma creasca mai bine ca el, ca sunt bine asa cum sunt si ca asta i se datoreaza numai lui si mamei, ca nu a gresit nimic in relatia lui cu mine, ca eu sunt "copil prost", ca am ajuns ca el fara sa vreau si ca nu pot fi mai mandra de atat. In schimb, pe felicitarea pe care i-am trimis-o cu ocazia zilei sale de nastere ( 5 aprilie ) nu am putut sa ii scrijelesc mai mult de un "Te iubesc, tati!". Dar sunt singura ca s-a prins si ca a inteles toate subintelesurile posibile, pentru el este cel care sunt eu de fapt, pentru ca sunt fata lui si stie ce stie...



Despre tata nu am scris niciodata nicaieri. Pentru ca am crezut mereu ca in momentul in care aveam s-o fac, as fi fost nervoasa. In schimb am plans de la titlu pana la ultimul punct, pentru ca ma gandeam ca nu, nu as avea nimic sa ii reprosez tatalui meu. Acum, cand implineste 52 de ani, i-as spune doar... "Buna, tati, iti spun la multi ani cu ocazia zilei de nastere...si ce sa iti zic mai mult...multa sanatate iti doresc, mult noroc in viata...neaparat ai nevoie de asa ceva...si...tot ce e bine. Altceva...te pupa fata ta. Sa ai grija de tine! Te pup si in locul lu' mama ca nu e langa mine aici...si...te iubim mult de tot. Te pup! Pa! :*".


00:01
Copyright © 2015 Dana Carastoian | Designed by VeeThemes.com