...puricii; nu te parasesc decat mort. Asa spun Florin Iaru intr-o povestioara de-a sa. La 20 de ani, am si eu "puricii" mei: inca imi este frica sa dorm singura in casa. Doar ca uneori trebuie sa inveti sa traiesti cu temerile tale, oricat de mari sau de mici ar fi. Mergand pe linia lui Iaru, trebuie "sa stii cum sa faci pe mortu'" pentru ca fobiile sa te paraseasca in momentele cheie ale vietii.
Odata cu o anumita varsta, avem pretentia de a nu mai fi tratati precum niste copii. Vrem sa locuim singuri, sa fim independenti, sa stam pe picioarele noastre, sa fim stapani pe tot ce misca in vietile noastre. Avem pretentia ca de la scoala sa evoluam la job, ca de la pupicii de la gradinita sa ajungem in pat, ca de la banii de buzunar primiti de la parinti sa dam peste un salariu gras, ca sa ii putem intretine si pe ai nostri. Nu prea ne prindem ca aceste aspecte, alaturi de altele, raman la fel toata viata, doar ca imbraca alte forme...probabil pentru a ne proteja noua ego-ul si pentru a ne face sa rostim fara prune in gura ca suntem ADULTI.
De fapt, ramanem copii. Si nu, nu ma refer la sintagmele obisnuite despre suflet si vise pe care tot le auziti. Ma refer la temeri ( unele, ce e drept ). Pe planul asta, nu cred ca evolueaza prea multe persoane. Am ajuns la concluzia asta chiar azi-noapte si am si testat-o...pe mine...fara intentie. Cand m-am asezat in pat, am inceput sa ma gandesc la tot felul de lucruri, de situatii. Mi-ar fi greu sa traiesc fara parintii mei, chiar daca e ciclul natural al vietii. As fi distrusa fara ei din toate punctele de vedere, chiar daca mai devreme sau mai tarziu as fi nevoita sa ma redresez. Mi-am amintit ca uneori cand eram mica si ii visam morti sau raniti, ma trezeam transpirata si speriata, ba chiar plansa un pic. Cam la fel m-as trezi si acum, dupa 10-15 ani. Si stiu ca ma voi teme si in urmatorii ani ca, odata ,nu ii voi mai vedea niciodata pe ai mei.
Tot aseara, cand am stins lumina in camera mea, m-am trezit pe un intuneric cumplit ( mama pusese la uscat ditamai prosoapele pe sarma )! Deschideam bine ochii, mai-mai sa imi iasa din orbite si tot nu zaream nici un strop de lumina. E o senzatie groaznica...Am bajbait cu greu pana la lumina si apoi mi-am simtit inima cum incerca sa se linisteasca din trapul la care o luase. Mereu mi-a fost frica de intuneric si de necunoscut. Toata viata cred ca voi ramane cu temerea asta. Stiu ca n-as fi singura.
Deci da, am ajuns la concluzia ( banala poate ) ca anumite temeri nu se schimba niciodata. Sau cel putin in cazul meu. Si cu toate ca am jobul si responsabilitatile unui adult, inca rostesc cu jumatate de gura ca sunt "un om mare". Temerile mele inca sunt "mici".
