La finalul fiecărui an se întâmplă la fel: ne împiedicăm de pragul ultimelor zile şi ne prăvălim pe spate către cele care au trecut. Ridicăm pe rând câte un cot, îl întoarcem pe toate părţile. Admirăm orice mică vânătaie, pentru că în acel punct stă întotdeauna fie puterea de a ne ridica după o căzătură zdravănă, fie curajul de care am avut mereu nevoie pentru a sări de mult mai sus decât am sperat.
Am urcat cu glezne moi în vârful Turnului Eiffel şi am băut şampanie alături de iubitul meu. Am păstrat cupele de plastic ieftin într-o cutie din sufrageria care din "a mea" a devenit "a noastră". Am colindat străzile Parisului până ni s-au umflat picioarele de oboseală şi, acum, ochii de plâns de fiecare dată când văd câte o poză cu oraşul, pentru că ştiu că acolo ne-am sărutat sau ne-am certat pe un suvenir.
Am trecut odată cu timpul şi m-am oprit la 24, cu un tort mare în braţe şi zâmbete cerc împrejur. I-am plimbat pe ai mei pe bulevardele mele şi cu fiecare frunză dată la o parte se mai ducea un minut în care eu deveneam ba mai tata, ba mai mama.
Mi-am dat lampa mov din biroul agenţiei pe corporaţia ai cărei pereţi se zguduie de râsetele colegilor mei, şi prânzul servit în faţa tastaturii pe linguriţele de îngheţată pe care le poştim frăţeşte de câte ori prindem ocazia. Am lăsat în urmă ghioceilor simpla dorinţa de a scrie şi le-am dat bujorilor primele textele încropite stângaci, dar îndreptate lună de lună, până în vârful crenguţelor de brad de-acum.
Am mers până la capătul oraşului şi ceva mai departe pentru pisoiul viselor copilăriei mele şi m-am întors cu braţele pline de un ghem alb, care în doar o zi mi-a ridicat întrebări şi mi-a dat cele mai bune răspunsuri.
Am petrecut ultima noapte albă dintre un examen şi job, şi am sărbătorit-o cu cireşe şi energizante până în prima zi de vară. Am aruncat toate cursurile şi proiectele într-o cutie pe care s-a pus nisipul cald de acasă şi sarea mării.
La finalul fiecărui an se întâmplă la fel: răsuflăm uşuraţi că s-a terminat şi ne întrebăm de ce perioadele grele sunt cele mai frumoase. Ne adunăm încet, încet de pe drumurile bătătorite şi ne târâm pe coatele încă râşcâite spre aleile din faţa noastră, pentru că ştim că cele mai mari vânătăi prind în timp culoarea celor mai frumoase poveşti.
Photo: The Paris Photographer
