Se afișează postările cu eticheta scoala. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta scoala. Afișați toate postările
Aveam vreo şase ani când am învăţat să mâzgălesc primele litere, şi mai puţin de 14 când am pus pentru prima dată mâna pe un clipboard, pe care atunci îl numeam simplu, mapă. Mi-am prins în el o foaie pe care notasem câteva nume şi un discurs de "Bun venit!" adresat colegilor mei...de clasa a şaptea. Lansam primul număr al revistei Miss Perfect, acel viitor "bestseller" al Şcolii Nr. 23 din Constanţa, la care lucrasem săptămâni la rând alături de cele mai bune prietene ale mele. Pusesem la punct împreună un întreg eveniment dedicat în sala de sport. Îmi aduc aminte doar cât de mult m-am chinuit să merg pe tocuri din clasă până în mondena locaţie şi cât de puternic aplaudau colegii momentele ce se întâmplau pe scena delimitată de catedră şi primul şir de băncuţe.

Luna asta se împlinesc 10 ani de când am ştiut ce vreau să fac atunci când aveam să fiu mare. De când am înţeles că pentru mine cel mai frumos cuplu este scrisul şi evenimentul. De când am realizat că Ying şi Yang sunt nimic pe lângă liniştea şi furtuna pe care le simt în faţa foii de hârtie, şi că orele pline de crize de dinaintea unui show merită toate bătăile de inimă simţite în gât. Cumva, toate păpuşile de-acum un deceniu au prins viaţă pentru mine, şi toată joaca de la 14 ani mi-a devenit meseria de acum. Nu mai ştiu cât de tare am strâns din ochii în timpul ăsta, dar ştiu sigur că nu am visat nimic altceva. 

Partea cea mai bună? Întotdeauna oamenii. Bonusul meu? Nu trebuie să port tocuri. Deci? Sunt cel mai norocos om din lume. 




Oamenii nu se maturizeaza niciodata din anumite puncte de vedere. Ramanem fie tocilarii din prima banca, elevii silitori care au dus acasa parintilor an de an carnetele numai cu note de 10, fie elevii care prefera sa chiuleasca prin parc, sa ii arate cu degetul pe cei care isi tocesc coatele de bancile scolii, sa ii judece, sa arunce cu mere in ei si sa le faca glume proaste.

Nu incetam niciodata in viata sa ii criticam sau sa ii ironizam pe cei care muncesc mai mult ca noi. Habar nu avem cum fac, dar nici nu ne chinuim sa ii intelegem vreodata, pentru ca e mai usor sa radem de ei si sa lovim cu replici care de care mai dureroase, decat sa le privim prioritatile si motivele mai de aproape, dar sa ii mai si ajutam...!

In scoala generala, uneori, o profesoara te lua deoparte ca sa te consoleze si sa iti spuna ca e bine ce faci. La maturitate, mai ai cate o prietena sau o colega care iti spune ca esti pe drumul cel bun si sa nu indraznesti sa renunti dintr-o prostie. Insa sunt atatia care parca isi doresc sa pierzi cumva calea aia, si tu esti doar un om, si nu mai poti, nu mai stii pe unde sa cauti curaj si intelegere, nu mai stii cum sa iti spui de fiecare data ca eforturile merita si ca lucrurile bune vin la cei care muncesc pentru ele... Chiar daca la scoala ai fost mereu elev model si n-ai stat niciodata la colt, la maturitate, oamenii nu vor inceta niciodata sa te trimita acolo, ba chiar cu genunchii in coji de nuci daca se poate...

Mi se intampla o data la cativa ani si imi aduce aminte de cat de repede trece timpul.

O data la cativa ani are loc un bal. De incheiere. Al scolii generale, al liceului, al facultatii. Ma gandesc de fiecare data cu luni bune inainte la modelul rochiei, la pantofi cu toc inalt, dar comozi (ia-i de unde nu's), la ce sa fac cu parul meu rebel, la un machiaj potrivit.

In clasa a 8-a purtam o rochie roz cu alb, iar pe machiajul si buclele mele de copil statea scris "14 ani". Purtam cu stangacie o esarfa frumoasa, dar prea eleganta pentru privirea mea pierduta de pustoaica. Paseam grijulie si linistita pe tocuri, pentru ca deasupra lor nu apasau griji, emotii negative sau tristeti. Aveam timp sa imi privesc pasii, pentru ca viata parca nu trecea atat de repede pe langa mine. Imi tineam cu incredere poseta alba pentru ca pe atunci nu concepeam ca cineva putea sa imi fure ceva ce imi apartinea. O tineam in manuta mea prea firava pentru o manichiura french si prea mica pentru a fi tinuta de un baiat. Si totusi, in seara aia, am varsat primele mele lacrimi din motive care peste doar un an aveau sa mi se para puerile.

In clasa a 12-a am intrat in sala de banchet cu gandul ca avea si imi doream sa se termine totul mai repede. Aveam o rochie mov inchis, precum culoarea cearcanelor mele de la atata plans din cauza dramelor adolescentine produse de iubirile vremii. Era scurta, pentru ca imi placea sa atrag priviri, chiar daca nu o obtineam exact pe cea pe care mi-o doream. Purtam la gat un colier negru care provoca unora ganduri nu tocmai curate, dar cred ca l-am ales pentru a-mi opri in gat toate cuvintele. Si mergea de minune. Buclele perfecte de la 14 ani au devenit neglijente si intortocheate, la fel ca gandurile mele. Capatasem incredere in mersul pe tocuri, dar nu am raspuns chemarii pasilor de a ma duce catre acel el, pentru ca stiam ca aveam sa mi-i indrept ulterior catre baie pentru a-mi reface machiajul intins...

In anul III de facultate umblu cu blugi rupti si cu o esarfa colorata la gat prin magazinele ticsite de doamne si domnisoare in cautarea unei rochii. Stiu ca vreau sa fie la fel ca celelalte: fara bretele care sa nu ma retina in niciun fel din miscarile mele, pentru ca imi iubesc libertatea. O culoare mai deschisa: nu roz, pentru ca de la 14 ani pana la 21 e cale lunga, dar nici mov, pentru ca de 3 ani incoace am mai capatat culoare in obraji si in viata. Nu am nevoie sa fie foarte scurta, pentru ca acum am o privire care stiu ca este doar pentru mine. Imi doresc doar sa straluceasca intr-un fel sau altul, pentru ca am descoperit in mine sclipiri de care alta data nu eram constienta.

Mi se intampla o data la cativa ani si imi aduce aminte de cat de repede poate sa treaca timpul...si eu cu el la unison. N-am sa ma vait, pentru ca as pierde minute pretioase. Dupa balul acesta stiu ca nu va mai fi nici unul si ca toate rochiile mele vor atarna in dulap, precum fotografiile in album, odata cu povestile mele despre fiecare perioada incheiata. Asta pana la nunta...


Cand eram mica, lumea mi se parea mai aproape de mine, mai plina de posibilitati si nicidecum atat de complicata si cu atatea nuante. Aveam cativa anisori si mergeam cu tramvaiul cu mami prin oras. Cand am trecut peste un pod, am intrebat daca in urma noastra este alta tara. Mama s-a prapadit de ras. Eu puteam sa jur ca doar ce fusesem in Bulgaria si ne intorsesem in Romania, chit ca fusesem doar pana la piata sau in vizita la niste rude. Peste putin timp am aflat ca sa calatoresti nu este atat de la indemana oricui. Macar de ar fi fost asa de usor pe cum credeam eu: iti iei un bilet de tramvai, te urci in el si cobori dupa pod: Paris - prima statie, pentru Roma - la a doua...

Cand intrasem in clasa I, visam cu ochii deschisi sa fiu a IV-a sau a V-a. Evident, pentru ca acei copii de 10-11 ani mi se pareau mari si imi lasau impresia ca faceau lucruri importante, dar ca viata era mult mai frumoasa pentru ei pentru ca stiau mai multe. Cand am ajuns de varsta lor, am realizat ca nu erau atat de iesiti de comun pe cum credeam eu, ba chiar dimpotriva: teme din ce in ce mai grele, apropierea cu pasi repezi catre tot soiul de examene si matematica, cosmarul meu din generala, care devenea din ce in ce mai greoaie. Macar de ar fi fost atat de usor si de fain sa fii intr-o clasa mai mare si sa fii si fara griji, asa cum credeam eu...

Apoi am intrat la liceu si am inceput sa ma gandesc la facultate, crezand ca departe de casa viata mea va capata un iz de libertate pe care l-as fi respirat in fiecare zi, pentru tot restul zilelor mele. Ma vedeam batand Bucurestiul in lung si in lat, mergand in toate cluburile si cafenelele care mi-ar fi facut cu ochiul, citind orice mi-ar fi picat in mana si dand mana in stanga si in dreapta cu multi oameni frumosi. Numai cutia mea cu rezolutii de anul nou stie cate biletele cu "din primul an de facultate o sa port tocuri zilnic!" sau "cand o sa ajung in Bucuresti, o sa vizitez in fiecare weekend un oras, pentru ca toate sunt mai aproape de capitala decat de Constanta". Macar de ar fi fost atat de usor sa umblu pe tocuri la cursuri, la birou, la plimbare si prin toata tara...si macar de libertatea mea mult visata n-ar incepe sa aiba un miros greoi din cand in cand...

Nu stiu de ce ajung lucrurile sa se complice pe drum, pe zi ce trece. De ce trebuie sa fie o infinitate de puncte de care sa ne impiedicam intre A si B, cand la inceputul dreptei totul pare atat de clar si de usor. Habar nu avem cand aceasta capata cele mai dificile curbe posibile pe care nu stim cum sa le luam mai bine. Poate sa nu ne mai gandim atat la ele, sa nu mai incercam sa controlam tot, sa nu mai avem asteptari atat de mari si sa dam atat de usor clasicele verdicte de "frumos/urat", "facil/complicat"...? Macar de, dar...

Tumblr_mb9s30rexk1qlp5emo1_1280_large

Eu si mama suntem o echipa. Ne enervam, ne suparam, ne mai certam cateodata, dar trecem peste orice. Suntem tari ca piatra, pentru noi orice problema are rezolvare, suntem "hardcore". Tata...eh, tata e si el pe aproape.

In copilarie, pana tarziu in adolescenta, obisnuiam sa evit sa ii spun prostiile mele lui tata. Pentru el era o adevarata tragedie cand luam cate un 7 la matematica, cu toate ca a fost nota care m-a urmarit toata scoala generala. Eu m-am resemnat destul de curand, lui i-au trebuit ani. Gesticula nebuneste din tribuna pe vremea cand jucam tenis de camp si greseam cate o serva sau o lovitura de dreapta si a fost la un pas de figura lui Andy Anderson din "Viata cu Louie", aceea de a-l da afara pe antrenor de pe teren si de a-i lua locul. M-a exasperat toata adolescenta mea cu privire la haine si machiaj: fusta ba prea scurta, ba prea lunga, rau ca bluza era pana la buric, rau ca era prea lalaie, blugi fie prea mulati, fie prea evazati. Insa cel mai grav este atunci cand ma imbolnavesc: orice amarat de virus se transforma intr-o adevarata tragedie pentru el si intr-o bataie de cap pentru mine care dureaza saptamani.

Asa se face ca a trecut o luna de cand am luat varicela si nu i-am spus tatalui meu. Intre timp chiar mi-a trecut, mi-au ramas cateva semne, m-am apucat sa le si tratez. Si tata nimic. Pana de curand evitam sa ma plang la el despre problemele mele pentru ca miroseam deja cearta, morala si nu stiam cum sa scap mai repede. Apoi am inteles ca de fapt ma durea in cot de toata palavrageala, dar parca ma intepa inima de fiecare data cand ii vedeam ridurile de suparare si ingrijorare din cauza mea. Am realizat tarziu ca incerca sa isi ascunda teama pentru mine in propriile ganduri tacute pe care eu le citeam drept incruntari sau in tentativa de a-si gasi cuvintele in sunete grave pe care eu le auzeam a fi bombaneli. Ceea ce am crezut multa vreme ca este o placere pentru morala si batut la cap, s-a dovedit a fi doar o grija pana la capatul pamantului si inapoi. Ceea ce am crezut ca este dur si insensibil la imbratisarile (rare, ce-i drept) si sentimentalismele mele de copila n-a fost decat multa dragoste careia pur si simplu nu ii putea pune straie verbale. Ceea ce am crezut ca este rezistenta la orice prostie de-a mea s-a dovedit a fi un sfat parintesc important fara de care acum n-as mai fi fost cine sunt.

Eu si mama suntem o echipa. Noi le facem, noi le desfacem. Tata...eh, tata e antrenorul pentru ceea ce urmeaza in viata. El e un urs morocanos pe dinafara si un pisoi din care afara de sensibil care se framanta nonstop pentru puiul sau. Si cu toate ca nu stie multe despre greutatile sau traznaile mele, este la fel de "hardcore" ca mine si mami.


Anul asta a fost singurul in care nu am mers la deschiderea scolii/liceului meu...Mie nu-mi place sa lipsesc de la evenimente de genul, chiar daca multi doresc sa-si prelungeasca vacanta cu inca o zi in plus. Imi place socul ala pe care il am mereu dupa 3 luni in care contactul cu majoritatea colegilor este scazut...sa vad schimbarile, sa vad cine s-a vopsit, cine a slabit sau s-a ingrasat, cine pare mai fericit sau mai depresiv etc. Mda, anul asta nu am putut sa imi revad profesorii si colegii mai mici, si nici sa iau pulsul atmosferei. Sper macar sa reusesc sa ajung la deschiderea anului universitar...
Cand ma duceam la munca azi, am dat deja peste pusti cu ghiozdane in spate si uniforme calcate la linie. Na, era doar prima zi. De saptamanile viitoare vor umbla cu camasile patate cu cerneala si cu caietele smotocite. Da, caietele alea pentru care s-au rugat atata de mame ca sa le obtina. Pentru ca nu cred ca exista copil care sa nu vrea "caiet cu coperta frumoasa", prin asta intelegandu-se roz cu Barbie pentru fetite, masinute si roboti pentru baieti. Si nu stiu copil care sa nu se imbufneze daca primea unul cu coperta simpla in locul celui dorit. Cam asa am descoperit paradoxul fiecarui inceput al unui an scolar: cand eram mica, nu aveam bani pentru toate caietele frumoase pe care le vroiam. Acum ca am, caietele frumoase nu-mi mai sunt de nici un folos. Cand eram mica, nu aveam bani pentru toate cartile pe care vroiam sa mi le iau din Diverta sau din Carturesti. Acum ca am, timpul imi lipseste cu desavarsire. Intrebare pentru scolari si liceeni: inca mai sunteti siguri ca vreti sa deveniti cat mai repede adulti?