Se afișează postările cu eticheta blog. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta blog. Afișați toate postările
Ca orice suflet, m-am dat de multe ori peste cap și am aterizat diferit în fața oamenilor din viața mea. Foștii colegi de școală generală își aduc aminte într-un mod vivid pasiunea mea pentru culoarea roz. Mai târziu, cei care m-au cunoscut în liceu au făcut-o fie la evenimentele pe care le organizam după anotimpurile gândurilor mele de adolescentă, fie în Cărturești, ascultând Alexandrina Hristov și vorbind despre Paris. Cei cărora m-am prezentat câțiva ani mai târziu mă tot întreabă ce mai face Tibi și dacă mi-am luat pisică. Pentru fiecare dintre ei am fost pe rând "Dana cu rochiță", "Dana romantică", "Dana îndrăgostită", după anii care au trecut peste fiecare vis de-al meu ascuns bine în cele două gropițe simetrice din obraji.
Însă, pentru toți cei care m-au cunoscut, dincolo de mine de-atunci, cea care a dat o singură mână prinsă în sute de feluri de atâția oameni, stau eu, "Dana care scrie frumos", așa cum m-a numit o fostă colegă, surprinsă că mă vede după prea mult timp.
Am fost un șantier. Timp de doi ani, am construit la viața mea cărămidă cu cărămidă și m-am simțit ca un zid care nu se mai termină. Uneori m-am dărâmat atât de mult sub furtuni grele, încât am crezut că îmi văd temelia. Din când în când am rămas fără materiale și m-am încropit cu ce am avut la îndemână. Au fost multe dăți în care nu am știut de unde să mă apuc, așa că m-am zidit acolo unde am simțit că pot să mă înalț. Îmi lipsesc în continuare câteva țigle de pe casă și mai am nevoie de mici finisaje interioare, dar am reușit să curăț tot molozul din pragul meu. Sunt gata să îmi așez covorașul de la intrare față și să deschid ușa. Trebuie doar să îmi aduc aminte cum se aude un ciocănit.


19:57
...blogul meu este inca picioare. Imaginea de mai jos nu imi apartine, dar mi-am permis s-o fur pentru ca vorbeste despre mine intr-un fel in care ar vorbi o carte sau o melodie de care m-am indragostit la primele note, dar mai ales pentru ca fix ieri s-au implinit 24 de luni de chocolatefollie.blogspot.ro.

Sunt doar 2 ani. Sunt mica. Sunt altii mai mari ca mine care au razbit peste 3, 4, sau chiar mai multi, cu fruntea mult mai sus decat mine si cu mii de realizari. Eu mai am. Dar nu ma grabesc, pasesc incet ca sa nu ma impiedic de zilele grele, de lipsele imense de inspiratie si de timp, de rutina, de plictiseala, de tot felul de pietricele de care se impiedica bloggerii si prefera sa traga pe dreapta pentru o vreme sau definitiv. Nu si eu. Eu am sa stau in picioare, chiar daca uneori acestea ma vor durea sau imi vor amorti.

18:49
Am realizat subit ca exact in urma cu 3 ani m-am apucat de blogging, mai exact cam pe 16 octombrie 2009. M-am tot gandit la asta in ultimele luni, dar, recent, mi-a scapat total din minte. Cred ca asa se intampla cu lucrurile mari: ne gandim la ele in mod repetat si entuziast pana atunci cand incep sa se intample.
Mie imi place sa imi arhivez viata. Poate suna ciudat, dar da. Cititorii mei care din plictiseala sau din placere imi acceseaza periodic blogul probabil au observat pasiunea mea pentru povestiri, trairi, opinii de tot felul, evenimente importante, pe scurt, pentru tot ce inseamna amintiri. Nu vreau sa pierd nici un moment din ce poate insemna viata mea si trag cu disperare de orice lucrusor sau cuvintel care imi poate reaminti de o anumita prietena, cunostiinta, relatie, perioada de timp, realizare, durere etc.
Pe blogul aceasta si pe cel vechi am tinut un fel de "insectar". E cam urat spus, pentru ca, de fapt, prin acest concept, desemnez intr-un mod stangaci toate amintirile mele semnificative puse bine la pastrare. Le rasfoiesc din cand in cand, ma uit la data, la exprimari, parca ma vad in fata calculatorului (ulterior a laptop-ului) scriind incantata sau neagra de suparare despre ceva ce ma marcase. Adaug de fiecare data la el cate o mica fiinta, adica o particica din mine, si o impartasesc cu cei care vor sa vada si cu mine, cea de peste luni sau ani, care cu siguranta isi va dori sa revada tot. Blogul asta e un insectar, dar e plin de fluturi. Din stomac, din imaginatie, sau din suflet, cu drag sau cu furie. Oricum, cu intensitate.


23:33
Am ajuns in sfarsit la ea. Poate ar fi trebuit sa o fi scris in urma cu ceva timp, sa fi publicat mai mult si mai des. Dar nu am facut-o. Si uneori regret, pentru ca multe lucruri pe care vreau sa le povestesc aici se pierd in orele mele petrecute la birou sau la facultate, dar alteori nu am nici o remuscare, pentru ca stiu ca nu consemnat aici decat ganduri pe care le-am considerat demne de povestit.
Au fost 100 de postari scrise deseori la sentimente puternice, de genul furiei sau extazului, postari scrise in momente de liniste, din comfortul casutei mele sau din deplasare, postari scrise mai la oboseala, mai in momente in care nici sa ma ridic din varful patului nu-mi ardea. Nu stiu daca sunt cele mai reusite, dar cu siguranta fiecare articol are intensitatea lui, mai redusa sau mai puternica, pentru ca fiecare reprezinta o mica parte din defularile mele si, de ce nu, din micile si ocazionalele mele frustari ca nu m-am facut "scriitoare", precum imi doream cand eram mica. Dar cine stie, poate pana la postarea cu numarul 200, o sa tin in mana un mic volum propriu de proza sau poezie; daca nu, o astept pe cea de-a 300-a, 400-a, etc. Pana atunci, ma bucur de acest numar ca un copil de ziua lui de nastere si imi doresc un sincer "la cat mai multe!"si poate si mai dese.

17:40
Mi-am luat pisoi. Virtual, ca sa fiu sigura ca nu uit sa il hranesc, sa ii dau apa sau sa am grija de el. Il gasiti in dreapta paginii si puteti sa va jucati cu el daca duceti cursorul mouse-ului pe burtica si pe capul lui. Eu una deja l-am epuizat :">.

19:07
Mi-a picat fata azi-dimineata cand am vazut pe contul de Facebook al unei prietene una din pozele facute de mine miercuri la unul din biletelele cu mesaje de incurajare din SNSPA. Este vorba despre acela cu "Zambeste! La Poli e mai rau!". Evident, m-am holbat minute in sir la poza respectiva ca sa fiu sigura ca este a mea si ca nu mananc furnici. Dupa ce am comparat si tot am comparat, am dat fericita verdictul: da, e poza facuta de mine!



Nu vreau ca bucuria mea sa fie inteleasa gresit, asa ca doresc sa o explic. Nu sunt in culmea fericirii pentru ca poza postata pe mine a ajuns pe wall-urile multora, pentru ca realizarea in sine a biletului respectiv nu mi se datoreaza sub nici o forma ( nu l-am conceptul si nu l-am distribuit ). Nu am facut niciodata poze exclusiv pentru Facebook. Cand ies la cate un "photo shooting" ies pentru fun si pentru fotografiile care imi vor ramane doar mie de-a lungul anilor, fotografii pe care le voi arata copiilor si nepotilor mei ca sa vada ce femeie bine eram in tinerete :D.  Si recunosc, sunt mandra de toate lucrurile pe care le public acolo, de la articole pana la poze ( si chiar le aleg cu atentie, pentru ca nu stii niciodata cum pot fi interpretate ). Dar trecand peste acest aspect, nu am postat niciodata ceva pe Facebook cu gandul de a face senzatie. Am postat doar lucruri care imi plac, care ma amuza, care ma enerveaza, intr-un cuvant, chestii la care reactionez eu.

Revenind la bucuria mea legata de banala poza. Simt un soi de fluturasi in stomac de fiecare data cand mai vad cate un share de la cineva. Da, pentru ca sunt mandra ca oamenilor le place. Dar mai presus de toate, pentru ca am observat ca oamenii intra pe blogul meu, chiar daca nu lasa neaparat comentarii. Si asta cred ca e cea mai mare rasplata a unui blogger :). Mi s-a intamplat de cateva ori ca diverse persoane sa ma recunoasca prin liceu sau prin facultate si sa ma strige Choco Follie, si nu ma supar daca habar nu au ca ma cheama Dana. Mi s-a intamplat ca unii colegi sa ma salute si sa ma intrebe de exemplu cum merge dieta sau sa imi spuna zambind sa am grija cate calorii mananc. Si astea's momente unice...pentru ca oamenii poate nu retin cum te numesti, cand esti nascut, ce studiezi sau cu ce te ocupi. Dar cu siguranta vor retine intamplarile personale, gandurile si sentimentele tale, lucrurile care te amuza sau care te enerveaza. Ma bucur ca sunt persoane care rasfoiesc chocolatefollie.blogspot.com macar ocazional si ma bucur ca sunt atatia care au zambit odata cu mine atunci cand au citit ca la Poli e mai rau ( ma bucur si mai mult daca s-au simtit mai bine, eu una, m-am simtit mai usurata :)) ). E una dintre cele mai mari satisfactii legate de blog pe care am avut-o de muuult timp incoace...
17:21
De fapt, era ieri, dar ca o vacuta ocupata cu proiecte si referate ce am fost, am uitat complet :( shame on me! Dar mai bine cu o zi mai tarziu decat cu un an mai tarziu sau decat...niciodata.


Da, chocolatefollie.blogspot.com a implinit ieri un an de existenta. Asta nu inseamna ca chocolatefollie.wordpress.com a dat coltul de tot...sa spunem doar ca e in moarte cerebrala si ca a devenit o leguma, din pacate. Am plans mult dupa blogul vechi ( datorita lui sunt prezenta in blogosfera de 2 ani si 3 luni ), cu el incepusem, cu el ma facusem cunoscuta, el era marca mea, era mai mult decat un jurnal, era foarte impregnat de mine si de parerile pe care le aveam eu pe la 18-19 ani. Cand l-am pierdut, a fost ca si cum cineva ar fi incercat sa imi stearga mai bine de un an de viata...Dupa cateva saptamani in care am incercat sa il resuscitez fara succes, am preferat sa iau eu cateva vitamine, sa ma fac mare si puternica si sa incep din nou. E adevarat, de acest blog nu m-am mai ocupat atat de mult, nu am mai avut nici timp sa trec pe la bloggerii mei de suflet si am devenit un pic mai rece. Asta e etapa de 19-20 de ani; sper ca viitoarea sa fie mai buna si mai...calda.
All in all, nu vreau sa dau dovada de modestie si chiar sunt mandra de mine ca am reusit sa o iau de la capat. Poate a fost ceva minor pentru unii, dar ar trebui s-o ia mai mult ca pe o lectie de viata: cand altii ti-au dat un sut si te-au pus la pamant, zaci cat zaci dar dupa aia pui manuta si te ridici, ca doar nu poti sa ramai mereu la orizontala, nu? Chocolatefollie.wordpress.com a fost o victima colaterala a unor certuri si a unor reactii bolnave. Chocolatefollie.blogspot.com a fost o invingatoare pentru ca exista si pentru ca ieri a facut un anisor de viata! <3




22:54
Am fost uneori intrebata de ce nu scriu nimic despre iubitul meu pe blog, de ce nu ne comentam toate pozele de pe Facebook, de ce nu ma arat mai iubitoare. Intr-un cuvant, de ce nu fac relatia mai publica decat este. Am evitat sa raspund la intrebari si am preferat sa postez acum cateva cuvinte.
Au trecut 9 luni de cand ne-am cunoscut si de cand suntem impreuna. Cum ar spune Grapefruits, avem un bebe de relatie. M-am gandit vreo 2 saptamani inainte sa pun prima poza cu el pe internet si cateva luni inainte sa editez partea cu "In a relationship with Tibi". In timpul asta am trait cele mai frumoase momente alaturi de el si foarte putini oameni au stiut. Si a fost perfect asa!...Unele colege mi-au spus chiar ca l-am tinut ascuns ceva vreme. Da, l-am tinut doar pentru mine, din pur egoism...poate. In trecut am impartasit prea mult cu altele sau altii din iubirile mele si am sfarsit prin a nu mai avea nici o firimitura pentru mine. Acum ca am gasit pe cineva doar pentru mine nu ii mai dau drumul, nici cat pentru un tag sau doua pe Facebook!
Cam asta e raspunsul meu. Doar pentru ca nu ne sarutam si nu ne "Te iubesc!"-uim pe internet si in public, nu inseamna ca intre noi nu e ceva deosebit. Doar pentru ca nu ne manifestam de fata cu alte persoane, nu inseamna ca ne-am plictisit unul de altul, ca de, au trecut 9 luni si lucrurile nu mai sunt asa de zaharoase ca la inceput. Doar pentru ca nu suntem "iubi" sau "puiu'" prin oras sau cu prietenii, nu inseamna ca nu ne alintam. Pur si simplu tinem totul pentru noi. Din pur egoism. Sau din pura iubire. Pentru ca noi ne stim mai bine dedesubturile fizice si sentimentale si consideram ca spectatorii merita doar cateva picaturi de aparente. Si e perfect asa!

15:05
Pe Grapefruits am cunoscut-o virtual acum doi ani, intr-o calduroasa noapte de vara. Dadusem peste blogul ei intamplator si primul articol pe care il citisem se numea "Am un bebe de relatie". Apoi a urmat o poezioara ale caror versuri imi mai trec si acum prin minte:

Imi pui piedica si cad:
Nu ma doare.
Intinzi mana si m-alinti,
Ceri iertare...

Am putere sa te iert,
Sa ma ridic...
Nu pot insa sa te cert,
Poate-un pic.

Imi pui piedica din nou,
Nu ma doare!
Am deja o rana,
Am si sare!"
Am notat-o intr-un carnetel si nu stiu daca versurile sunt exact asa cum le scrisese ea, dar mi-au intrat imediat la inimioara si se potriveau cu starea mea de atunci. Si am inceput sa tot citesc ce scria Grapefruits. In octombrie 2009 mi-am deschis blog si am prins curaj sa ii trimit comentarii. M-a incurajat raspunzandu-mi. De la ea am invatat sa scriu. Trageam cu ochiul la felul ei de a formula idei, de a aranja paragrafe, de a pune poze sau videoclipuri. Ii spuneam "Mama Grapefruits". Nu degeaba.
Exact acum un an, intr-o criza de panica provocata de situatia mea sentimentala de atunci, de bac, de admitere si de viitoarea venire la Bucuresti, i-am trimis un email cu id-ul meu si am rugat-o sa imi dea add. Au urmat cateva seri de barfe si de sfaturi, de confesiuni si de "spune ce ai pe suflet". Si de atunci de fiecare data cand am mai avut cate o intrebare, nu am ezitat sa i-o pun.
Zilele trecute a sosit in tara dupa luni bune in care a fost plecata in afara. Imi aduc si acum aminte ca imi spusese ca pleaca in Anglia la master cu mult timp inainte sa posteze pe blog, astepta sa i se clarifice situatia. Fusese un soc pentru mine: exact in perioada in care eu veneam in Bucuresti, ea se pregatea de plecare. Dar m-am descurcat. Si da...Ne zambeam complice una alteia ieri la Mc si ne bucuram una pentru fericirea alteia: ca ne-am adaptat fiecare la mediul ei, ca am invatat lucruri noi, ca suntem unde suntem, ca lucruri s-au aranjat. Am barfit un pic si cu Veve ( chiar daca se vrea a fi Giulia, tot Veve ramane! Ma chinui de mult sa ma vad si cu ea. Sa ne fie rusine ca am fost amandoua in Bucuresti si nu ne-am intalnit pana acum.) si Vlad si a fost placut. Pentru ca am fost doar noi 4. Poate a fost mai bine asa.
Imi doream de mult sa o cunosc personal. Grapefruits e o persoana care are mult de spus, asa, cu accentul ei usor moldovenesc si cu gropitele ei din obraji. As tara-o de mana la masa cea mai izolata dintr-o cafenea si as astepta multe raspunsuri din partea ei, fara sa-i pun intrebari. Ma bucur ca am vazut-o si sper sa mai am ocazia. Astept sa aud mai multe de la ea si sa-mi mai puna sare pe rana, asa cum a mai facut-o si anul trecut...

21:39
Eu nu prea le am cu site-urile smechere sau originale si in general, cu chestii care tin de calculator sau de net. Asa ca ceea ce va voi prezenta mai departe a venit ca o curiozitate pentru mine, sper sa fie asa si pentru unii dintre voi.
Popularitatea de care YouTube se bucura in randul tinerilor, al oamenilor de afaceri si politicienilor, a determinat fetele bisericesti sa construiasca, in replica, GodTube.com, o versiune religioasa a lui YouTube.com.
Desi inca in faza de testare, GodTube are deja 60.000 de vizite zilnic si un blog a carui prima inseamnare dateaza din 13 februarie 2007. Facilitatile precum video chatul si video e-mailul de pe site sunt destinate si ele "comunicarii si relationarii in scopuri evanghelice si raspandirii cuvantului Domnului cu ajutorul tuturor". Inregistrarile video noi sunt adaugate zilnic, iar unele dintre ele au un caracter religios evident si direct, altele mai putin explicit.
GodTube a fost infiintat in SUA si nu aproba incarcarea inregistrarilor video care sunt contrare spiritului religios sau ar putea sa aduca ofense in vreun fel comunitatii crestine online. Aparitia sa nu este singulara si inedita in spatiul religios online din intreaga lume. Deja exista Conservapedia, MyChurch si MuslimSpace, create dupa modelul Wikipedia si MySpace sau alte siteuri care permit crearea de retele sociale si comunitati virtuale.

Sursa: Gutu, Dorina, New Media, Ed. Tritonic, Bucuresti, 2008





12:23
Scriam anul trecut pe blogul meu vechi ( de care mi-e dor de fiecare data cand il deschid; intr-o buna zi o sa fac o crima pentru ce i s-a intamplat ) despre ziua de 8 martie. Nu stiu cum se intampla ca unii se gandesc la ea fie ca la ziua mamei si atunci isi amintesc de copilarie si de familie, fie ca la ziua femeii si atunci barbatii se gandesc unde sa isi mai duca jumatatile anul asta, iar doamnele si domnisoarele cu ce pretentii sa mai vina.
La fel ca anul trecut ( devine un obicei si nu imi place, dar cred ca va trebui sa ma obisnuiesc ), 8 martie ma prinde departe de mama. Cu toate ca ea se entuziasmeaza cand primeste o felicitare de la mine, pe mine nu ma multumeste doar atat. M-am gandit sa ii trimit de data aceasta o carticica despre mamici..stiti genul..le gasiti la Diverta si sunt tare simpatice. Paradoxal, de acum 4-5 ani de cand au aparut, m-au lasat rece. Pana cand am rasfoit una acum cateva luni m-a umflat plansul. Ce consideram a fi siropozitati si dulcegarii cand eram in liceu, m-au atins acum pana la lacrimi in public si la naiba, de fiecare data cand o deschideam. Nu m-am putut abtine si pana si plicul i l-am trimis un pic umed si adresa putin "picurata". Dar da, mamele chiar sunt cele mai bune, mamele chiar sunt cele mai pricepute in orice, mamele chiar pot sa iti stearga lacrimi prin telefon si da, mamele sunt mereu alaturi de tine, chiar daca de fapt distanta reala este nu de sute, ci de mii de kilometri. Mamele chiar sunt cele mai bune pentru ca datorita lor suntem cine suntem si am ajuns undeva, sunt cele mai bune pentru ca vor fi mereu mandre de noi, sunt cele mai bune pentru ca pana si tatii le iubesc si recunosc faptul ca nimeni nu le intrece!
Dincolo de mame, sunt femeile. Fireste, copiii nu le vor vedea niciodata asa, mai ales baietii. Fetele se mai apropie de mame si isi mai impartasesc secrete feminine, pentru ca si ele devin femei la un moment dat. Femei frumoase si inteligente, despre care s-au scris si inca se scriu atatea carti si se regizeaza atatea filme. Femei dupa care barbatii sunt innebuiti, femei care vor fi adorate la randul lor de proprii copii. De ce? Pentru ca merita :) La multi ani tuturor doamnelor si domnisoarelor, o zi a femeilor cand mai frumoasa, o primavara fericita si senina! :*
23:19
De un an si patru luni sunt prezenta pe blogosfera: de un an si o doua luni pe blogul vechi a carui poveste deja o stiti si de doua luni de-abia pe acest blog. In timpul asta poate am facut greseli, poate am deschis subiecte nepotrivite, poate am fost rea, poate am criticat prea mult fara sa am motive reale. M-am mai intepat putin cu Lusio, dar acum suntem ok, m-am certat la cutite cu Autorul, dar cand am discutat si in privat, ne-am dat seama ca pana la urma nici unul dintre noi nu era atat de nenorocit. Insa mi-am dat seama ca in alte cazuri am fost totusi prea indulgenta...


Din dorinta de a accepta absolut orice parere din partea oricui, in trecut toata lumea putea comenta ce dorea pe blogul meu, chiar daca era de bine sau de rau, pentru ca ar fi primit indiscutabil raspunsul meu. Si asa cu unii am ajuns sa ma cert si nu mi-a facut placere. De-asta am ajuns la urmatoarea idee, poate egoista si aroganta, dar e a mea: voi publica doar comentariile pe care le doresc eu. De ce? Foarte simplu! Pentru ca e blogul meu si nu permit sa fiu jignita pe proprietatea mea si nu stiu cati dintre noi ar permite asta. E ca si cum cineva m-ar jigni in propria mea casa. Unora poate sa va convinga asta, altora nu, eu nu oblig pe nimeni sa imi citeasca blogul. Cine o face, o face de placere. Sa nu va ganditi ca o sa accept doar laude, ci si comentarii critice, dar constructive. Stiu ca cineva mi-a reprosat ca nu ii place aspectul blogului meu si am promis ca o sa-l schimb, inca ma gandesc la culori. Cei care au idei diferite de ale mele sa ii dea inainte cu ele, discutam pana ajungem la un consens, mai aflam lucruri noi etc. Dar in limita in care nu ajungem sa vorbim ( sau sa tastam mai bine zis ) aiurea...
Inca un lucru pe care nu il voi mai permite sub nici o forma este tipul de comentariu ANONIM. De ce asa? De ce nu aveti curajul sa publicati macar un nume, ca sa stie si bloggerul cu cine vorbeste? Mai ales pentru ca acesti anonimi obisnuiesc sa critice fara temeiuri. Si, bineinteles, pentru ca ii gura pe dinainte, ei nu au bloguri. Nu stiu daca am mai scris asta, dar ma irita foarte tare persoanele care nu au blog dar totusi comenteaza si comenteaza foarte urat, evident! Inainte sa incep sa scriu pe blog, si eu eram doar o simpla cititoare si mereu ma gandeam la aspectul acesta: domne', omul asta care debiteaza ceva intr-un articol si-a batut cat de cat capul cu el si de fapt, isi bate capul cu fiecare articol pe care il scrie; eu oare as putea face asta? As putea scrie macar de cateva ori pe saptamana timp de luni de zile? As avea atatea idei, indiferent daca sunt bune sau mai putin bune? Deci as ruga persoanele care doar citesc si nici nu au un nume macar sa ia in considerare aceste aspecte, pentru ca, stiu si ele, sunt de bun simt.
Am mai fost sfatuita de alte bloggerite sa iau in seama doar criticile constructive, dar mi-am zis ca trebuie sa dau dreptul oricui de a se exprima. Am sa fac asta si mai departe pentru ca nu am autoritatea si nici intentia de a interzice anumite cuvinte, doar ca nu le voi mai accepta pe blogul meu. Eu stiu ca romanul s-a nascut si critic si poet, dar daca intr-adevar are ceva de spus, sa o faca pe spatiul lui, nu pe al altora. Si mai stiu ca si ne place, place, place sa ne ridicam ochelarii de pe nas si sa aruncam cu rosii stricate in cei care scriu sau fac ceva, chiar daca reprezentatia lor a fost buna, jalnica sau pur si simplu noi suntem subiectivi, avem capsa pusa pe respectivii si ne gandim noi sa ne ascundem in spatele unui Anonim si sa ne dam drumul la cuvinte, ca masca ne protejeaza, ce mama naibii. Sa fim seriosi...Cei care doresc pot sa ma injure au deci tot dreptul, dar s-o faca in gand! :) Multumesc pufos!
11:44
Nu imi plac inceputurile fortate. Am avut parte de prea multe si m-am saturat de ele pana peste cap. Insa se pare ca ele inca ma vor pe mine...
Inca nu stiu ce mi s-a intamplat. Am inceput sa ma dezmeticesc de-abia dupa ce am dat click pe "incepeti blog nou". Mi-au dat lacrimile dar am fost in stare totusi sa editez ce era de editat. Pe scurt, nu, nu v-am parasit, nu mi-am gasit alta ocupatie. Pur si simplu contul meu de Wordpress nu mai merge de mai bine de 2 saptamani incoace. Parola a fost sparta si nici adresa de email pe care aveam blogul inregistrat nu mai e aceeasi. Nu stiu de ce... nu vreau sa dau vina pe nimeni, durerea pierderii blogului meu e deja prea mare. Nu stiu daca cineva rau intentionat a facut asta sau daca Wordpress-ul este de rahat. De fapt, de a doua ipoteza sunt sigura deja, a doua ramane sa mi-o confirm in timp. Pentru ca am facut plangere referitoare la aceasta problema si pe ei i-a durut in cot, mi-au raspuns de forma. Am incercat tot ce mi-a stat in putere ca sa imi recuperez blogul. Nu a mers. Asta e... Oamenii mai cad, dar se si ridica.
Un fost prieten imi spunea ca prima oara mereu doare, indiferent de ce ar fi vorba. Ma doare Blogspot-ul. Nu spun ca nu e bun ( Wordpress-ul oricum nu il mai recomand la nimeni si ghinionul lor este ca peste cativa ani o sa lucrez in domeniul comunicarii si sigur o reclama negativa n-o sa le prinda bine), doar ca e al meu deocamdata. O sa ma obisnuiesc,  la fel cum sper sa va obisnuiti si voi. Cei care ma aveau la blogroll, va rog sa adaugati si aceasta adresa daca doriti, dar in acelasi timp va implor sa nu stergeti blogul vechi...puneti-l pe cel nou langa, daca se poate. Cred ca e cea mai mare dorinta a mea, pe langa faptul ca sper sa ne vedem cu totii si aici...
Poate ca unora nu li se pare mare scofala toata faza asta, dar va spun eu ca e. Cred ca bloggerii ar intelege, restul sper sa incerce. Doar ca Chocolatfollie.wordpress a inseamnat un an foarte important din viata mea asezat in randuri si pierderea sa m-a lovit tare. Insa nu pot sa ma abtin de la scris...mi s-au intamplat deja multe in timpul in care am lipsit si simt nevoia sa impartasesc tot. Sper sa fiti si voi aici, ca intotdeauna...
P.S: Blogul a implinit un an si trei luni, merge pe a 4-a. Doar pentru ca este vorba de alt site, nu inseamna ca e vorba si de alta viata. :)
20:54
Copyright © 2015 Dana Carastoian | Designed by VeeThemes.com